O posibilă concluzie fricţională

În primul rînd, un segment important al dezbaterii pe subiectul acestor "fricţiuni" s-a desfăşurat aici, pe site-ul profesorului Lăiu. Pentru interesaţi, s-au adunat şi acolo destule "scîntei". Trebuie să adaug doar că, în pofida divergenţelor de opinie sau a unor reproşuri metodologice, preţuirea mea pentru Florin rămîne, ca de obicei, intactă.

O urmă a asocierii dintre puritate şi altar (despre care am vorbit pe baza lui Geneza 8) este detectabilă şi în Leviticul 27:9-13. Există două categorii de animale: cele "care pot fi aduse ca jertfă Domnului" (v.9) şi cele "care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului", adică animalele "necurate" (v. 11). Dat fiind că nu există animale necurate care să poată fi aduse ca jertfă, v.11 furnizează o definiţie apozitivă a impurităţii rituale aplicate la regnul animal.

O distincţie importantă practicată în codul mozaic (vezi textul fundamental din Leviticul 10:10) este aceea între sfînt şi curat. Puritatea este doar un mod aparte (ritual) de a organiza domeniul sacrului. Întîiul născut din orice animal (inclusiv din animalele necurate) era "al Domnului", deci sacru. Dar intrau în mod direct în folosinţa templului doar animalele curate. Animalele necurate sfinte (primogenite sau dedicate prin jurămînt) erau transformate în bani (sau, la început, în animale curate - vezi Exod 13:13). Evident, în momentul în care altarul a fost înghiţit de Jertfă, întregul sistem al purităţii rituale a devenit caduc. Puritatea este doar a inimii. Sfinţenia nu mai trece prin stomac.

În fine, koinos din Noul Testament nu este un tip de puritate diferit de cel redat prin akathartos, ci un sinonim conjunctural - cultural - al lui akathartos. Necurat era ceea ce era "comun" la neevrei, în top aflîndu-se chestiuni de dietă (pentru detalii, vezi discuţia cu Florin Lăiu, indicată la început).