Itinerariul devenirii I - Chemarea

Merge flăcăul la Ierusalim cu bocceaua să vază dacă Marele Preot îl ia sub oblăduire, ca ucenic. Marele Preot iese în prag şi analizează candidatul:

- Română ştii?

- Ştiu, Măria Ta. De mic m-a învăţat mama să buchisesc şi, după ce veneam de la sapă, citeam pe rupte Scriptura.

- Aşa, bine, fiule. Asta înseamnă că ştii Scriptura. Ia să vedem, ordinea cărţilor Scripturii o ştii?

- Ştiu, Mărite. Iaca: Geneza, Exodul, Leviticul,... şi Apocalipsa.

- În lumea asta se cere să ştii şi limbi străine. Tu, fiule, ştii?

- Oh, preamărite, în timpul meu petrecut în natură am învăţat să disting cântecul păsărilor şi lătratul căţelului, mieunatul pisicii şi cântatul cocoşului. Pot spune aproape fără excepţie ce stare vor să transmită. Şi apoi, am deprins şi graiul altor ţări. Mărite, ih şpic ingliş.

- Un suflet apropiat de creaţia Domnului şi interesat de învăţătură.

Marele Preot priveşte la sub-marii preoţi şi dă din cap admirativ. Are stofă băiatul.

- Ia să vedem, de ce vrei tu să devii păstorul sufletelor?

Feciorul stă să gândească, iar Marele Preot îşi zice: „Înţelept băiat, nu deschide gura înainte să gândească!” Iar feciorul îşi zice: „Dacă i-aş zice că mama a vândut pământul şi că nu mai am rost la dat cu sapa şi că niscaiva pâine şi peşte nu mi-ar strica nici mie, nu cred că va fi impresionat.” Plecând mai jos capul şi gârbovind spinarea, pe ton umil, cu pălăria în mână, aspirantul răspunde:

- De când mă ştiu, părinte, predicam la Şcoala de Sabat copii şi instructoarea zicea că am har. Ş-apăi mă gândii că Domnul are nevoie de oameni în lucrare, în via Sa, şi iacă-mă-s.

- Bine, bine. O ultimă întrebare: cum ţi se par cei care vin la Ierusalim să înveţe cum să slujească pe lângă Templu şi apoi se dedau obiceiurilor păgâne de a vinde boi pentru ca să-şi plătească şederea?

- Oh, asta e simplu, Mărite. Sunt de condamnat. Cum adică să munceşti pentru a-ţi câştiga taxele de şedere în curtea Templului? Apăi nu zice Domnul că pâinea şi apa nu vor lipsi? N-a dat el credincioşilor braţe să muncească pentru a susţine pe cei care se roagă pentru sufletele lor? Mărite, afară sunt de dat şi fără recomandare ăi cari fac astfel de faptă. Domnul ne-a dat unora să ne îndeletnicim cu studiul şi altora munca. A face altfel e păcat.

Marele-şi priveşte colegii şi îşi zice: „Umil băiatu, nu ştie multe, da’ e viclean sau naiv, nu contează. D-al nostru.”

- Bine, băiete. Suntem mulţumiţi de tine. Poţi să-ţi duci bocceaua în catul de jos. O să primeşti de mâncare niscaiva soia cu pâine de soia, un pat în care să-ţi pleci capul pentru odihnă şi nişte sectoare, că Domnul spune să ne folosim toţi talanţii.

- Oh, prea-slăvite, mulţumesc, mulţumesc!

Şi-aşa intră la Fabrica de popi pe bandă încă un candidat ideal.

Nu am nimic împotriva pastorilor de origine umilă. Povestirea de mai sus, culeasă din folclorul religios general, nu doar adventist, are o cu totul altă miză. Din păcate, prea adesea umilinţa nu este o virtute, ci doar lipsă de fond. Dacă taci şi-ţi faci sectorul nu înseamnă neapărat că eşti de caracter. Dacă pleci capul să nu-l taie sabia, nu e neapărat semn de virtute. Uneori capul trebuie să stea sus, şi asta nu e neapărat mândrie. Poate că Dumnezeu ridică slujitori şi din pietre. Dar sunt la fel de convinsă că unii rămân pur şi simplu... bolovani.