Disciplină indisciplinată

Se dă cazul:

Într-una dintre bisericile mari din România umbla vorba că tinerii o apucaseră pe căi lăturalnice de ceva vreme, alias niscaiva ani bunicei. Nimeni nu găsise cu cale să vază cine, ce şi de ce. Singura nedumerire era dacă aşa o fi, deşi întrebarea sfida evidenţele.

Ceea ce îşi propune orice comitet cu-minte în astfel de cazuri a făcut şi comitetul nostru. Ia de cheamă fiecare personaj suspect şi întreabă-l de viaţa „after-dark”. S-au perindat aşa, programaţi, doi câte doi, tinerii noştri înaintea comitetului. Şi basma curată au ieşit toţi, mai puţin unul. După cum se va vedea, nu pentru că ar fi fost el mai negru.

Prietenul nostru cel neinspirat a invocat următoarele: „Conform pasajului din Matei 18, exista o procedură pe care n-aţi respectat-o. Trebuia să mă caute unul dintre voi, apoi să veniţi cu martori şi abia apoi să mă chemaţi la comitet. Voi nu faceţi ce trebuie, eu nu vin!” Propunerea? Trei luni cenzură pentru sfidarea comitetului.

În aceeaşi seară, ieşiţi fiind să bem un suc, unul dintre cei cu basma curată ni se lăuda: „Lume, de ce s-o fi găsit prietenul ăsta al nostru să fie mai deştept? Io, dacă am fost bărbat, am mers la comitet, am recunoscut aparenţa rea, am zis că nu mai fac şi gata. Putea să facă şi el la fel şi nu păţea nimic.”

Concluzia? Ca la noi să nu mai fie. Nu încurajez, nici nu scuz intruziunile nejustificate ale bisericii în viaţa membrilor. Cred că mărturisirea păcatelor se face înaintea lui Dumnezeu, nu a mijlocitorilor omeneşti. Există lucruri care trebuie spuse doar Lui şi iată de ce consider că unele dintre practicile comitetelor bisericeşti de a-şi vârî întrebările şi presupunerile unde nu-i cazul sunt contrare cel puţin bunului simţ. Din aceeaşi serie, nu pot să nu-mi amintesc de un caz din aceeaşi biserică în care un membru a fost pus sub cenzură pentru că divorţa nevasta de el, motivul invocat fiind acela că semnase actele de divorţ înainte să anunţe comitetul. E chiar atât de greu de înţeles că unii oameni şi-ar dori să-şi poată vindeca rănile la distanţă de ochiul public?

În bisericile noastre însă n-o să prea auzi „Neamule, ia cenzura!” De ce? E simplu, pentru că neamurile celor de la Ierusalim sunt cel mai adesea acoperite de neprihănirea faptelor bune ale rudelor mai sfinte sau de intervenţii influente pentru muşamalizare şi păstrarea trecutului sau a prezentului sub tăcere.

Nu sunt anti-disciplină, dimpotrivă, sunt pentru una sănătoasă. Dar nu pot să nu observ că sistemul nostru este de două ori greşit, ba chiar triplu permisiv. O dată pentru că, dacă te ştii cu cine trebuie, nu te întreabă nimeni nimic. Apoi, şi dacă te întreabă, scapi precum personajele de mai sus, pentru că tot cei care te cheamă te sfătuiesc şi cât să spui, şi cât să nu, noi neavând noţiunea de minciună prin omisiune. În fine, pur şi simplu pentru că, dacă n-ai dovezi împotriva lui, n-ai ce-i face.

Ar mai fi ceva: lasă-l să scape, că o să creadă că, dacă a fost la comitet şi nu l-a aşezat nimeni în spatele bisericii, poate să mai facă. Astfel de cazuri sunt fără soluţie simplă. Oare când vom învăţa să ne apropiem de ele precum Iisus?

Aşadar, până la înţelepţire, long live Al Capone! Nu-l poţi închide pentru crimă, dar îl bagi la răcoare pentru evaziune fiscală!