ex-Adventist de Romania

Închiderea harului

2012-01-16T02:25:00.001Z

Se împlinesc azi trei ani de cînd am început să scriu "Adventist de România". Singurul mod rezonabil în care înţeleg să sărbătoresc este să vă anunţ că aceasta e ultima mea postare aici. Trei ani de zile par să fi fost suficienţi şi pentru alţii să spună tot ce au avut de spus :)

Cel care a profitat cel mai mult de pe urma acestui blog sînt eu. Mi-am făcut noi prieteni, am avut şansa unor dialoguri îmbogăţitoare, mi-am împlinit plăcerea de a scrie. Sînt bucuros că am deschis uşa, recunoscător celor care au intrat.

Blogul rămîne disponibil pentru lectură. Dezactivez însă de acum posibilitatea de a mai posta comentarii. Tuturor cititorilor mei, indiferent pe ce drum se află, numai bine!

Adevăratul dar

2012-01-11T22:48:00.002Z

"Viaţa este darul lui Dumnezeu." Am reauzit recent vorba asta goală. Ceea ce majoritatea credincioşilor uită să-ţi spună este că viaţa la care se referă nu este viaţa asta, pe care o ştim cu toţii. Nuuu, nici pe departe! Darul lui Dumnezeu, adevărata viaţă, e viaţa veşnică - viaţa dincolo de moarte (în oricare dintre variantele ei dogmatice). Viaţa asta, viaţa noastră cea de toate zilele, e doar un test, o ispită căreia trebuie să-i rezişti. Ai grijă ce faci cu "darul lui Dumnezeu"! El stă cu ochii pe tine şi, în funcţie de viaţa asta, îţi dă sau îţi refuză Viaţa.

Aşa se face că orice credincios care se ia în serios trăieşte cu sabia lui Damocles deasupra capului. "Uşa harului" ţi se poate oricînd trînti în nas. "Faţa Domnului" trebuie în permanenţă căutată - cît mai e de găsit. Adevăratul dar al lui Dumnezeu e moartea. Ea aduce, de bine, de rău, eliberarea din mizeria credinţei. Pînă una-alta, trebuie încă să te întrebi: e păcat să faci sex oral? Dumezeu e cu ochii pe tine! Ţi-a dat nu doar darul vieţii, ci şi un manual de întrebuinţare. Ferească sfîntul să nu găseşti în el răspunsuri la toate întrebările!

PS Nici n-am intrat în "problema suferinţei", ca să pomenesc afirmaţiile explicite ale multor teologi potrivit cărora moartea e un har.

Nişte oameni mici

2012-01-09T22:47:00.002Z

Orice dumnezeu care nu poate tolera nonconformismul, fie că e Yahweh-le utopiei biblice, fie că e Allah-ul Arabiei Saudite, e jalnic şi scîrbavnic din cale-afară. Trebuie să fii spălat la creier să fii creştin, să protestezi împotriva abuzurilor islamice şi să mai ai pretenţia că etica ta e biblică. Iar dacă eşti creştin şi-ţi surîde ideea de a face nişte capete să se rostogolească, măcar "la judecata de apoi", adu-ţi aminte că sînt destui alţi creştini care te socotesc eretic.

Apropo de toleranţă religioasă: e mare distanţa dintre anticatolicismul adventist al secolului XIX şi colaborarea adventisto-catolică din ultimii 15 ani la crearea celui mai mare sistem de servicii de sănătate din Colorado, US. Capitalismul creează, se pare, bună înţelegere între religii. Unde mai pui că tot capitalismul a inventat, prin interbelic, week-end-ul - acel duşman de moarte al scenaritei apocaliptice de tip EGW.

Şi tot apropo de toleranţă religioasă: e comic şi trist în acelaşi timp cum oameni care pretind că mă cunosc şi m-au preţuit vreodată sînt siguri că e ceva în neregulă cu mine, dat fiind că mi-am asumat deschis ateismul. Scriu acest blog de doi ani, mi-am exprimat adesea dezamăgirea faţă de ce înseamnă religie sau dezacordul faţă de ceea ce trece drept teologie. Şi totuşi sînt destui luaţi prin surprindere că denunţ însăşi ficţiunea care îi însufleţeşte. De parcă a crede în Dumnezeu ar trebui să compenseze faptul că religia ta e abuzivă, iar teologia ta e elucubrantă. Lasă rugăciunile (mai ales pentru atei care nu ţi le-au cerut), leagă rănile reale (inclusiv cele proprii, care te împing orbeşte în fundătura numită religie) şi pune burta pe carte (mai ales pe Biblie - manualul ateist prin excelenţă)!

PS S**t! Sînt, exact peste o săptămînă, trei ani de cînd scriu blogul ăsta, nu doi :))

Temeiurile moralităţii

2012-01-08T08:17:00.003Z

Recent, într-o amuzantă conversaţie pe Facebook, fostul meu coleg de bariton din Enthousiasmos m-a întrebat senin, anticipînd o victorie facilă: "care sînt, din perspectivă ateistă, temeiurile moralităţii?" Implicaţia - evident - este că, fără Biblie şi Dumnezeul ei, etica este imposibilă. Uită şi el, cum uită mulţi apologeţi creştini, de argumentaţia paulină din primele capitole ale Romanilor. Apostolul susţine că "ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit [celor fără Dumnezeu] în ei", dat fiind că "însuşirile nevăzute ale Lui... se văd lămurit, de la facerea lumii... în lucrurile făcute de El". În contextul judecăţii divine, "cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege", pentru că "[c]ei care n-au o lege îşi sînt singuri lege". "Ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor." Posibilitatea unei juste judecăţi divine depinde de faptul că temeiurile moralităţii sînt de găsit altundeva decît în Biblie - ne-o spune însăşi Biblia.

O altă aberaţie pe care am auzit-o reiterată recent este ideea că Biblia ar susţine libertatea religioasă. Care Biblie? Aceea care zice "pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască"? Şi: "cine aduce jertfe altor dumnezei... să fie nimicit cu desăvîrşire"? Care ne povesteşte cum "au făcut legămînt să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor... şi oricine nu căuta pe Domnul Dumnezeul lui Israel trebuia omorît, fie mic, fie mare..."? Deuteronomul 13 conţine două reglementări cu privire la "libertatea de conştiinţă" de-a dreptul scandaloase - sper - pentru orice creştin de astăzi (recitiţi, vă rog, versetele 6-18). Şi, redeschizînd discuţia către etică în general, aduceţi-vă aminte de ce scriam aici, în ultimul paragraf.

A pretinde că etica creştină contemporană se bazează pe Biblie e ipocrit şi ridicol. "Să nu furi" scria şi în Codul lui Hammurabi. Iar abolirea sclaviei nu are niciun temei biblic. "Morala" Bibliei are aceeaşi sursă ca orice alt sistem etic - consensul societal. Iar dreptate a existat şi înainte de Biblie, va exista şi fără Dumnezeu.

An Nou cu haine vechi (după Myo)

2012-01-06T17:23:00.001Z

Obişnuiam să susţin, nu fără o oarecare satisfacţie, că nu sunt superstiţioasă. Cu toate astea, aşteptam sfârşitul de an cu înfrigurare. Urma ca, din coşuleţul cu făgăduinţe, să extrag una special pentru mine, scrisă - e drept - de careva dintre amicii mei, care primeau sarcina asta pentru o rază în plus la steluţă, sau poate chiar de mine, de pe o listă dinainte stabilită. Nu exista îndoială că Zeul va fi stabilit exact „întâmplarea”, îmi va fi ghidat mâna şi voi fi luat fix predicţia astrală pentru anul ce stătea să mijească. Îmi bătea inima mai repede. Ce voi primi? Sau... ce mi se va cere? Pentru că - stai frate! - brânza celestă nu e nici ea chiar gratis (îi las pe alţii să-şi bată capul cu Pavel şi cu neprihănirea, nu prin fapte). Apoi, de-a lungul anului, găseam circumstanţe în care să „se aplice” textul şi le consideram „date de sus”, semne cum că făgăduinţa primită nu era o întâmplare, că, acolo departe, Cineva e aproape de mine şi îmi dă bobârnace în direcţia cea bună sau mă lasă să adulmec prăjitura sau măcar mă asigură că prăjitura e buuuună şi felia mea va avea drept moţ proverbiala cireaşă – asta dacă nu voi fi murit de comă hipoglicemică sau inaniţie până atunci.

Când eram mică răspundeam la întrebarea „A cui eşti tu?” cu „A lu 'aucecu şi a lu' mama Măria”. Evident, 'aucecu era răposatul dictator de până în '89, iar mama Măria era bunică-mea. Cred că ştiu ce a creat confuzia de identitate din căpşorul meu de la vremea aceea, şi ştiu şi că până prin '89 îmi trecuse, de vreme ce nu am suferit deloc după „tăticu'”. Am suferit însă o vreme că nu m-au ales şef de... nimic la pionieri şi uniforma mea de viitoare speranţă comunistă nu avea niciun şnur, de nicio culoare. Ei, pe vremea aia aspiram încă la coroniţa pe care mi-o vor da îngeraşii, aşa că m-am consolat repede. Dacă de cravata de pionier m-am debarasat fără regrete, de gândul la coroniţă mi-a fost greu să mă despart, pentru ca fusese ţesut în fiinţa mea de când aveam doi ani, pe când nu adormeam fără povestiri din „Biblia pentru ochişori micuţi”, mult înainte să devin şoim al patriei. Şi poate ultimul lucru la care am renunţat când am ieşit la loc larg – respectiv când am lăsat în urmă calea cea strâmtă, luând-o vijelios pe cea largă – a fost credinţa în făgăduinţa din coşuleţul din zorii fiecărui an nou.

Prin urmare, pot să pricep foarte bine nevoia aproape organică după „făgăduinţă”. Pot înţelege nevoia de a şti că Domnului Îi pasă, că are grijă, precum Moş Crăciun, ca în fiecare sfârşit de an ăia buni să primească asigurarea că dacă sunt tot buni şi la anul, rămân pe lista pentru viaţa veşnică. Sau, na, dacă n-au fost buni, „îi mai tolerează şi anul acesta” (înainte să-i taie din rădăcini, că-s „doar frunziş”). Pot admite că, indiferent dacă există vreun gol sub formă de Dumnezeu sau nu, sigur există teama de a nu fi prea mic, de a nu trece neobservat, există dorinţa de a aparţine, de preferinţă Cuiva important, precum Stăpânul Universului, de a trăi favoarea membership-ului la o familie mare, descrisă într-o carte veche, care într-o zi se va reuni la o Mare de Cristal şi va cânta Aleluia fericită în veci de veci (do I hear an Amen?). Dacă aşezăm lângă această imagine pe aceea a credinţei doar în cele dovedite - nu prin „experienţă personală”, ok? - , certitudinea incertitudinii viitorului, trăirea poveştii câte o filă pe rând, fără a şti dacă balaurul moare în final, dacă prinţesa se mărită cu prinţul au ba, dacă „vor trăi fericiţi în veci de veci” (sau parcă doar până la adânci bătrâneţi), dacă vine meteoritul sau vreun nebun aruncă în aer toată rasa umană, nu e greu de ghicit ce e mai lesne de ales. Cred şi eu că între a cunoaşte viitorul, chiar dacă nu pe cel apropiat, şi a trăi fiecare zi fără a pretinde că ai vreo certitudine pentru mâine, mulţi aleg să adoarmă încă, legănaţi de dulcile poveşti ale credincioşiei răsplătite în final, de promisiunile pentru „ochişori (prea) micuţi” să vadă, pentru cei care îndrăgesc până la moarte basmele copilăriei omenirii.

Şi totuşi, deşi înţeleg, nu pricep. Nu pricep de ce, de dragul făgăduinţei, se „lasă mamă, tată, etc” ca să primeşti însutit, ratând singurul lucru cert din lume, prezentul şi prezenţa celor dragi. Nu pricep de ce „iubitul cosmic” cere sacrificii atât de mari oferind, aparent „atât de mult” în schimb - de fapt doar „făgăduinţe”. Nu pricep de ce e mai bună „iubirea Lui cea mare” (?!) decât braţele unui iubit/unei iubite real/e. Dacă tot suntem aici, nu pricep de ce un iubit muritor trebuie să treacă mereu pe planul doi, pentru ca Jesus să fie convins că El şi doar El e primul, şi orice năzbâtie îţi cere – prin făgăduinţe, of course, sau prin „impresii asupra inimii” – contează mai mult decât ce îţi spune bunul tău simţ şi logica elementară. Şi, cu siguranţă, nu pricep anomalia „funiei împletite în trei”, în care cei doi ştiu că or să se iubească pe veci doar dacă Îl iubesc pe El mai mult decât se iubesc unul pe altul – şi uite-aşa rămân problemele din căsnicie nerezolvate, că fratele se duce la iubitul lui şi Îi zice de nevastă, nevasta se duce la iubitul ei (Acelaşi, fiţi pe pace) şi Îi zice de bărbat, dar iubitul nu mai ajunge să fie un bun consilier şi să-i încurajeze să vorbească unul cu altul. Dar las' că tot răul e spre bine, deşi ajung să se urască reciproc, Îl iubesc în continuare pe El mai mult decât orice. Nu pricep de ce realitatea imediată e considerată mai banală decît o poveste veche pe care au acceptat-o prea mulţi ca adevărată pentru ca să mai fie analizată obiectiv. Nu pricep de ce credincioşii aleg să trăiască aici ca într-o închisoare, temându-se parcă să nu ajungă să le placă prea mult în „lumea asta trecătoare”, că nu-i mai primeşte Prinţul Universului prin Porţile Orionului să le dea la desert din pomul vieţii.

Deunăzi, vorbind cu o amică, m-a întrebat: „Ce-i tot dai, dragă, cu raţiunea?” Nu pot decât să-i răspund că prefer să fiu o maimuţă evoluată, perfect adaptată la aici şi acum, decât un credincios, care îşi culcă mintea în fiecare dimineaţă şi seară cu povestiri pentru ochişori micuţi, ghidându-se de la an la an după făgăduinţa din coşuleţ. Mazel tov!

Proști, da' credincioși

2012-01-05T04:42:00.001Z

Ştiu. Majoritatea celor care abandonează religia n-o fac pentru că au întreprins un asiduu studiu doctrinar (după cum majoritatea au îmbrăţişat o religie sau alta fără să fi obţinut mai întîi un doctorat în teologie). De exemplu, un excelent motiv pentru exod este plictisul. Ce sens are să citeşti la nesfîrşit aceleaşi cărţi, să auzi aceleaşi predici, să cînţi aceleaşi cîntece, să fii bombardat cu aceleași idioțenii îndelung discreditate?

Pentru că am terminat 2011 vorbind despre astronomie sacră, să începem 2012 pe același tărîm colcăind de bazaconii. Încă mai sînt adventiști care cred că Isus e de găsit la o adresă din Orion. Iată un crunt de stupid exemplu. În primul rînd, constelațiile nu sînt decît iluzii optice și fantezii mitologice. În al doilea rînd, Orionul apare pe cerul de nord doar dacă se întîmplă să locuiești, să zicem, în Australia. În al treilea rînd, sînt 15 constelații pe ecuatorul ceresc, nu una singură. În al patrulea rînd, nu există constelație care să fie, măcar în interval de 24 de ore, vizibilă oriunde pe Pămînt (spun o banalitate, dar pare să nu fie deloc evident pentru autorul nătîng al postării cu pricina). În fine, "viziunea" lui EGW cu Orionul a fost doar cîrlig pentru "agățarea" lui Joseph Bates. E adevărat, a fost luată în serios de către adventiști mai bine de un secol. Dar însuși săptămînalul oficial al bisericii publica acum 35 de ani, în trei numere consecutive, un articol ce denunța fantasmagoria Orionului ca poartă către lumea lui Dumnezeu.

Că autorul nostru nu e conștient că eutopia, ca și distopia, e o specie de utopie ar putea fi de trecut cu vederea. Dar că nu se întreabă cum poate Isus să facă drumul dus-întors între Pămînt și Orion în doar două mii de ani, în condițiile în care Isus e om (nu?), iar distanța dintre noi și nebuloasa Orion (aceasta interesează de fapt) e de vreo 1300 de ani-lumină, e impardonabil. Credința nu este nici virtute, nici antidot pentru prostie.

Teologie şi sexualitate

2011-12-31T14:57:00.001Z

Veţi fi remarcat schimbarea la faţă a blogului. Da, vrea să sugereze trecerea mea la the dark side :) Nici vorbă, e doar un mod de a marca o altă dată arbitrară - aceea a începutului de an. Tuturor cititorilor mei, mai vechi, mai noi, sănătate!

Am avut ieri plăcerea să aflu că un fost coleg de seminar (la cernicana ITA mă refer) a început recent un blog ateist. Îi urez minte limpede şi inimă mereu bună! Şi, cu ocazia asta, fac cu ochiul către cititorii mei atei care, dintr-un motiv sau altul, mai frecventează încă biserici creştine :)

Am ales să dedic această postare aniversară unui subiect pe care l-am mai vizitat, în treacăt, în trecut - confluenţa dintre teologie şi sexualitate. În primul rînd, mă raliez acelor voci (cum ar fi cea a defunctului Christopher Hitchens sau a vivacelui Stephen Fry) care susţin că biserica catolică este, măcar prin dictatele ce interzic contracepţia, o organizaţie criminală. Poate părea paradoxal, ştiu. Dar încă mor oameni din cauza ignoranţei manipulate religios, încă se nasc copii nedoriţi într-o lume şi-aşa aglomerată. Despre faptul că romano-catolicismul condamnă homosexualitatea în timp ce muşamalizează decenii de abuz sexual de minori nici nu mai vorbesc.

Am pomenit la un moment dat de "mistica himenului". Celor care vor să afle mai multe despre istoria culturală a virginităţii acest link le poate servi drept excelent punct de plecare. Un caz special de teologie a himenului găsiţi aici. Şi extrem de utile informaţii medicale despre mitologia primului contact sexual aici.

Veţi fi auzit deja că raiul islamic îi promite credinciosului 72 de fecioare. Ceea ce probabil nu ştiţi este că cel puţin un comentator medieval al Coranului, Jalaluddin Al-Suyuti, susţinea virginitatea perpetuă (cvasi-marianică) a celor 72 de femele celeste. În plus, cerul lui îi garantează credinciosului o veşnicie priapică. Apetisant, nu?

În fine, e bine de ştiut că, în ciuda faptului că prepuţul lui Isus şi-a făcut de-a lungul timpului apariţia, ca relicvă, în diferite locuri din lume (uneori în mai multe simultan), în secolul XVII acesta se afla în cer. În De praeputio Domini nostri Jesu Christi diatriba, Leo Allatius, bibliotecar la Vatican, susţinea că recent descoperitele inele ale lui Saturn nu erau altceva decît celebrul prepuţ.

Notă cronoapocaliptică

2011-12-30T11:54:00.003Z

Sînt orele prînzului pe "meridianul zero". În partea opusă a globului, în Samoa, ziua de joi, 29 decembrie, tocmai a făcut loc zilei de sîmbătă, 31 decembrie. Şi se pare că se lasă cu scandal. Uraaa! Din cîte înţeleg, biserica adventistă (adică structurile de putere - conferinţa, pastorii, ceva şefi de trib) a hotărît să "ţină duminica" (adică să păstreze vechiul calendar, mergînd la biserică odată cu restul creştinilor). Dar s-au găsit ceva disidenţi, care vor adopta schimbarea calendarului şi pentru care sabatul a început la apus, ieri, într-o joi :) Trăiască berea! Nu pot să nu mă prăpădesc de rîs cînd citesc prin articolele "teologice" de pe site-ul Diviziunii Pacificului de Sud (primul link de adineaori) aceleaşi vechi aberaţii despre sabat ca "semn al legămîntului" (care legămînt?) şi "sigiliu al lui Dumnezeu". Rîd şi mai tare cînd îmi aduc aminte de discuţia despre crăciun de pe site-ul lui Florin - niscai adventişti sînt disperaţi că "ce facem? dacă semănăm prea mult cu 'lumea', ce motiv o să mai aibă să ne persecute? că doar asta aşteptăm fierbinte - mama tuturor persecuţiilor". Ha ha ha! Iată cum acelaşi conservatorism vînjos duce la serbarea duminicii :))

Notă cronomesianică

2011-12-29T17:06:00.001Z

Unul dintre "argumentele" cele mai rizibile ale genului de evanghelişti care nu se vindecă de semidoctism nici cu trei doctorate este "împărţirea" istoriei în înainte de şi după Hristos. Personajul central din evanghelii e atît de impunător, de glorios, de divin, că ne socotim anii după el. Pe dracu'. E ca şi cum am spune că Observatorul Regal de la Greenwich este centrul lumii, cea mai sfîntă bucată de pămînt şi însuşi tronul tiranului universului pentru simplul motiv că am decis acum ceva mai bine de un secol că "meridianul zero" trece prin Londra. Şi anno domini, şi GMT-ul (devenit UTC; Zulu Time pentru cei care ne-am făcut studiile la televizor) sînt doar monumente ale unor imperii - Sfîntul Imperiu Roman (socotit de la carolingieni; vezi aici) şi, respectiv, Imperiul Britanic. Creştinismul răsăritean, chiar şi pe la 1700, socotea anii de la "zidirea lumii", după modelul primilor creştini, care preluaseră cronografia evreilor elenişti. Prin urmare, î.d.Hr. şi d.Hr. sînt doar convenţii istorice (reflectînd poziţii de putere) şi penibile argumente teologice. Nici nu vă mai aduc aminte de faptul că nu ştim anul naşterii personajului Hristos (deşi ştim cu siguranţă că nu este anul 1 d.Hr.).

Lui Edi, pe un alt divan

2011-12-27T21:56:00.004Z

De ce să numim "teism" ceea ce e de fapt, în cele mai bune cazuri, deism? Doar pentru a echivoca în speranţa îmblînzirii credincioşilor? E adevărat că ştiinţa e, în esenţă, căutare de Dumnezeu. Dar că l-ar fi găsit sau că Dumnezeul pe care îl adulmecă ştiinţa ar semăna cu dumnezeul teist e o enormitate. Newton respingea, din cîte ştim, trinitatea şi supranaturalul. Iar unul dintre cei mai importanţi exponenţi contemporani ai consilienţei (chiar titlul unei cărţi din 1998), E. O. Wilson, se declară "deist provizoriu" şi opinează (sublinierile mele):

The predisposition to religious belief is an ineradicable part of human behavior. Mankind has produced 100,000 religions. It is an illusion to think that scientific humanism and learning will dispel religious belief. Men would rather believe than know... A kind of Darwinistic survival of the fittest has occurred with religions... Religious practices confer biological advantage. The mechanisms of religion include (1) objectification (the reduction of reality to images and definitions that are easily understood and cannot be refuted), (2) commitment through faith (a kind of tribalism enacted through self-surrender), (3) and myth (the narratives that explain the tribe's favored position on the earth, often incorporating supernatural forces struggling for control, apocalypse, and millennium). The three great religion categories of today are Marxism, traditional religion, and scientific materialism... Though theology is not likely to survive as an independent intellectual discipline, religion will endure for a long time to come and will not be replaced by scientific materialism ([which is, by the way] the only worldview compatible with science's growing knowledge of the real world and the laws of nature).

Apoi, umanismul renascentist căuta tocmai unitatea cunoaşterii printr-o întoarce la sursele clasicităţii - exact ceea ce spui că-ţi doreşti. Tocmai umanismului îi datorăm "absolutele" Declaraţiei de independenţă - ghilimelele fiind obligatorii, măcar pentru motivul că părinţii fondatori vorbeau despre egalitate înainte de, spre exemplu, abolirea sclaviei. Mai mult, îi interesa de fapt dreptul la revoluţie (care este, într-adevăr, "întoarcere"). Acestuia îi rezerv, cu destule rezerve, epitetul "absolut" :)

PS Pentru că ai pomenit Balaurii lui Carl Sagan (şi apropo de revoluţii), ai citit Up from Dragons (2002)? Unul dintre autori e fiul lui Carl, Dorion. Long live Freud! :D

Oameni, în carne şi oase, pe divan

2011-12-27T18:35:00.002Z

Profesorul Lăiu a scris zilele trecute un comentariu pe site-ul lui (la o discuţie despre cît e păgîn şi cît e creştin în sărbătorirea Crăciunului) din care am ales să dezgrop cîteva fragmente. Sper să-l cunoaşteţi astfel mai bine şi să înţelegeţi de ce, deşi strivit uneori de povara credinţei pe care o poartă, e unul dintre oamenii lucizi ai adventismului românesc. Mi-am permis să subliniez unele pasaje.

Cine-şi imaginează că studiile universitate sunt nişte cursuri de îndoctrinare superioară, unde „înveţi” de la mari maeştri tot felul de noutăţi nemaiauzite, nu a frecventat niciodată un curs universitar şi îşi imaginează că este ca o lecţie dintr-un gimnaziu mai select. La universitate, indiferent de ce orientare ar fi ea, nu înveţi lecţii, ci înveţi să gândeşti şi să cercetezi personal. Universităţile bisericilor au aceeaşi menire, dar încă există destulă inerţie în acest mediu, deoarece cursurile fiind ţinute de clerici, aceştia confundă catedra universitară cu amvonul sau altarul.

Universitatea din Tübingen a fost la origine catolică, într-adevăr, aşa cum au fost catolice toate universităţile înainte de reformă. Nu au existat universităţi ortodoxe sau husite. Universităţile au apărut ca o preocupare a învăţaţilor Bisericii pentru dezvoltarea culturală şi apoi ca un efect al Renaşterii umaniste, înainte de Reforma protestantă. Acesta este unul din lucrurile bune pe care le-a făcut Biserica Romano-Catolică.

...teologia tradiţională nu era pregătită (şi nici acum nu este pregătită) să facă faţă provocărilor gândirii libere. Universităţile mari nu sunt confesionale, ele sunt umanist-liberale. Facultăţile de teologie ale marilor universităţi pot fi încă sub tutela unor biserici, iar acolo unde este vorba de învăţământ catolic, întotdeauna este susţinut de profesori iezuiţi, care sunt adesea printre cei mai buni. (Eu aş închiria vreo doi, cel puţin pentru nevoia de provocare a gândirii, inclusiv în teologie)...

Toate aceste suspiciuni sunt absolut prosteşti, indiferent cine le-ar fi conceput primul. Iezuiţii sunt un ordin catolic, sunt bărbaţi cu votul de celibat, total dedicaţi unei misiuni catolice în care ei cred şi care, în ciuda unui sistem nebiblic şi necreştin pe care-l susţin, au partea lor bună de specialişti în diverse domenii în învăţământul catolic şi în cercetarea ştiinţifică. Unii au primit premiul Nobel chiar.

Şi dracii cred

2011-12-27T03:15:00.005Z

Unul dintre trucurile cele mai spectaculoase ale religiei este amalgamarea noţiunilor de "credinţă" şi de "adevăr". În realitate, adevărul nu are nevoie de credinţă - e contradictoriu să spui "accept adevărul acesta prin credinţă".

Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.

Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.

Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.

Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.

Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.

"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.

Crocodili străvezii pe podea

2011-12-26T02:19:00.001Z

Mi-a mai scris Florin. Curioşii să-l citească şi să-l cîntărească. Eu îl găsesc prea uşor. Aştept să termine de citit toate postările mele despre Daniel şi istoricism. Deocamdată, nu simt nevoia să-l mai pun la punct. Genialitatea mi-a confirmat-o Florin anterior. Ce altceva mi-aş mai putea dori?

PS Trebuie să-i atrag totuşi atenţia lui Florin că traducerea lui Cornilescu la Exodul 17:16 e cu totul incertă - iată nota din NET Bible: The line here is very difficult. The Hebrew text has כִּי־יָד עַל־כֵּס יָהּ (“for a hand on the throne of Yah”). If the word is “throne” (and it is not usually spelled like this), then it would mean Moses’ hand was extended to the throne of God, showing either intercession or source of power. It could not be turned to mean that the hand of Yah was taking an oath to destroy the Amalekites. The LXX took the same letters, but apparently saw the last four (כסיה) as a verbal form; it reads “with a secret hand.” Most scholars have simply assumed that the text is wrong, and כֵּס should be emended to נֵס to fit the name, for this is the pattern of naming in the OT with popular etymologies – some motif of the name must be found in the sentiment. This would then read, “My hand on the banner of Yah.” It would be an expression signifying that the banner, the staff of God, should ever be ready at hand when the Israelites fight the Amalekites again.

PPS Că Exodul 15:17 s-ar referi la "căminul ceresc" e absurd. Nici contextul, nici terminologia nu tolerează o asemenea interpretare (şi makhon, şi miqdash se referă fără probleme la templul de la Ierusalim - v. Exodul 25:8; Isaia 4:5; Ezra 2:68).

Balene roz pe tavan

2011-12-25T05:07:00.006Z

Florin a răspuns. Sînt împărţit între nevoia de a-i da peste bot (cum merită de mai multă vreme) şi plăcerea de a păstra amintiri frumoase cu un om deseori admirabil. Sper să cîştige şi de data asta cea de-a doua.

Eu nu ridiculizez nicio scriere antică. Ridiculizez, cînd e cazul, doar credulitatea (şi argumentele circulare) care transformă o scriere antică, oricare ar fi ea, în "Scriptură". Şi asta indiferent cît de "fericită" e credulitatea cu pricina.

Am spus deja: "Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp... Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi." Dacă e nevoie, adaug: nu avem nici cît negru sub unghie argumente că învierea e altceva decît o fantezie; şi nu, nu are cine să revină.

Nu e nimic "cinstit" în ideea că "scenariul 'planului de mântuire', cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească". Orice scenariu poate fi conceput de o minte omenească. Scenariul "planului de mîntuire" nici nu e mare brînză - creştinii sînt cea mai bună demonstraţie a limitelor lui. Şi sînt destui cei care văd în Coran, de exemplu, o scriere ce "depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie".

Despre martiraj am mai scris, inclusiv ca argument extrem de prost pentru autenticitatea unei credinţe. Mulţi oameni au murit şi mor pentru mai puţin decît "scenariul 'planului de mîntuire'". Lumină nu e nici "înăuntru", nici "afară". Peste tot sînt(em) doar umbre.

"Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată." Exact motivul pentru care orice "credincios" este un interpret prost al "scripturii" lui şi, în ultimă instanţă, un om neserios. El va face orice acrobaţie necesară pentru a evita concluziile "distructive pentru credinţă".

"Pe temeiul martorilor". Nu avem martori în Noul Testament, ci doar mărturisitori.

"Profeţii cronomesianice" :)) Sună bine, dar gol-goluţ. Am arătat şi că nu există profeţii mesianice împlinite de Isus, şi că Daniel nu se referă niciunde la un viitor care să-l includă pe Isus. Credinciosul suferă însă frecvent de surditate selectivă.

Nu avem nevoie de o "scară la cer", ci doar de poduri peste prăpastiile dintre noi. Credincioşii sînt frecvent doar nişte stîlpnici - oameni umflaţi de "spiritualitate", cocoţaţi pe iluzii, uituci de semeni. Trist.

Să fac pe nebunul e visul meu de-o viaţă. Şi azi, ca mai mereu în istorie, adevărul e apanajul bufonilor. Prefer să-i fac pe alţii să rîdă, eventual introspectiv, decît să mă fac de rîs (aşa cum te faci, Florine, cînd mă trimiţi să-mi iau doctoratul în teologie doar pentru a-mi spune că tot degeaba ar fi, credinţa bate şcoala).

Eu nu sînt în război cu tine, profesore, nici în vreo formă de competiţie. Mi-ai corectat chiar tu o neatenţie stupidă în discuţia despre Daniel 8 şi am fost onorat să beneficiez de ochiul tău atent. Mă tem că mă cunoşti mai puţin decît crezi.

Chiar îmi pare rău.

Cai verzi pe pereţi

2011-12-24T05:49:00.002Z

Fără să mi se adreseze (doar nu face să stai de vorbă cu ateii!), Florin Lăiu scrie un mic răspuns cu privire la datarea naşterii lui Isus de către Luca. Mi se strepezeşte neuronul, nu alta.

Florin susţine că lectura mea la Luca 2:2 provine din "lumea studiilor istorico-critice asupra Bibliei, din care Biblia iese jumulită rău de tot, adusă la stadiul de mitologie, de ţi-e milă de ea". Adică citesc cum citesc doar pentru că am optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă. Această remarcă este cum nu se poate mai penibilă. A pune concluziile mele exegetice pe seama presupoziţiilor mele "raţionaliste" nu e cu nimic mai interesant decît a pune concluziile lui Florin pe seama presupoziţiilor lui "spiritualiste". Dar în discuţia filozofică despre presupoziţii Florin refuză încăpăţînat, de cînd îl ştiu, să se bage. El crede şi basta. "Raţionalismul" e de beştelit aprioric. Să ne trăiască - şi Florin, şi raţionalismul! E doar perfect posibil - nu? - ca Biblia să fie doar mitologie adusă la stadiul de "revelaţie divină" după ce a fost împă(u)nată de către Florin şi alţii cît mai pompos cu putinţă.

Dar să cădem pe text. Luca începe aşa: "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea." Chiar şi acest verset e plin de dificultăţi (vă recomand călduros acest wiki-articol ce rezumă excelent secole de istorie a interpretării la Luca 2:1-3; dacă îl veţi citi, veţi vedea cît de sinuos poate fi demersul teologic, cît de încăpăţînat se poate persevera în eroarea credulităţii faţă de legendele biblice; dacă Florin l-ar fi citit, ar fi aflat că soluţia Institutului Ankerberg - de fapt un soi de Sola Scriptura - e veche de fix 400 de ani). În mod clar este, ca datare, ambiguu. Apoi, pentru a fixa mai bine în timp naraţiunea, autorul continuă astfel, în opinia lui Florin: "Acest census a avut loc înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei”. Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că "acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei" - ceea ce lasă problema nerezolvată.

Şi mai important însă e că traducerea îmbrăţişată de Florin nu are pic de suport gramatical (fostul meu profesor are consolarea că nu e singurul biblist care nu vede asta; să spunem doar că versetul nu se poate încheia decît cu un genitiv absolut ce exprimă simultaneitate - dat fiind timpul participiului - cu acţiunea din regentă). Singura traducere corectă în care prote e luat adverbial este cea a lui Cornilescu: "Înscrierea aceasta s-a făcut întîia dată pe cînd era dregător în Siria Quirinius." În plus, e de-a dreptul comic că Florin aproape gafează din nou trimiţînd la surse care îl contrazic: Winer, în Gramatica lui (XXXV, 4, n.1), respinge categoric "varianta Ankerberg".

Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.

Răsfrîngeri

2011-12-22T10:22:00.002Z

După cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al "apusului de soare", deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să "se mişte" pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum "mă doare mîna", mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl "locuim". Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.

De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de "spirit" - fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp - consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.

Toată tevatura religioasă - slujbe, imne, rugăciuni - sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.

Händel, Luca şi Matei

2011-12-16T15:01:00.001Z

Miercuri seară, la Barbican, am avut parte de un Messiah cum rar îţi e dat să auzi. Nu, nu a impresionat mărimea corului (abia 21 de corişti) sau a ansamblului orchestral (alţi 21 de barochişti). Messiah cîntat de Academy of Ancient Music nu e impunător, solemn şi mastodontic. Richard Egarr şi oamenii lui sînt prea buni şi curajoşi pentru a contribui la banalizarea capodoperei lui Händel. Ceea ce a impresionat a fost prospeţimea, creativitatea şi libertatea interpretării. De la arie la arie, de la cor la cor, acest Messiah a fost de ascultat cu sufletul la gură - abia aşteptînd surprizele următoarei bucăţi. Impecabilă atenţie la scriitura polifonică (inclusiv în dialogurile voce/i-orchestră), incredibil control dinamic (cu frazări limpezi şi inteligente), o binevenită temeritate agogică (susţinută uneori şi de tempouri imposibile pentru oricare alt cor), subtil contur ritmic şi nereţinute tuşe timbrale (scena cu ciobanii cărora le cîntă îngeri a sunat, de exemplu, de-a dreptul bucolic) - o montură de giuvaere. Ateii de noi aproape că şi-au descoperit, vorba lui Ricoeur, "a doua naivitate".

Apropo de "farmecul poveştii": sînteţi conştienţi că legendele din Matei şi Luca, legate de naşterea lui Isus, sînt imposibil de armonizat, nu? Matei susţine că Isus s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare (să zicem 4 î.e.n.), în timp ce Luca plasează evenimentul în jurul lui 6 e.n. (concomitent cu recensămîntul lui Quirinius). În Matei, familia lui Isus urmează traseul Betleem - Egipt - Nazaret (ca alternativă de criză la Betleem, Isus devenind nazarinean de circumstanţă), în timp ce Luca stabileşte itinerarul Nazaret-Betleem-Ierusalim-Nazaret. În plus, doar Matei vorbeşte de magi, doar Luca vorbeşte de păstori. Iar "casa de poposire" din Luca 2:7 e de fapt "odaia pentru oaspeţi" (ca în Luca 22:11 / Marcu 14:14). Întreg scenariul hangiului care nu găseşte loc pentru Mesia şi îl trimite afară, în grajd, e pură ficţiune (ieslea în care a fost aşezat pruncul trebuie că era tot în casă - oamenii şi animalele dormeau sub acelaşi acoperiş în epocă). Cum ficţiune e alăturarea relatărilor extrem de diferite şi în cele din urmă ireconciliabile din Luca şi Matei.

PS Asiguraţi-vă ca aţi citit postarea de mai jos, care îi aparţine lui K.

Cum să citeşti scripturi fără să te scrînteşti (după K)

2011-12-16T13:57:00.001Z

Există, de dragul discuţiei noastre, două tipuri de discurs: cel "informativ", al cărui scop este descrierea unei realităţi, şi cel "performativ", al cărui scop este producerea unei realităţi. Rostul citirii Bibliei este mai apropiat de rostul citirii unui text literar - şi, pentru mozaici, legislativ - decât de cel al lecturii unui text ştiinţific. Contează impresia pe care o produce, modificarea unor psihisme / dispoziţii ale cititorului şi, consecutiv, modificarea unor comportamente sau îndeplinirea unor acţiuni.

Revelaţiile sau viziunile nu sunt, evident, reale - vizionarul nu vede ceva ce se întâmplă efectiv, adică nu călătoreşte cu maşina timpului, ci avem de-a face cu nişte procese psihice. Cu toate acestea, pot să producă efecte dintre cele mai palpabile. Dacă efectele sunt bune sau rele (în orice sens), problema e la cel ce le interpretează. Rolul lor primordial este să critice / îndrepte comportamente, apoi (aici intrând mare parte din textele prezumat predictive) să genereze şi să întreţină speranţă.

Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).

Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.

Audiţie plăcută

2011-12-10T22:16:00.002Z

Că tot am pomenit azi, într-un comentariu, Recviemul lui Andrew Lloyd Webber, vă ofer în cutia muzicală trei fragmente decupate dintr-o înregistrare cu Placido Domingo şi Sarah Brightman.

Creştinismul de Clérambault - de Myo ;)

2011-12-10T18:07:00.002Z

Poezia "Deşi niciodată" a lui Benone Burtescu, pe care cineva tocmai a inserat-o drept comentariu la postarea anterioară, mi-a adus aminte de sindromul de Clérambault. Pacientul care suferă de acest sindrom se prezintă astfel:

crede că o persoană importantă, cel mai adesea un VIP, e interesată de el, îl iubeşte cu ardoare
aceasta îi transmite mesaje, adesea prin mass-media, despre care e convins că îi sunt adresate în mod direct
răspunde iubitului imaginar prin scrisori, telefoane, cadouri, vizite inopinate
lipsa de răspuns trece drept nevoie de a ascunde iubirea, nicidecum drept absenţă a iubirii

Creştinul de Clérambault se prezintă astfel:

crede că o persoană importantă, cel mai adesea Iisus, e interesată de el, îl iubeşte, a murit pentru el personal
Biblia este o scrisoare de dragoste care i se adresează, deşi indirect, nu mai puţin personal
răspunde iubitului nevăzut (era să zic imaginar) prin poezii, cântări de laudă, rugăciuni pline de ardoare. Faza cu vizitele inopinate, recunosc, ar fi mai greu de înfăptuit, dat fiind că iubitul e în al nouălea cer; totuşi, creştinul nostru a construit o casă, un altar iubitului nevăzut, unde merge să-l "vadă" regulat şi să-i simtă adierea poalei hainei
lipsa de răspuns este un "nu încă", un "mai aşteaptă", reacţia preferată a iubitului la rugăciuni, nicidecum absenţa iubirii sau inexistenţa iubitului

Până acum nu am văzut mulţi pacienţi cu acest sindrom - doar unul singur. Mi s-a părut trist, foarte trist. Ştiu însă mulţi creştini care iubesc în modul ăsta obsesiv, în pofida oricăror evidenţe, în pofida tăcerii şi indiferenţei. Iar asta e chiar mai trist. Pentru că pot înţelege închinarea de frică, din respect, din recunoştinţă, dar nu pot înţelege închinarea din iubire. Mi se pare un oximoron. Cine - cu mintea întreagă - s-ar închina părintelui pe care îl iubeşte? Sau iubitei / iubitului? Iubirea nu necesită închinare, câtă vreme obiectul iubirii nu dă în grandomanie. Apăi nimic nu mi se pare mai puţin vrednic de iubire decât grandomanul.

De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.

Sabatică

2011-12-10T05:13:00.002Z

Omul religios de astăzi se urcă în carlinga unui avion călare pe mătură şi are pretenţia că mătura îl poartă prin cer, nu avionul. Dacă e cît de cît sofisticat, argumentează că nu poţi înţelege "prestaţia" măturii decît dacă accepţi mai întîi, prin credinţă, că mătura zboară. Sau te contrează cum că nu poţi dovedi că mătura nu este cea care îl face de fapt să zboare.

Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.

Oameni

2011-12-06T21:59:00.002Z

Am vorbit în trecut despre eroarea ignorării structurii bipartite (viziune-explicaţie) a oracolului din Daniel 8. Aceeaşi "prostioară" e frecvent comisă, cu ceva mai grave consecinţe, în interpretarea lui Daniel 7. Dacă s-ar ţine cont de faptul că prima jumătate (v.1-14) este reluată explicativ în a doua jumătate (v.15-28), s-ar putea sesiza corect identitatea simbolică dintre "unul ca un fiu al omului" (v.13) şi "sfinţii Celui preînalt" (a se compara v.14 cu v.18, 22, 27). Omul din viziune, ca antiteză a fiarelor, reprezintă Israelul căzut "sub vremi" şi răzbunat în cele din urmă de justiţia divină.

Teologia Noului Testament speculează destul de inteligent acest simbolism în aplicarea limbajului "fiului omului" la Isus: el e adevăratul Israel care creează o comunitate de regi şi preoţi asemenea lui - învingători paradoxali, părtaşi în cruce şi în victoria asupra oricărei fiare. Aici se intersectează perfect şi figura "robului pătimitor" din Isaia (care e, în contextul iniţial, tot un simbol al lui Israel - vezi aici). Nu, nici Daniel, nici Isaia nu conţin profeţii despre Isus. Dar autorii noutestamentali preiau imagini pregnante din operele celor doi pentru a descrie noua lor concepţie despre "adevăratul Israel".

Mentalitatea "noi vs. restul lumii", aproape inevitabilă în monoteisme, e însă profund bolnavă. Că eşti minoritar şi asuprit nu e neapărat semn că ai dreptate. Suferinţa nu are nimic moral în ea. Iar răzbunările imaginare, la scară cosmică, sînt drum cert către psihiatrie.

Fracturi

2011-12-06T14:40:00.002Z

Se împlineşte astăzi o lună de la ultimul răspuns oferit de către profesorul Lăiu provocărilor mele danielice. Tăcerea lui Florin nu surprinde, sper, pe nimeni. Fostul meu magister rămîne, indiferent de direcţiile în care ne poartă drumurile noastre teologice, cel care, pe o potecă din Ceahlău, îmi recita acum mai bine de un deceniu, în chip de cadou de ziua mea, Eugenio Montale în original.

Evident, nu doar adventiştii au multe de dezvăţat. Sînt creştini care trebuie să dezveţe mii de ani de iluzie. Majoritatea creştinilor nu au digerat încă afirmaţii precum cele ale lui Andrew Perriman ("doctrina iadului derivă dintr-o proastă înţelegere a apocalipticii Noului Testament, în contextul impunerii metafizicii europene în creştinism") şi James McGrath ("creaţionismul pămîntului tînăr este opera unor şarlatani ignoranţi şi în materie de Biblie, şi în materie de ştiinţe").

Mă întreabă un amic: există morală în ateism? Moralitatea care depinde de o instanţă exterioară ("cod moral", cutumă socială sau eclesiastică, dictate autoritare) nu este moralitate, ci islam. Maturitatea morală nu începe decît cu asumarea propriilor judecăţi morale. Dacă ai nevoie de Dumnezeu ca să ştii ce e bine, nu eşti un individ moral, ci un leneş. În plus, să fim serioşi: cîţi creştini de azi i-ar cere victimei unui viol să devină nevasta violatorului (vezi Deuteronom 22:28-29)? Sau cîţi ar fi de acord că e vreo diferenţă între cel care violează o femeie căsătorită şi cel care violează o femeie necăsătorită (compară cu 22:22)? Şi, că tot sîntem aici, nu ştiu prostie mai mare decît mistica himenului.

Tehnologia auto-iluzionării

2011-11-29T21:50:00.002Z

Trebuie că destui dintre voi citesc postările mele din ultimii doi ani (sau măcar pe cele din ultimele două luni) cu o doză considerabilă de mirare şi contrarietate: "nu e posibil ca atîţia oameni respectabili pe care îi cunosc să fie orbi şi să-mi fi vîndut ani de zile gogoşi"; "cum să creadă milioane de oameni timp de mai bine de un secol şi jumătate într-o iluzie?"; "am citit Biblia de atîtea ori, e cu neputinţă să nu fi văzut pînă acum tot ce îmi arată Poli şi alţii în Biblie" etc. Vreau să vă amintesc cîteva lucruri.

Adventismul nu este singura religie americană cvasi-creştină, cu rădăcini în revivalismul restauraţionist al secolului XIX, care a ajuns să aibă o prezenţă globală, oarece prestigiu social şi pînă la 20 de milioane de adepţi. Comparaţi istoria adventiştilor cu cea a mormonilor şi cu cea a martorilor lui Iehova. Asemănările ar trebui să dea de gîndit. Nu ştiu vreun adventist care să nu-l considere pe Joseph Smith un escroc. Ce bine ar fi dacă aceleaşi standarde intelectuale ar fi aplicate lui Ellen White! Nu e greu ca milioane de oameni să conserve şi să colporteze o iluzie. E mult prea uşor.

Eu unul nu pun la îndoială onestitatea celor mai mulţi cercetători adventişti ai Bibliei. Dar onestitatea nu ţine loc de competenţă, de o riguroasă verificare a presupoziţiilor hermeneutice, de o cultură cît mai vastă. E atît de uşor - mult prea uşor - să clădeşti o carieră pe faptul că se întîmplă să găseşti un public fidel căruia îi confirmi cît mai sclipitor opiniile. Iar amvoanele nu au fost niciodată o sursă credibilă de informaţie - e unul dintre lucrurile pe care istoria ni-l tot predă şi noi tot refuzăm să-l învăţăm.

Ştiţi care este cel mai important truc din arsenalul unui scamator, nu? Manipularea atenţiei publicului. E extrem de uşor - mult prea uşor - să ghidezi în aşa fel atenţia cititorilor Bibliei (prin tot felul de "studii" evanghelistice sau ale SS) încît să nu vadă mai nimic din ceea ce oferă de fapt textul. Martorii lui Iehova sînt la fel de sinceri ca adventiştii în credinţa lor. Numai că sinceritatea nu-i salvează nici pe ei.

Să opună rezistenţă ieşirii din iluzie este cel mai firesc lucru pe care îl face creierul uman. Nu uitaţi însă că din iluzie vin şi eu. Şi că am studiat îndelung chiar la şcolile iluziei. Adevărul, în ciuda reputaţiei de a fi nespectaculos, este cu adevărat eliberator. Chiar credeţi că o viaţă trăită fără ochiul totalitar al zeului deasupra, fără o imensă vinovăţie impersonală care să planeze asupritor peste lume şi care să reclame atîta sînge nu e frumoasă ori demnă? Am mai spus-o: morala nu începe decît cu moartea zeului. Cei care tot leagă moralitatea umană de "revelaţie" sînt nişte bezmetici.

Curaj. Religia e ca prima mea nevastă: cînd eşti cu ea, nu îţi imaginezi cum ai putea fi fără ea; cînd ai scăpat de ea, te minunezi că ai putut vreodată trăi cu ea.

Musai

2011-11-27T22:53:00.002Z

M-am luat cu profetismele şi am omis să vă dau o veste mare: vara asta a apărut în sfîrşit ediţia românească a celei mai bune cărţi scrise vreodată de un consilier adventist (specializat în adicţii). E vorba de Imperfect într-o familie perfectă a lui Carol Cannon (în traducerea lui Myo şi Snowman). Dacă ai crescut într-o familie religioasă ori ai căutat în religie soluţii la propriile probleme, cartea asta e lectură obligatorie şi pod spre mai bine (Bridge to Recovery este numele centrului terapeutic unde profeseaza autoarea).

Mi-au căzut ochii pe acest mic chestionar de auto-evaluare (numai bun să vă trezească apetitul):

Foloseşti biserica sau religia pentru a fugi de problemele tale sociale şi emoţionale?
Te preocupă aspectele exterioare de comportament şi gesturile făţişe de pietate?
Depinde identitatea ta sau simţul propriei valori de anumite practici religioase sau activităţi bisericeşti?
Recurgi la învinovăţire pentru a te autoflagela sau pentru a-i manipula pe alţii?
Eviţi oamenii care au un crez diferit de al tău?
Ai încercat să foloseşti religia pentru a ţine sub control alte comportamente adictive?
Practici religia în detrimentul altor lucruri sau persoane importante din viaţa ta?

Dacă descoperi că poţi răspunde afirmativ la mai multe din întrebările de mai sus, sînt toate şansele să fii dependent(ă) de religie. Naşpa.

Rădăcini şi ramuri mesianice

2011-11-27T17:24:00.001Z

Cel puţin de 60 de ani încoace, de la monumentala Han som kommer a lui Mowinckel, ştim că tabloul complet al aşteptărilor mesianice din jurul "anului zero" este cu mult mai complex decît caricatura din mentalul creştin (moştenită poate direct din polemica intra-iudaică a Noului Testament, în cadrul căreia discipolii lui Isus îşi tot sîcîie maestrul cu nerăbdarea lor revoluţionară - vezi Fapte 1:6 şi răspunsul uluitor al lui Isus, care nu ţine să le reproşeze ciracilor decît impetuozitatea, nu şi naţionalismul). Dacă e să-i dăm crezare lui Israel Knohl, "mesianismul catastrofic" al creştinismului îşi are începuturile înainte de şi fără legătură cu personajul Isus (un articol mai vechi aici; un altul, ceva mai nou, care sugerează şi posibile implicaţii, aici; Knohl a publicat deja o monografie despre "Oracolul lui Gabriel" - Messiahs and Resurrection in "The Gabriel Revelation", Continuum 2009).

Nu trebuie să fii un geniu să vezi că Isaia 61:1-2 din care citeşte Isus în Luca 4:17-21 (cu o inserţie din Isaia 58:6) se referă la refacerea postexilică a gloriei lui Israel - vezi mai ales v. 4-6. Cînd se declară împlinire a profeţiei lui Isaia (apropo, faza cu redarea vederii orbilor provine din LXX şi îi convine lui Luca, dar nu are ce căuta în contextul original, politic al oracolului), Isus se aşază în tradiţia interpretativă evreiască numită pesher (vă aduceţi aminte de pesher-ul la Habacuc de la Qumran, nu?), căreia creştinii îi spun "tipologie": se întîmplă ca evenimente recente sau curente să poată fi descrise în termenii vreunui text sacru, de unde rezultă "împlinirea" (sună a istoricism, desigur). Isus are tot dreptul să se creadă ce-i trece prin cap. Aşa cum autorii Noului Testament au tot dreptul să-l creadă pe Isus ce le trece lor prin cap. Asta nu înseamnă că vreunul dintre textele veterotestamentale invocate de ei are valoare predictivă. Poate Isus să "tîlcuiască" fix cît vrea "Moise şi proorocii" (Luca 24:27). Nimeni n-a vorbit despre el. Doar el vorbeşte despre sine cu imagini de împrumut.

Puteţi continua investigaţia propusă anterior cu următoarele comparaţii (m-am rezumat la evanghelii şi Fapte, eliminînd repetiţiile):

Marcu 11:9 - Psalmul 118:25-26

Marcu 11:17 - Isaia 56:7 / Ieremia 7:11

Luca 22:37 - Isaia 53:12

Luca 23:46 - Psalmul 31:5

Ioan 2:17 - Psalmul 69:9

Ioan 12:38 - Isaia 53:1

Ioan 13:18 - Psalmul 41:9

Ioan 15:25 - Psalmul 69:4

Ioan 19:36 - Exod 12:46 / Numeri 9:12 / Psalmul 34:20

Ioan 19:37 - Zaharia 12:10

Fapte 1:20 - Psalmii 69:25; 109:8

Fapte 2:16-21 - Ioel 2:28-32

Fapte 2:25-28 - Psalmul 16:8-11

Fapte 2:34-35 - Psalmul 110:1

Fapte 3:22-23 - Deuteronomul 18:15.19

Fapte 4:24-26 - Psalmul 2:1-2

Fapte 8:32-33 - Isaia 53:7-8

Fapte 13:32-33 - Psalmul 2:7

Fapte 13:40-41 - Habacuc 1:5

Fapte 15:15-18 - Amos 9:11-12 / Isaia 45:21

Moş Crucilă

2011-11-24T23:40:00.002Z

Vine Crăciunul. E vremea din an cînd ascultăm colinde (unii, ca agnostica de Myo, ascultă colinde tot anul, că le place muzica), facem (sau, şi mai bine, primim) cadouri şi ne punem întrebări (no, not really, dar să zicem). Întrebări cum ar fi: ce este acela "spirit" şi cum poate el/ea fertiliza un ovul?; are Dumnezeu ADN?; cum se simte Dumnezeu cînd face caca în scutece? Sau: cum se face că, în afară de Matei şi Luca, niciun autor noutestamental nu ştie de "naşterea din fecioară" a lui Isus? Cum de nu a jucat această informaţie excepţională un rol decisiv în primele elaborări dogmatice ale creştinismului? Sau: pînă cînd vor pretinde creştinii că există în Vechiul Testament vreo profeţie împlinită de Isus?

Listez mai jos referinţele pentru pasajele din Matei care pretind o "împlinire", împreună cu referinţele pentru sursele lor veterotestamentale. Comparaţi-le, vă rog, examinînd şi contextul celor din urmă. Apropo, nu pretind că lista mea e exhaustivă.

Matei 1:22-23 - Isaia 7:14

Matei 2:5-6 - Mica 5:2

Matei 2:15 - Osea 11:1

Matei 2:17-18 - Ieremia 31:15

Matei 2:23 - ???

Matei 3:3 - Isaia 40:3

Matei 4:14-16 - Isaia 9:1

Matei 8:17 - Isaia 53:4

Matei 11:10 - Maleahi 3:1 / Exodul 23:20

Matei 12:17-21 - Isaia 42:1-4

Matei 13:14-15 - Isaia 6:9-10

Matei 13:35 - Psalmul 78:2

Matei 15:7-9 - Isaia 29:13

Matei 21:4-5 - Zaharia 9:9

Matei 21:42-43 - Psalmul 118:22-23

Matei 26:31 - Zaharia 13:7

Matei 27:9-10 - Zaharia 11:12-13

Matei 27:35.43.46 - Psalmul 22:1.8.18

Arătaţi-mi şi mie o singură instanţă în care fragmentul de Vechi Testament vorbeşte clar şi univoc despre Isus.

Deambulări nocturne

2011-11-24T01:34:00.002Z

Cărtărescu povesteşte într-unul din textele republicate în Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli cum Nabokov a reuşit, cu un singur epitet din Lolita, să-l lase, măcar pentru un moment, cu gura căscată. În motelurile Americii profesorului Humbert, "the baths were mostly tiled showers, with an endless variety of spouting mechanisms, but with one definitely non-Laodicean characteristic in common, a propensity, while in use, to turn instantly beastly hot or blindingly cold upon you, depending on whether your neighbor turned on his cold or his hot to deprive you of a necessary complement in the shower you had so carefully blended". Zice Mircea: "Trimiterea este atît de îndepărtată ca registru şi semantism, încît îţi taie respiraţia". Nu şi pentru rarul(?) cititor adventist al lui Nabokov. Obsesia masochistă a adventistului, care se şi vede vomitat de Preaînaltul, trece, metamorfozată de-o pagină păgînă, drept cultură.

Metamorfoze: Cărtărescu şi Nabokov au în comun fluturii (rusul petrecea zile întregi studiind la microscop morfologia genitală a unor insecte). Dacă v-aţi plictisit de Kafka, daţi-i o şansă lui Hindemith, cu ale sale Metamorfoze simfonice (sau, şi mai bine, cu fuga din a treia sonată pentru pian, în lectura lui Glenn Gould).

Părintele Brown, celebrul personaj al lui Chesterton, dezvăluie secretul artei sale detectiviste: "You see, it was I who killed all those people... So, of course, I knew how it was done... I had planned out each of the crimes very carefully... I had thought out exactly how a thing like that could be done, and in what style or state of mind a man could really do it. And when I was quite sure that I felt exactly like the murderer myself, of course I knew who he was." Chesterton anticipa cu un secol Criminal Minds.

M-am născut (orgolios mediopasiv) în 1977. În acelaşi an, a nins la Miami, Florida; a rulat pentru prima dată Star Wars; a fost lansat Apple II (microprocesor cu frecvenţa de 1 MHz, 4 KB de RAM, interfaţă pentru casetofon); a murit Elvis; Pelé şi-a încheiat cariera de fotbalist profesionist; a fost eradicată variola; a avut loc ultima execuţie franceză prin ghilotinare.

Jurnalismu' lu' peşte

2011-11-22T13:52:00.004Z

Mare e livada cu proşti a prietenului nostru imaginar! M-a pus necuratul (celălalt prieten imaginar) să aterizez pe pagina asta şi nu mi-a rămas decît să mă crucesc. Grabă, neatenţie, lene, răstălmăcire, idioţenie. Cu excepţia antepenultimului paragraf, toată "ştirea" de la ST (începînd chiar cu titlul) e în răspăr cu mesajul lui Tony Blair (integral aici). Pentru cei care nu citiţi engleză, traduc mai jos cîteva fragmente:

Lumea noastră nu se va bucura de pace în lipsa înţelegerii locului pe care îl ocupă religia... Trebuie să-i sprijinim pe musulmanii din Gujarat, India, pe creştinii neortodocşi din Moldova, pe credincioşii baha'i din Iran, pe adepţii ahmadismului din Pakistan, pe creştinii din nordul Africii, pe hinduşii din Sri Lanka, pe şiiţii din unele ţări majoritar sunnite... Omenirea ar sărăci profund fără credinţă, în ciuda progresului material... Aceia dintre noi care găsim inspiraţie în credinţă trebuie să avem dreptul de a vorbi public despre lucrurile care ne interesează, în numele convingerilor întemeiate pe credinţa noastră. În acelaşi timp, vocea noastră nu trebuie să domine sistemul democratic, menit să ofere tuturor şanse egale, indiferent de credinţa adoptată sau de lipsa unui crez religios... Eu unul nu cred în justeţea unor concepte precum "democraţie islamică" sau "democraţie creştină"... [pentru că] mi-e greu să definesc democraţia cu referire la o singură credinţă. Esenţa democraţiei este pluralismul... Democraţia este inerent seculară, chiar şi atunci cînd are rădăcini în culturi profund religioase... Pluralismul politic şi pluralismul religios merg, în opinia mea, mînă în mînă... Succesul democraţiei depinde de faptul că religiile adoptă o "minte deschisă"... [Liderii religioşi] trebuie să asigure o platformă de înţelegere reciprocă şi respect interconfesional, precum şi o justificare teologică şi scripturală a "minţii deschise"... să extragă din propriile tradiţii şi texte sacre valorile şi viziunea ce vor crea o cultură democratică... [Problema provine din] persistenta dorinţă omenească de a pretinde că Dumnezeu e de partea noastră, că noi formăm "partidul lui Dumnezeu"*, că limitele noastre, cruzimea şi neomenia sînt aprobate de Dumnezeu. Aroganţa aceasta e în mod cert adevărata balsfemie...

* Aluzie la Hezbollah, care înseamnă în arabă "partidul lui Dumnezeu".

Un polihron, doi polihroni

2011-11-21T20:05:00.002Z

Am uitat să vă spun că interpretarea propusă de mine la Daniel are (nu neapărat în detalii, ci în marile corelaţii) şi susţinerea tizului meu antic, Polychronios de Apamea (a se vedea catenae-le lui la Daniel).

Grecii, nu romanii

2011-11-21T13:45:00.002Z

Identificarea celei de-a patra împărăţii din Daniel 2 şi 7 cu "Grecia" prezintă mai multe avantaje. Poate cel mai important este acela al continuităţii teritoriale. Babilonienii, mezii, persanii şi seleucizii au controlat aceeaşi parte de lume. Romanii abia dacă s-au aventurat la est de Eufrat (începînd doar cu Traian). Descrierea ultimului regat din Daniel 2 se potriveşte perfect istoriei imperiului macedonean, mai ales dacă Daniel 2:43 se referă într-adevăr la "legături omeneşti de căsătorie" (compară cu Daniel 11:6.17). Cele trei "coaste" din gura ursului din Daniel 7:5 ar putea fi interpretate biblic - Ieremia 51:27 pomeneşte trei regate controlate de către mezi (Urartu, Mannaea şi Scythia). Iar cele patru capete ale leopardului din Daniel 7:6, care nu conotează deloc o deteriorare a puterii iniţiale (compară cu Daniel 8:8), ar putea fi cele patru capitale ale imperiului lui Cirus (Babilon, Ecbatana, Pasargade şi Susa). Unde mai pui că doar aşa, citind "greci" în loc de romani, le permitem celor două coarne mici din capitolele 7 şi 8 să aibă acelaşi referent, cum e şi firesc.

Irealitatea imediată

2011-11-20T18:18:00.002Z

Unul dintre motivele pentru care Florin Lăiu n-o să facă probabil niciodată drumul complet către o hermeneutică inteligentă a vechilor texte este islamizarea adventismului, reprezentată printre colegii lui de către profesorul Szalos-Farkas Zoltán. Am citit azi, prin intermediul unui bun amic, articolul "O analiză sistematică a relaţiei dintre text şi realitate" din TheoRhēma 5.2 (2010) p.50-71 al fostului meu profesor de greacă şi Noul Testament. Zoli atacă destul de deschis o serie de articole publicate în 2009-2010 de către Florin în Curierul adventist sub genericul "Măsuţa cu nisip".

Eseul lui Zoli (pentru că textul lui doar atîta este, un eseu, nicidecum un articol academic) prezintă o sumedenie de probleme, din care voi aminti doar trei: primitivismul semiotic, superficialitatea filozofică şi precaritatea hermeneutică. Primitivism semiotic pentru că Zoli colapsează referentul semnului lingvistic în semnificat, ajungînd să confunde realitatea cu reprezentările noastre mentale. Superficialitate filozofică pentru că Zoli nu ne spune niciodată ce înţelege prin "realitate", iar sintagme precum "realitate hiperempirică" sînt insondabile abisuri de contradicţii (fenomenologia contemporană vorbeşte despre "hiperrealitate", pe tărîmul căreia putem caza bucuros toate revelaţiile profetice). Precaritate hermeneutică pentru că Zoli propovăduieşte supunerea (n-am zis la întîmplare "islamizarea adventismului") raţiunii textului biblic, în ciuda faptului că raţiunea precede orice textualizare şi orice interpretare de text.

În plus, nu ştiu pînă cînd o să tot auzim că "revelaţia specială" (Biblia) bate "revelaţia generală" (natura). Realitatea ne confruntă cu inecuaţia de semn contrar. Din păcate, nu ne putem aştepta ca mintea închisă a idolatriei bibliciste să acceadă vreodată la realitate. Florin şi-o va lua tot mai des în freză, iar Dumnezeul care nu există va rîde din ce în ce mai zgomotos.

Un manifest şi o carte

2011-11-19T23:56:00.002Z

Aplaud curajul acestui manifest politic. Dacă aveţi nevoie de legendă, căutaţi pe Google numele Aliaa Magda Elmahdy. Iar dacă v-aţi scandalizat, căutaţi tot pe Google numele Lara Logan.

Stă să apară al doilea volum al Teologiei sistematice a lui Norman Gulley. Cine încă nu ştie că teologia adventistă a abandonat doctrina clasică a atemporalităţii divine (vezi operele lui Richard Rice şi Fernando Canale) va avea în această primă sistematică adventistă un necesar duş rece. Fireşte, rămîne de văzut dacă exponenţii adventişti ai "teismului deschis" vor reuşi să conserve iluzia monoteismului creştin.

Nu pot să nu menţionez şi că s-a întîmplat să citesc zilele trecute un articol al lui Jacques Doukhan de anul trecut în care fostul meu profesor recomanda sexul în sabat (ca parte a sărbătoririi sabatului, de substituit păzirii lui) şi înfiera postul în sabat (ca ofensă la adresa lui Dumnezeu atoatedătătorul). Delicios.

Mezii şi perşii

2011-11-19T01:38:00.002Z

Puteţi clicui (da, cuvîntul există în limba română, chit că e un arhaism care nu are nimic de a face cu mouse-ul de la computer) pe oricare dintre link-urile de mai jos - de preferinţă pe toate. Faceţi cîte o căutare în pagină după cuvintele "Medes" şi "Media". Veţi vedea că toate cele cinci texte antice listate dau mărturie despre existenţa în istoriografia antică a unui imperiu med, inclus ca al doilea într-o succesiune de mari imperii ale lumii şi distinct faţă de imperiul persan.

1. Al IV-lea oracol sibilin, datat în jurul lui 200 î.e.n.
2. Cronica romană a lui Velleius Paterculus, ce conţine un citat (glosă?) relevant, atribuit unui oarecare Aemilius Sura, datat de majoritatea cercetătorilor la începutul secolului II î.e.n.
3. Istoriile lui Polybius, care scria în a doua jumătate a secolului II î.e.n.
4. Antichităţile romane ale lui Dionysios din Halicarnas (a doua jumătate a secolului I î.e.n.).
5. Istoriile lui Tacitus (după 70 e.n.).

Mai mult, Isaia 13:17 şi Ieremia 51:11.28 vorbesc despre mezi ca învingători ai Babilonului. În Isaia 44-45, Cirus apare doar ca restaurator al Ierusalimului şi al templului evreilor (intersant, nu doar al acestuia din urmă - vezi Isaia 44:28), nu ca învingător al babilonienilor. Apropo, Isaia 13:19-22 este o profeţie falsă - Babilonul era încă un oraş înfloritor în timpul lui Alexandru Macedon, devenind o ruină abia în secolul următor. Iar Ieremia 50:8; 51:6.45 oferă motivul reluat în Apocalipsa, unde Roma e oraşul care îşi aşteaptă pedeapsa şi trebuie abandonat.

Prin urmare, nu e deloc nejustificat a vedea în porţiunea aramaică a lui Daniel o succesiune de imperii care îi disjunge pe mezi de persani, terminîndu-se în epoca elenistă. O asemenea interpretare dă seama şi de confecţionarea figurii legendare a lui Darius Medul. Contextul intelectual antic e mai important în investigaţia noastră decît istoriografia modernă.

Dar, şi mai important pentru exegeza adventistă, anul 457 î.e.n., despre care am arătat pe îndelete că nu are nimic de a face cu viziunea din Daniel 8, este departe de a fi data certă a debutului reconstrucţiei Ierusalimului. Cronologia lui Ezra-Neemia nu este deloc clară; nu putem stabili fără dubii că Ezra 7 se referă la Artexerxe I, şi nu la Artaxerxe al II-lea (vreo 60 de ani diferenţă), iar decretul citat (Ezra 7:12-26) vizează doar cultul templului de la Ierusalim şi administraţia iudaică; în fine, nu există nicio atestare extrabiblică a vreunuia dintre decretele din Ezra-Neemia. Prin urmare, matematica flamboaiantă desfăşurată de către adventişti pe baza dificilului oracol din Daniel 9 stă pe nisip. Nu doar finalul perioadei e nesigur (nu ştim anul exact în care evangheliile fixează crucificarea lui Isus), dar avem şi mai puţine certitudini cu privire la debutul ei. Că lui Daniel, oricine ar fi fost el, nu-i putea trece prin cap un mesia creştin sau un templu situat altundeva decît la Ierusalim, nici nu mai vorbesc.

'44 şi '88

2011-11-18T01:09:00.002Z

Cînd mă gîndesc la 1844, îmi amintesc că a fost anul naşterii unora precum Paul Verlaine ("Votre âme est un paysage choisi", din care s-a născut o celebră pagină din muzica lui Debussy) şi Anatole France ("Nu ştim ce să facem cu viaţa asta scurtă, dar ne dorim o alta care să fie eternă"). Sau al altora, precum Sarasate, Rimsky-Korsakov şi Charles-Marie Widor - cît de frumoasă e lumea în care există cele 10 simfonii pentru orgă ale lui Widor! Sau al lui Julius Wellhausen, Friedrich Nietzsche şi Karl Benz - acestuia din urmă epoca noastră îi datorează poate mai mult decît primilor doi (puţini sînt interesaţi de teologie sau filozofie, dar toţi conducem maşini).

Că veni vorba de autoturisme: 1844 este anul perfecţionării şi patentării procedeului de vulcanizare a cauciucului pus la punct de Charles Goodyear (se prea poate să aveţi numele lui inscripţionat pe pneurile de la maşină). Trecînd la domeniul tehnologiilor de comunicare, 1844 este anul primei implementări a telegrafului lui Morse (cîte vieţi au fost salvate oare cu ajutorul "punctelor" şi "liniilor" pictorului Samuel Morse?). Iar dacă vorbim despre religii, 1844 este primul an din calendarul bahá'i (templul bahá'i de la Chicago este unul dintre cele mai frumoase edificii pe care le-am văzut vreodată).

1888 este anul crimelor din Whitechapel atribuite legendarului Jack Spintecătorul; anul înregistrării mărcii Kodak şi al comercializării primului aparat de fotografiat omonim; anul înfiinţării National Geographic Society şi al publicării primului număr din National Geographic; anul apariţei primei ligi profesioniste de fotbal; anul inaugurării Ateneului Român. În timp ce adventiştii reinventau gaura de la macaroană, Bertha Benz făcea, fără ştiinţa soţului ei şi împreună cu doi fii adolescenţi, primul drum lung cu maşina (ceva mai bine de 100 km); Gauguin şi van Gogh împărţeau pentru vreo două luni aceeaşi casă din Arles (episod care s-a soldat cu o celebră automutilare); iar Heinrich Neuhaus, autor al celei mai populare cărţi despre arta pianismului şi îndrumător al unor talente de rangul lui Sviatoslav Richter, Emil Gilels şi Radu Lupu, abia se năştea.

Adventismul e doar o picătură într-un ocean. Dacă adventismul e în vreun fel "răspunsul lui Dumnezeu la problemele spirituale ale lumii", atunci Dumnezeu e un idiot.

PS Adaug două citate savuroase din lecturi/audiţii recente: "Anticatolicismul a fost întotdeauna pornografia puritanului", din binecunoscutul eseu The Paranoid Style in American Politics al lui Richard Hofstadter (lectură obligatorie pentru orice apocaliptic); şi "To search for perfection is all very well / But to look for heaven is to live here in hell" ("Să cauţi perfecţiunea e de înţeles / Dar a tînji după cer e un iad pămîntesc") din Sting.

Mituri istoriciste 3

2011-11-17T09:49:00.002Z

Abia în dimineaţa asta m-a lovit (dovadă că sînt slow rău): interpretarea adventistă la Daniel 8 (ştiţi voi, cele 2300 de zile şi curăţenia din templul ceresc) nici măcar NU este o interpretare istoricistă. Pentru că, aşa cum îi spune şi numele, istoricismul caută să găsească paralele între apocalipsele biblice şi istoria bisericii creştine. Or, un presupus eveniment celest, imposibil de confirmat sau infirmat, NU face parte din istoria verificabilă a creştinismului. Adventismul violează aici premisa de căpătîi a metodei de interpretare profetică la care a aderat. Istoricismul adventist este o struţocămilă.

Ar fi trebuit să fie clar acest lucru din detaliul, deloc nesemnificativ, că istoria interpretării profetice adventiste e plină de... viziuni. Adventiştii au "salvat" istoricismul ieşind din istorie. Cu o asemenea "performanţă", să ne mai mirăm că exegezele apocaliptice adventiste n-au căpătat (şi nu vor căpăta) niciodată respectabilitate? Şi mai rămîne oare de neînţeles de ce li se reproşează la tot pasul adventiştilor că sînt de fapt secta lui Ellen White, nu o biserică creştină? Sau se mai cruceşte profesorul Lăiu cînd spun că ieşirea din adventism este un binecuvîntat exod?

Toată "doctrina sanctuarului" adventistă este o fantasmagorie misticoidă, clădită pe un uluitor şir de vicii de gîndire. Da, Miller a fost un ţăran care credea că Dumnezeu protejează traducerile Bibliei şi clădeşte "o barieră" în jurul lor, pentru ca ignorantul credul să nu se rătăcească în interpretare (vezi ultima sa "regulă de interpretare biblică"). Dar nici măcar el nu a reuşit să-şi piardă uzul raţiunii precum pionierii adventişti. Ţăranului îi mergea mintea şi îi rămăsese intactă proverbiala demnitate. În schimb, adventismul e o aberaţie trufaşă.

Apropo, să nu vă miraţi cînd veţi găsi chiar şi printre istoricişti interpretări la Daniel 8 care se limitează la aplicaţia seleucidă (vezi de exemplu celebra Clavis a lui Joseph Mede).

Mituri istoriciste 2

2011-11-16T11:33:00.002Z

Matematica pare să fi avut mai mereu o relaţie strînsă cu speculaţia filozofică şi teologică (vă recomand ca punct de plecare într-o eventuală investigare a acestui fenomen colecţia de studii Mathematics and the Divine: A Historical Study apărută în 2005 la Elsevier). Una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale acestei relaţii este interpretarea istoricistă a profeţiilor biblice. Michael Stifel, John Napier, Joseph Mede, Isaac Newton, Johann Albrecht Bengel sînt doar cîţiva dintre exegeţii istoricişti ai apocalipselor biblice care au strălucit, în măsuri diferite, şi ca matematicieni.

Stifel, fost augustinian, coleg de generaţie cu Luther, a practicat un soi de numerologie profetică rar întîlnit chiar şi printre istoricişti, avînd cutezanţa de a fixa nu doar data sfîrşitului, ci şi ora lui exactă (19 octombrie 1533, 8 dimineaţa). Încă mai interesant, el a fost probabil primul autor care l-a identificat pe Luther cu unul dintre îngerii din Apocalipsa 14 (vezi poemul lui Von der Christförmigen, rechtgegründeten leer Doctoris Martini Luthers din 1522). De altfel, începînd cu secolul XVI, John Wycliffe, Jan Hus şi Martin Luther au fost frecvent asociaţi celor trei "solii îngereşti". Bengel a fixat şi el o dată pentru al doilea advent - 18 iunie 1836. Despre alambicata lui matematică profetică merită să citiţi aici (Moses Stuart deplîngea faptul că un erudit de talia lui Bengel a căzut în mania istoricistă a calculelor profetice).

Rar întîlneşti doi interpreţi istoricşti care să citească la fel Daniel şi Apocalipsa. Găsiţi aici, de exemplu, un tabel cu peste 30 de aplicaţii istoriciste ale celor 1260 de zile (despre predicţia lui Isaac Newton, un excelent articol aici). Mai rar o şcoală de interpretare care să dea rezultate atît de divergente. Luther credea că în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa avem doar nişte mostre de corespondenţă antică (fără aplicare la istoria bisericii), dar lua tocmai din ele cheia cu care descifra istoricist restul cărţii - îngerii sînt lideri buni sau răi ai bisericii creştine. Astfel, marii ereziarhi sînt cei care aduc plăgile şi blestemele din Apocalipsă (pe care Luther o citea în continuitate cronologică, de la capitolul 4 la sfîrşit). Iar broaştele din capitolul 16 erau Eck şi alţi opozanţi catolici ai Reformei. Deşi n-o spune explicit, e clar că Apocalipsa 14 se aplica şi în opinia lui revoluţiei religioase din care făcea el însuşi parte. Apropo, în fiarele din Apocalipsa 13 vedea, pe rînd, imperiul roman şi catolicismul medieval.

Toate aceste detalii istoriciste din interpretarea lui Luther sînt de găsit în introducerea lui la Apocalipsa din ediţia 1530 a propriei traduceri germane a Noului Testament (o versiune englezească în capitolul XVI al acestei cărţi). Textul acesta este extrem de important mai ales prin faptul că rezumă, într-un singur paragraf (poate pentru prima dată explicit), metoda istoricismului: se ia istoria bisericii creştine pînă la data curentă şi se compară cu apocalipsele biblice; acolo unde "se potriveşte", gata împlinirea. Matematica istoricistă nu a făcut decît să confere o aură de respectabilitate unei prostii colosale.

Se poate spune cu destulă îndreptăţire că Luther însuşi (care, apropo, aştepta sfîrşitul pînă la 1600) este "inventatorul" istoricismului. Încercările disperate de a extinde pedigriul istoricismului cît mai mult înainte de Reformă sînt, din două motive, penibile. În primul rînd, istoricismul antic nu se face cu cîte o opinie răzleaţă ce coincide cu vreuna dintre mereu variabilele exegeze istoriciste moderne. În al doilea rînd, cu aceeaşi metodă se poate dovedi fără tăgadă că preterismul e şi mai vechi, şi mai răspîndit (Augustin, de pildă, dă mărturie despre faptul că şi în secolul lui se aştepta încă învierea şi/sau reapariţia lui Nero ca antihrist; cf. Apocalipsa 13:3 şi 17:9-11).

Istoricismul, îndelung şi îndelat discreditat, e mort de mai bine de un secol. Adventiştii (şi martorii lui Iehova) umblă prin lume cu un cadavru. Pute.

Mituri istoriciste 1

2011-11-15T12:54:00.002Z

Am citit zilele trecute Hints on the Interpretation of Prophecy publicată de Moses Stuart în 1842. Splendidă carte, chiar şi pentru un ateu ca mine! Profesorul de la Andover este frecvent considerat întemeietorul şcolii americane de studii biblice (ajunge să spun că citea Biblia în original şi ştia germană; apropo, "studii biblice" nu se referă aici la "lecţiunile" şcolii de sabat, ci la disciplina ştiinţifică a exegezei biblice). Comentariile lui la Apocalipsa (1845) şi Daniel (1850) sînt monumentali termeni de comparaţie pentru nascenta exegeză profetică adventistă.

Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.

Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.

În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.

PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.

Ex-adventist de ex-România

2011-11-14T01:57:00.001Z

Eu şi Myo ne petrecem mai nou cîte o zi din week-end în cîte un muzeu. Am început cu British Museum şi se pare că o să ne ia cîteva luni să-i venim de hac. Evident, v-aţi aştepta să fiu entuziasmat de şansa de a vedea obiecte celebrisime, precum "piatra" de la Rosetta. Ei bine, nu sînt. În epoca asta digitală, în care diferenţa dintre original şi copie e ca şi inexistentă, replica din muzeul Institului Oriental de la Chicago mi-a fost de ajuns, mai ales pentru că am văzut-o într-un moment oportun - acum vreo şapte sau opt ani, pe vremea cînd luam un curs de egipteană medie cu Jacques Doukhan. În plus, am consumat epoca romantică a fascinaţiei cu arheologia şi limbile moarte în adolescenţă, cînd citeam şi răsciteam Zei, morminte, cărturari. Apropo, nu ştiam atunci că autorul făcuse parte, cu numele adevărat (Kurt Wilhelm Marek - uşor de găsit drumul pînă la C.W. Ceram), din maşina de propagandă a celui de-al treilea Reich.

Alt gen de exponate mă reţin pe mine în muzeul londonez. De pildă, o oglindă aztecă din obsidian - ochi întunecat în care trebuie să te cauţi, nu doar să te recunoşti. Sau imensa frescă asiriană (Ninive, mijlocul sec. VII î.e.n.) care înfăţişează, în mijlocul unei elaborate scene de vînătoare, o frescă ce înfăţişeză o scenă de vînatoare - delicios de timpuriu avatar al auto-referenţialităţii (o imagine acceptabilă cu detaliul în cauză aici).

Sar la cu totul altceva. Mă intrigă prostia asta. Şi nu, nu doar pentru că rugătoria adventistă se militarizează, ci mai ales pentru că nu pot să-mi dau seama pînă cînd se vor ruga adventiştii pentru o chestie care n-a fost niciodată promisă (aşa-zisa "ploaie tîrzie"). ARME asta e doar un dialog al surzilor - nişte creduli ignoranţi insistă să stea la taclale cu prietenul lor imaginar. În contextul ăsta, muzica gregoriană a lui Greydon Square (trei mostre la cutie) e o binevenită aversă de luciditate.

PS Am invocat în postarea anterioară comentariul la Habacuc de la Qumran. De curînd, o excelentă versiune digitală a acestuia a devenit disponibilă aici, împreună cu alte patru preţioase suluri antice. Iubitorilor de ebraică şi/sau paleografie, poftă bună!

O paralelă instructivă

2011-11-09T00:02:00.001Z

Cineva l-a întrebat pe profesorul Lăiu despre semnificaţiile citării lui Daniel în Matei 24:15. Răspunsul este corect, cu cîteva excepţii. În primul rînd, condiţionala din prima frază este inutilă - este cît se poate de cert că pasajul matein în care este pomenit Daniel se referă la distrugerea celui de-al doilea templu. În al doilea rînd, Caligula nu a mai apucat să-şi planteze statuia în templul de la Ierusalim (chestiune fără importanţă în discuţia noastră). În al treilea (iar asta chiar e important), Matei 24 NU arată nimic în legătură cu profeţia lui Daniel. Matei 24 ne spune ceva doar despre modul în care Daniel era citit de anumiţi evrei în primul secol creştin.

Că oracolul danielic se referă în mod univoc la profanarea templului sub Antioh Epifanul este cît se poate de limpede. O ştia - după cum am arătat - Iosif Flaviu; o ştiau şi autorii cronicii macabeene (1 Macabei 1:54 foloseşte aceeaşi expresie citată în Matei 24, "urîciunea pustiirii", referindu-se la sacrilegiul antiohian). Că Matei şi Marcu citesc Daniel ca şi cînd ar viza epoca romană face parte din acelaşi repertoriu de interpretări abuzive practicate (şi) de către autorii Noului Testament ca aplicarea lui Isaia 7:14 la personajul Isus. Autorul danielic n-a gîndit niciodată o succesiune interminabilă de antihrişti (împăraţi, cezari, pontifi). Dar s-au găsit cititori care să-i masacreze textul astfel încît să li se aplice vremurilor lor de eschaton etern întîrziat.

Situaţia asta are o paralelă splendidă în pesher-ul la Habacuc de la Qumran, pomenit de către profesor (detalii aici). Comentariul acesta, redactat cel mai devreme sub Irod cel Mare, explică primele două capitole din Habacuc (scrise cu vreo şase secole mai înainte) aplicîndu-le unor evenimente eschatologice din perioada romană. În mod evident, lui Habacuc, care scria despre babilonieni, nici nu i-a trecut prin cap o asemenea interpretare. Aşa cum nu i-ar trece nici lui Florin. Şi totuşi găsim în tumultoasa proximitate a "anului zero" evrei dispuşi să tortureze vechile texte pînă la punctul în care acestea spun orice vor ei.

Nu, Daniel nu a profeţit despre distrugerea romană a Ierusalimului. Nici despre creştinism şi istoria lui. Matei 24 şi Marcu 13, chiar şi atunci cînd citează prost din Daniel, sînt departe de a susţine interpretarea adventistă clasică a apocalipselor biblice. Evangheliştii preluau o profeţie ce viza soarta cît se poate de pămîntească a templului de la Ierusalim şi o aplicau... templului de la Ierusalim, nu vreunui fantastic cult ceresc. Aveau adică bunul simţ de a păstra proporţiile şi liniile mari ale tabloului danielic. Florin, în aiuritoarea tradiţie adventistă, delirează.

Antihristomania

2011-11-08T12:38:00.003Z

Ştiaţi că antihristul e de fapt un român cu numele imposibil de Nicolae Carpathia? Asta cel puţin în opinia imbecililor care au scris seria de romane Left Behind (din care jumătate au apărut deja în ediţie românească la RAO). Evident, cînd toţi evreii s-au convertit la creştinism, rolul diavolesc al arhiduşmanului nu poate cădea decît în sarcina unui urmaş al lui Dracula.

Aruncaţi cîte o privire aici şi/sau aici (şi, de ce nu, aici). Veţi afla că istoria antihristului e stufoasă şi interminabilă. Că primele identificări ale papei de la Roma cu antihristul preced Reforma cu o jumătate de mileniu, fiind proferate chiar de către arhiepiscopi catolici. Că adventismul s-a născut într-un secol american bîntuit de un puternic curent anti-catolic (motivat nu doar religios). Că exegeza biblică e adesea la mila istoriei (ăsta e de fapt istoricismul).

Imaginea emblematică a adventistului înarmat cu Biblia şi ziarul curent este cît se poate de adevărată (poate cu modificarea că, pe lîngă ziar, adventistul citeşte de fapt EGW, nu Biblia). Şi e trist că e aşa. Biblia se citeşte cum trebuie ("ştiinţific", cum îi place lui Florin să spună) cu istorii antice alături. Nu prin prisma istoriilor medievale, moderne sau contemporane.

Mai rău, adventismul se defineşte ca "mişcare profetică", adică prevăzută în profeţie (Apocalipsa 10 şi 14). Nu ştiu interpretare profetică mai aberantă şi mai arogantă decît aceasta (mai aberantă, dar nu mai arogantă, este "doctrina sanctuarului"). Ce, mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, de exemplu, nu a fost relevant şi efectiv proclamat înainte de mijlocul secolului XIX american?

Să trăieşti aşteptînd la fiecare cotitură a istoriei o "criză finală", antihristul (ăla adevărat, nu vreunul dintre inombrabilii precursori), "decretul", persecuţia etc. este trist, imoral şi de-a dreptul patologic. Trist pentru că mentalitatea asta alimentează speranţe deşarte cuplate cu inadecvare la prezent. Imoral pentru că te scuteşte de responsabilitate pentru problemele lumii ("ce să ne batem noi capul cu schimbarea climei, şi-aşa vine sfîrşitul", "lucrurile merg din ce în ce mai rău, singura soluţie vine de sus" etc.). Şi patologic pentru că impune un pesimism alarmist vecin cu paranoia sau o exaltare misticoidă vecină cu delirul religios.

Ştiu prea mulţi oameni, prea mulţi adventişti care trăiesc vieţi mizerabile cu ochii fascinaţi de iluzia sfîrşitului. Nu, soluţiile nu vin de sus. Căsnicia ta nefericită nu-şi are rezolvarea în Dumnezeu. Nu, nu toate lucrurile merg prost pe lumea asta. Şi nu, nu tot ce nu-ţi convine (interpretări biblice concurente, de exemplu) vine de la diavolul. Ia-ţi inima în dinţi şi trăieşte viaţa asta curajos. Eşti mai puţin important(ă) decît crezi. Dar mai puternic(ă) decît ţi s-a spus.

Apropo, aş putea şi eu afirma precum Nietzsche: "Antihristul sînt eu". Şi asta nu doar pentru că Florin ar fi de acord (sau pentru că aş fi eu - cum şi sînt, în parte - de acord cu Nietzsche). Primul meu mariaj a durat trei ani şi jumătate (1255 de zile, ca să fim scrupuloşi). Timp în care, în registru psihanalitic, cornul cel mic s-a tot ridicat ameninţător spre cer. Vorba istoricistului Matei: "cine citeşte să înţeleagă!"

Enthousiasmos la început de secol XVIII

2011-11-05T14:48:00.001Z

Anthony Collins scria, pe la 1700 şi ceva, că istoria eclesiastică e de citit în paralel cu Don Quixote. Acelaşi abandon voios în plata unor iluzii caracterizează şi militantismul religios, şi delirul cavalerului de La Mancha. Tind să-i dau dreptate.

Tot pe la 1700 şi ceva, entuziasmul era doar exaltarea misticoidă a unor lunatici. Pentru că transa şamanului este cea mai veche versiune a aflării în Dumnezeu. Nu, nu e exclus ca succesul evolutiv al speciei umane să fi fost asigurat în parte şi de putinţa de a tolera creiere excepţionale, inclusiv în sens patologic - aşa cum sugerează ultimul număr din New Scientist. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu e altceva decît o fantasmă.

Florin şi alţii ca el nu pot decît să se scandalizeze cînd mă aud vorbind astfel. Eu nu pot decît să mă minunez de anduranţa unora dintre iluziile noastre. Homo sapiens pare să fi fost dintotdeauna în egală măsură homo demens.

Ba chiar fără prepeliţe

2011-11-05T09:48:00.002Z

Profesorul răspunde. Voi continua să-i ignor nesimţirea (şi lenea filozofică), limitîndu-mă la discuţia noastră exegetică şi (a)teologică.

Nu sînt deloc ostil lui Isaia 43:4 (aşa cum scriam în ultima postare, nu am nicio miză egoistă în întreprinderile mele ateologice). Am folosit acest pasaj doar pentru a ilustra prostul obicei nombrilist de a citi abuziv texte vechi. Iar Florin n-a făcut decît să confirme ce am spus eu - cum că Isaia 43 nu se referă în niciun fel la creştinul de azi; şi că bunăvoinţa Dumnezeului lui Isaia trecea prin naţionalismul iudaic (oricum l-ar îndulci profesorul).

1 Cor. 14:20 tocmai că ne îndeamnă să nu fim copii în gîndire, ci doar în răutate. Eu prefer să las şi infantilismul intelectual (cu tot cu certitudinile lui fără acoperire), şi răutatea arogantă în seama dreptcredincioşilor de toate religiile. Pentru cei care vor să urmeze sfatul apostolic, rămîn la vorba mea: grow up!

Scrie profesorul: "soluţia lui Poli [la Dan. 8] nu provine de la vreun ebraist serios". Serios? Deci ca să fii "ebraist serios" trebuie să fii adventist? Du-te mă! Du-te măcar şi citeşte Iosif Flaviu. Vei descoperi că evreul ăsta neserios (deci "preterist" şi "raţionalist-umanist") care scria în primul secol creştin citea Dan. 8 exact cum îl citesc şi eu astăzi ("...and that from among them there should arise a certain king that should overcome our nation and their laws, and should take away their political government, and should spoil the temple, and forbid the sacrifices to be offered for three years' time. And indeed it so came to pass, that our nation suffered these things under Antiochus Epiphanes, according to Daniel's vision...").

"Prezicerea cu 'seara' şi 'dimineaţa'" - concede profesorul. Deci nu "viziunea celor 2300 de zile". Conced şi eu: "pînă la 2300 de [jerfe de] seara [şi de] dimineaţa". Nu face nicio diferenţă. De altfel, echivalarea rigidă a unei prepoziţii e semn de scleroză traductologică, nu de exactitate ştiinţifică. Traducerea mea dintîi era la fel de corectă ca aceasta din urmă, numai că mai românească.

"Jertfa necurmată" ca fiind "jertfa lui Isus", hm. Pînă şi din punctul de vedere al teologiei NT, echivalarea asta este idioată. Epistola către evrei tocmai că subliniază diferenţa categorică dintre sacrificiul hristic şi ritualul sanctuarului. Necurmata e înlocuită de "odată pentru totdeauna". Şi aşa ne întoarcem la o altă veche bubă a teologiei adventiste - proasta folosire a tipologiei sanctuarului. Dar nu mai insist.

Dan. 8:25 nu se află în continuarea lui Dan. 8:13-14, pentru a justifica plasarea (în)frîngerii "cornului cel mic" după răzbunarea templului, ci în paralel cu Dan. 8:13-14, dat fiind că face parte din reluarea explicativă a oracolului. Înfrîngerea cornului este răzbunarea templului. Florin delirează.

Iubitorului de tabele i se poate răspunde cu tabelul de aici (şi altele asemenea). Realitatea textului este că figura simbolică a "cornului cel mic" este extrem de pregnantă în Daniel şi nu avem indicii cum că s-ar referi la multiple figuri istorice. Epifanul încape fără probleme în Daniel 7. Trebuie doar să scapi de nombrilism (ştiu, greu lucru).

"Când clădeşti pe credinţa în afirmaţiile Bibliei este natural şi legitim să faci deducţii logice dincolo de ce a ştiut un autor sau altul..." No kidding! Păi, de ce nu se apucă Florin de gematria sau alte cabale? Rezultatele sînt şi mai spectaculoase decît în cazul istoricismului.

Într-adaus

2011-11-05T08:33:00.001Z

Una dintre cele mai încîntătoare cărţi pe care le am în bibliotecă este Dicţionarul de imagini pierdute al regretatului Gheorghe Tohăneanu. Apărut în '95 la editura timişoreană Amarcord (nume ce ascunde el însuşi o cum nu se poate mai nimerită - în context - sintagmă din dialectul romagnol, făcută celebră de către Fellini), volumul însumează o serie de glose captivante în marginea unor etimologii sau uzuri obnubilate de timp. Mi-am adus aminte de plăcutele descinderi în Dicţionarul lui Tohăneanu verificînd pe dexonline.ro (am ascultat în vară, la Radio România Cultural dacă nu greşesc, un interviu, prilejuit de aniversarea a zece ani de existenţă a proiectului, cu iniţiatorul lui, Cătălin Frâncu, un coleg de generaţie demn de admiraţie) pluralul pentru "adaos" şi aflînd că, în interbelic, "într-adaus" însemna "în plus", "colac peste pupăză" sau, în sintagma "a fi într-adaus", "gravidă". Nostim (alt cuvînt cu etimologie fascinantă), nu? Dar să revenim la subiectul nostru apocaliptic (abia zilele trecute am băgat de seamă că Florin extinsese primul lui răspuns la interpelarea mea).

După cum am arătat deja, corespondenţele zi-an nu sînt totuna cu identificările zi=an. Primele există în Biblie (unul dintre cele mai timpurii exemple este cel din Genesa 29, unde şapte ani corespund celor şapte zile de nuntă); cele din urmă, nu (se găsesc mai repede argumente în favoarea ecuaţiei zi=1.000 de ani). Apocalipsa 11 conţine tot o posibilă simetrie între două perioade diferite de timp. Iar Daniel 9 foloseşte probabil ceea ce Florin numeşte corect "numerologie jubiliară". Or, jubileele sînt descrise în termeni de ani, nu de zile. Simpla indicaţie numerică a lui 7x7(0) este suficientă pentru a duce cu gîndul la o perioadă jubiliară, deci de ani. În plus, pluralul pentru "săptămîni (de zile)" e întotdeauna feminin în ebraica VT. Ăsta e şi motivul pentru care Dan. 10:2-3 simte nevoia să fie specific (shavu'im yamim) cînd foloseşte pluralul masculin, ca în capitolul 9 (unde shavu'a este înţeles firesc şi literal ca septenal, nu săptămînă).

Că Florin vorbeşte încă despre vreo "împlinire" a celor 1260 de "ani" în "acţiunile Statului Papal medieval" este cu totul rizibil. Bacchiocchi a bătut de mult ultimele cuie în coşciugul acestei interpretării clasice adventiste. Iar Dan. 9, abia lizibil cum este, nu are nimic de a face cu Hristosul creştin. Ştiu, Florin se tot chinuie să traducă Dan. 9:24-27 astfel încît să-i iasă pasenţa. Pasajul e fatalmente obscur, iar adventiştii nu l-au explicat niciodată satisfăcător. În plus, eu unul nu pot să pricep cum ar putea dura reconstrucţia unui oraş antic 434 de ani (cum pare să sugereze Dan. 9:25).

N-am susţinut niciunde că "seara" şi "dimineaţa" din Dan. 8 ar fi ţinut de un jargon al jertfelor. Am spus doar că, în contextul clar al tamid-ului, există suficiente argumente (inclusiv lingvistice) pentru a vedea în "seară" şi "dimineaţă" o referinţă ad hoc la cele două momente ale sacrificiului perpetuu. În fine, nimic din ce scriu eu nu e marcat de "disperare". Nu am nicio miză personală în acest travaliu interpretativ. Credinţa sau necredinţa mea nu sînt în joc în discuţia noastră despre apocaliptica biblică. Nu simt nicun fel de presiune demonstrativă. Mă uit la text şi văd, atît cît e posibil, oamenii care l-au produs şi care l-au citit de-a lungul vremii. Iubesc cuvintele şi istoriile lor. Şi preţuiesc oamenii care li se dedică, indiferent că aberează orgolios, precum Florin, sau migălesc preţios, precum Tohăneanu.

Responsa 5

2011-10-25T18:22:00.002+01:00

În discuţia despre beacharith hayyamim (a listat Florin toate ocurenţele din VT), importantă nu este durata relativă dintre momentul rostirii oracolului şi cel al împlinirii lui, ci concepţia implicită a profetului cu privire la evenimentele descrise ca aparţinînd sau nu unei răsturnări apocaliptice a lumii. Niciuna dintre referinţele citate nu descrie un sfîrşit cataclismic universal, însoţit de apariţii şi fenomene supranaturale. Cu alte cuvinte, expresia înseamnă pur şi simplu "în viitor", nu "în viitorul eschatologic" (în niciun caz cel închipuit de milenarişti creştini). Dar ăsta e doar un scrupul tehnic.

Chiar şi expresiile de tipul 'eth-qets ("timpul sfîrşitului") sînt, cum am sugerat deja, ambigue. Oricare ar fi fost autorul apocaliptic al lui Daniel, e cît se poate de clar că lumea lui (viitorul imaginat de el) nu trece de o ipotetică perioadă de glorie a lui Iuda ce ar fi urmat persecuţiei antiohiene. Apocaliptici ca el au fost tot timpul - Iosif Flaviu ne povesteşte, de exemplu, că nişte evrei (vreo şase mii), în chiar ziua ultimului asalt roman (în 70 e.n.), se adunaseră la templu şi aşteptau o miraculoasă izbăvire divină, sfîrşind cu toţii morţi; ba chiar că întreg războiul ce a dus la distrugerea definitivă a templului de la Ierusalim a fost instigat de curente apocaliptice iudaice, care prevedeau (în sensul tehnic, pe bază de texte profetice) scuturarea jugului roman şi instaurarea mult aşteptatului imperiu davidic. Oameni din toate timpurile s-au crezut buricul pămîntului şi privilegiaţii istoriei.

În fine, identificarea sanctuarului din Dan. 8 ca fiind tronul ceresc al lui Dumnezeu (împotriva căruia pînă şi un păgîn ca Epifanul făcea de fapt război, în viziunea profesorului) este o prostioară deloc atentă la logica viziunii. Versetele 3-9 folosesc metafore pentru a descrie realităţi istorice. Nu avem niciun motiv să credem că în versetele 10-12 limbajul codificat al oracolului trebuie luat în sens literal. Dimpotrivă, metafora extinsă a unui templu ceresc, cu oştire de stele şi jertfe ultramundane, trebuie că descrie tot istorie şi geografie cît se poate de omeneşti. Faptul ăsta e confirmat de explicaţia îngerului interpret din v. 20-26, în care simbolistica viziunii primeşte echivalări istorice terestre. Templul din Dan. 8 este templul de la Ierusalim şi nimic mai mult.

Sper să fi devenit clar în ce sens vorbeam despre drumul rămas de parcurs de către profesorul Lăiu. Dacă noul său studiu militează amplu pentru o hermeneutică sănătoasă a operei lui EGW, e încă nevoie ca adventiştii (în frunte cu, de ce nu, Florin însuşi) să-şi revizuiască hermeneutica biblică. Istoricismul, de exemplu, e o fantasmagorie narcisistă. Un asemenea demers autocritic ar presupune, desigur, abandonarea ghetoului ideologic în care leneveşte de prea multă vreme adventismul. Nu, exodul nu e o plimbare în parc. Dar la capătul lui se deschide lumea fascinantă şi îmbelşugată a adevărului, care e singura libertate posibilă.

Mai adaug doar că sînt destule lucruri în răspunsul lui Florin pe care eu le socotesc sub demnitatea lui şi pe care am ales sa le trec cu vederea.

Responsa 4

2011-10-24T16:41:00.001+01:00

Sugestia că "zilele multe" din Dan. 8:26 s-ar referi la durata indicată în viziune şi ar clarifica unitatea de timp "seara-dimineaţă" este de-a dreptul ridicolă. Compară cu Ezechiel 12:27-28 şi vei vedea că leyamim rabbim se referă la aplicaţia îndepărtată în timp a viziunii necurmatei, nu la lungimea perioadei indicate (1150 de zile nu sînt oricum puţine pentru un zelos al templului). Cu alte cuvinte, expresia asta arată doar că oracolul jertfei perpetue nu viza vremea profetului (adică a personajului-autor din carte), ci o epocă îndepărtată (viziunea e datată înainte de cucerirea persană, iar episodul "cornului mic" se desfăşoară cu necesitate după era diadohilor - un interval de mai bine de două secole).

Şi uite aşa ajungem la "referirile clare la timpul sfîrşitului" pe care profesorul Lăiu le vede în Dan. 8 şi nu numai. După cum am mai arătat, aici e miezul dureros al problemei. Extinderea abuzivă a apocalipsei danielice la perioade de timp care depăşesc enorm orice aşteptare a autorului / autorilor se datorează atît nombrilismului care ne vrea pe noi, cei de azi, în miezul scripturilor vechi, cît şi unui argument falacios, care ar putea fi numit "fata morgana". El sună cam aşa: "1. Textul ăsta vorbeşte despre vremea sfîrşitului (înviere etc.); 2. cum sfîrşitul n-a venit încă (nici învierea etc.), 3. înseamnă că perioadele din text n-au cum să se fi încheiat, 4. iar noi fie trăim în vremea sfîrşitului (sfîntă şi neasemuită generaţie finală!), fie 5. sfîrşitul e încă departe". Evident, adventiştii, milenarişti cum sînt, preferă să se oprească la 4. Pe măsură ce timpul trece, orizontul sfîrşitului rămîne ancorat în zare. Cu cît sfîrşitul întîrzie, cu atît profeţiile se lungesc monstruos.

Nu, iarăşi zic, Daniel nu ştie de alt Israel decît cel al propriului sînge. Nu cunoaşte alt sfîrşit decît cel al gloriei evreilor. Nu admite altă împărăţie veşnică decît cea a lui Mikhael - prinţul angelic al iudeilor care se bate cu prinţul angelic al perşilor şi cu prinţul angelic al grecilor (cf. Dan. 10:13.20-21; 12:1). Şi atît - asta apropo de faptul că nu există imperiu roman în Daniel (romanii, ca putere emergentă, sînt doar o notă de subsol în Daniel 11:30, regele nordului, cel care aboleşte jertfa perpetuă neputînd fi post-roman).

Oracolele din Daniel sînt interesate doar de soarta evreilor între secolele VI şi II î.e.n. Ele nu ştiu nimic despre perioada de glorie a hasmoneenilor, nici despre stăpînirea romană, nici despre căderea Ierusalimului în 70 e.n., nici despre apariţia creştinismului, nici despre papi şi anti-papi, nici despre adventişti şi ex-adventişti. Orice lectură istoricistă este invalidă istoriceşte şi doar amuzant număr de prestidigitaţie.

Responsa 3

2011-10-24T16:33:00.002+01:00

În pofida insistenţei profesorului, Dan. 9 NU este o continuare a viziunii din Dan. 8. Contextul oracolului din capitolul 9 este dat de profeţia lui Ieremia cu privire la durata exilului (v. 2-3.23). Apariţia aceluiaşi interpret angelic nu constituie o legătură tematică. Nifalul nechtakh nu este suficient pentru a stabili un raport intertextual cu perioada indicată în capitolul 8 - ar putea la fel de bine să se refere la oricare altă cifră din Daniel (la cei 3 ani şi jumătate din capitolul 7 de exemplu) şi poate, în mod cert, fi luat în sensul tehnic, figurat ("a decreta", "a hotărî"). Faptul că alte două verbe cu "a tăia" în etimologie (aramaicul g-z-r şi ebraicul ch-r-ts) apar în Daniel cu sensul de a "hotărî" este el însuşi un argument în favoarea sensului figurat al lui ch-t-kh (dacă ar fi ţinut să sublinieze vreo decupare a celor 70 de săptămîni dintr-o altă perioadă, autorul ar fi putut recurge la verbul karath, ce apare în accepţiune literală chiar în 9:26, şi niciunde în Daniel cu sensul figurat). Iar traducerea lui Florin la 4Q252 1:2 este tendenţioasă şi ilogică. Iată de ce.

Pasajul din 4Q252 este perfect paralel celui din Gen. 6:3, astfel încît ch-t-kh corespunde lui hayah. Acesta din urmă NU are nicio legătură etimologică cu "a tăia" şi este folosit într-o formulare imperativă, cu aspect de sentinţă. Mai mult, interpretarea potrivit căreia Dumnezeu hotărăşte înainte de potop, ca retorsiune împotriva răutăţii omului, scurtarea duratei vieţii umane la 120 de ani este aberantă. Duhul lui Dumnezeu nu rămînea "pururea" în om nici cînd acesta trăia pînă spre mia de ani (dacă dăm crezare cifrelor din Genesa). Singularul "om" (ce apare atît în Gen. 6:3, cît şi în 6:7) se referă la populaţia umană în ansamblu, la existenţa omului ca specie, nu ca individ. Dumnezeu decretează pur şi simplu, în ambele versete, extincţia vieţii animate de pe pămînt, după o perioadă de graţie de 120 de ani. De altfel, presupusa scurtare a duratei de viaţă nici nu s-a adeverit (vezi lista genealogică din Gen. 11), nici nu este o măsură inteligentă împotriva răutăţii omului - Hitler (eternul paragon de răutate) n-a avut nevoie de secole să devină monstruos. Propoziţia de la Qumran nu face decît să reia decretul divin al cataclismului în formularea din Gen. 6, cei 120 de ani opunîndu-se veşniciei intenţionate de Dumnezeu. Traducerea ei corectă (deşi perifrastică) este aceasta: "răgazul acordat lor a fost stabilit la 120 de ani / li s-a(u) mai dat (doar) 120 de ani". Apropo, nu e nimic ciudat în pronunţarea unei hotărîri de distrugere cu termen amînat - vezi de exemplu Iona 3:4.

În plus (şi cel mai simplu), cine citeşte ebraică poate examina (aici de pildă) contextul pesher-ului qumranic din care citează Florin. Autorul vorbeşte tocmai despre pronunţarea decretului potopului în al 480-lea an al vieţii lui Noe, deci cu 120 de ani înainte de potop. QED

Responsa 2

2011-10-24T16:19:00.002+01:00

Să le luăm pe rînd, şcolăreşte. Poli a observat de unul singur, cu ochii din dotare, că "seara" şi "dimineaţa" sînt la singular în Dan. 8:26. Detaliul acesta gramatical nu-l jenează deloc. Dimpotrivă, Poli e perfect de acord cu profesorul cînd acesta din urmă scrie: "Dacă îngerul ar fi intenţionat să se refere în v. 14 la un număr de slujbe (vecernii şi utrenii), atunci în v. 26 sintagma... natural, rămînînd la singular, ar fi fost precedată de plurale ca 'ofrande' sau 'holocauste'". Poli tocmai asta susţine - că subiectul viziunii din Dan. 8, tamid-ul, justifică subînţelegerea pluralelor cu pricina în v. 26, ca şi în v. 14. Nicio viclenie la mijloc, ci doar o lectură integral legitimată de text, ce presupune un cît se poate de comun mecanism lingvistic (recunoscut chiar de către profesor, cum am mai arătat, în cazul tamid-ului). Conexiunea cu Genesa este cu totul neavenită în Dan. 8. Iar Num. 3:43.46 nu ne ajută cu nimic, dat fiind că acolo e vorba de o reluare a numeralului, nu a numelui de numărat.

Dacă profesorul ar avea dreptate, v. 26 ar trebui tradus astfel: "vedenia zilei... este adevărată". Pluralul (mar'e) ha'arabim wehabbeqarim ar fi fost necesar tocmai în situaţia în care viziunea viza presupusele "zile" din v. 14 (la singular însoţite de numeral, dar necesarmente la plural fără). Că "cei şaptezeci" au înţeles "zile" în Dan. 8 e irelevant. Tot ei au ratat palmoni-ul din v. 13 - făceau şi ei ce ştiau mai bine. Prin urmare, Poli citeşte astfel: "Pînă cînd [se întinde] oracolul - [sacrificiul] perpetuu [suprimat]...? Cît 2300 de [jertfe de] seara [şi de] dimineaţa" (v. 13-14). Şi: "Oracolul [jertfelor de] seara şi dimineaţa e credibil" (v. 26). Dialogul halucinat de către Daniel vizează în mod cît se poate de clar durata încetării ritualului jertfei perpetue, nu doar momentul restaurării cultului, ancorat arbitrar în istorie. Deci 457 î.e.n. e o dată aberantă pentru debutul oricărei forme, literale sau alegorice, de subminare religioasă. Apropo, în ce sens se poate spune că vreun demers papal medieval a atentat asupra integrităţii slujbei preoţeşti intergalactice a Fiului? Nu învaţă şi nu practică astăzi catolicismul aceeaşi "idolatrie" ca înainte de 1798 sau 1844?

Florin nu are încă tăria de caracter să recunoască arbitrarul "isteţ" al fixării celor 1260 de "zile" / trei "ani" şi jumătate între 538 şi 1798. Fixare ce datorează totul, apropo, unei alte lecturi "isteţe" - identificarea celei de-a patra arătări din Dan. 7 cu imperiul roman, prelugit procustian pînă în modernitate. Dacă în capitolul 8 Medo-Persia şi Grecia sînt numite expres, capitolul 7 nu ne dă indicii ce privire la identitatea monştrilor. Însă ambele capitole au în comun tocmai "cornul cel mic" (7:8; 8:9) şi prestaţia lui sfidătoare. Florin admite că Antioh Epifanul încape confortabil în tabloul din capitolul 8, dar nu vrea nici în ruptul capului să-i dea şansa de a apărea şi în capitolul 7. Poli nu poate decît să ridice din umeri.

Tot Poli n-a susţinut niciunde că 1150 / 1260 / 1290 / 1335 de zile / trei ani ani şi jumătate sînt aproximări ale unei singure durate (deşi susţine că toate aceste durate se suprapun în cea mai mare parte). Dan. 12:11-12 arată clar că cele 1290 şi 1335 de zile sînt durate diferite, cu acelaşi debut, dar final distinct. E drept, Dan. 8 şi Dan. 12:11 par să dea cifre diferite (1150 şi 1290) pentru aceeaşi perioadă (deşi în al doilea pasaj nu este specificat în mod clar un terminus ad quem). Poli habar n-are care-i treaba şi nu se sfieşte să-şi decline ignoranţa. De altfel, are decenţa să nu pretindă că ştie mai multe decît a priceput autorul însuşi - pretenţie pe care o au, fără ruşine, toţi istoriciştii. Şi da, să repetăm: sursele deutero-canonice NU indică data exactă a începutului suprimării jertfelor de seara şi dimineaţa şi dau de înţeles că aceasta a precedat instalarea cultului alternativ. De asemenea, cele 1150 de zile ar putea fi socotite de la emiterea decretului de reprimare religioasă (ne lipseşte data exactă) sau ar putea dura, cum am sugerat deja, pînă la moartea persecutorului (în anul următor reinaugurării templului de la Ierusalim). Nici nu ar trebui să luăm cifrele din Macabei ca certe - cronicile astea sînt vădit incomplete şi părtinitor encomiastice.

Responsa 1

2011-10-24T16:06:00.002+01:00

Aşa cum spuneam, înţeleg perfect mentalitatea care stă în spatele argumentelor lui Florin Lăiu. Existenţa mereu nedemonstrată a unei supra-lumi care defineşte şi domină lumea noastră, luată ca premisă pentru un întreg edificiu intelectual, cît şi pentru o viaţă de om, este Egiptul din care am ieşit. Acum nici zece ani argumentam cot la cot cu Florin, pe Efervescentia, în favoarea decupării celor 70 de săptămîni din Dan. 9 din cele 2300 de "zile" din Dan. 8. Că fostul meu profesor nu poate înţelege sau accepta exodul meu nu mă miră deloc. Eu încă mă încăpăţînez, rău cum sînt, să-l preţuiesc.

Că Dumnezeu poate fi şi altminteri decît istoricist o demonstrează cu prisosinţă milioanele de credincioşi care sînt altceva decît istoricişti. Pentru că Dumnezeu este mereu după chipul şi asemănarea credinciosului, nu invers. Însăşi vorba Genesei cu "chipul şi asemănarea" este doar un semn al neputinţei noastre de a ne concepe zeul neasemenea. Un neam sîngeros, cu apucături naţionaliste şi veleităţi totalitare, nu l-a putut concepe decît pe Dumnezeul Vechiului Testament - un zeu războinic, aflat într-o tumultuoasă relaţie exclusivă cu o unică etnie, patron al unui cult centralizat şi intolerant.

În ciuda spectaculozităţii unora dintre inovaţiile Noului Testament, Dumnezeul creştin nu e cu mult diferit - oamenii nu se schimbă uşor. Imperialismul creştin debutează însă altfel decît cu sabia, şi anume prin lectura abuzivă a Vechiului Testament (fenomen reperabil încă din evanghelii, în mod special în aşa-numitele "profeţii mesianice" împlinite de personajul central). Întreabă orice creştin la ce se referă Isaia cînd scrie "de aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta" (43:4). Niciunul nu-ţi va răspunde că la evreii de acum 2500 de ani, cărora zeul tutelar le promitea restaurare naţională şi glorie eternă, cu preţul distrugerii altor naţii (recitiţi, vă rog, contextul).

Cît sîntem copii, avem impresia că lumea se învîrte în jurul nostru. Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, nu-şi depăşesc niciodată copilăria. Şi cel mai trist mod în care creştinul de azi manifestă acest infantilism este a citi Biblia ca şi cînd ar fi fost scrisă pentru el. Nu, Isaia nu se gîndea la tine cînd punea în gura zeului lui Israel declaraţii de iubire. Nici lui Daniel nu-i treceai prin minte cînd vorbea despre coarne şi sfîrşit de veac. Nici măcar Pavel nu putea concepe că urma să ne certăm pe seama lui două mii de ani mai tîrziu. Nu e iotă în Biblie care să-ţi fie adresată. Cînd citeşti colecţia asta stranie de texte vechi eşti doar un intrus. Tot ce poţi spera e să găseşti în frămîntările autorilor lor un ecou al propriilor nelinişti. Atît.

Certitudini ai despre Dumnezeu doar dacă te-ai îmbătat o viaţă întreagă cu apa chioară a infantilismului nombrilist. Adventiştii, prevăzuţi cică în profeţie, sînt extrem de susceptibili la genul ăsta de orbire arogantă. Grow up!

Acum 15 ani

2011-10-22T13:31:00.001+01:00

Într-adevăr, de ce ar da cineva doi bani pe un "eveniment" ceresc (azi e 22 octombrie, o altă aniversare a fiascoului din toamna lui 1844) care nu ne schimbă cu nimic viaţa, indiferent de fantasmagoriile teologice ţesute în jurul lui? Un non-eveniment postulat în urma unei obscure şi încîlcite exegeze profetice, fixat calendaristic pe baza unor asocieri pseudo-tipologice pe care pînă şi profesorul Lăiu le respinge. 22 octombrie nu e decît una dintre prea multele manifestări ale "ispitei trufaşe şi nerăbdătoare a sfîrşitului" (e vorba lui Nicu Steinhardt) care transformă oameni de atfel calzi şi la locul lor în monumente de încrîncenare ridicolă.

Acum 15 ani profesam în faţa examinatorilor de la ITA convingerea mea că trăim în umbra "judecăţii de cercetare". Aveam doar 19 ani şi trăiam măreţ. De atunci am albit, am răscitit cărţile sfinte şi nesfinte, am răscusut şi descusut misterele istorice şi simbolice ale templului ca topos al prezenţei (pînă şi în sens derridean). Încă mai important, am cunoscut intim oamenii, începînd cu mine însumi şi terminînd cu ce mai putem reconstrui din autorii vechilor oracole. Sîntem o specie ciudată, disperaţi să ne depăşim în fel şi chip, să ne transcendem nouă înşine. Vrem un "sens al vieţii" şi facem orice, în pofida raţiunii sau a compasiunii, pentru a ni-l procura.

Nu mai trăiesc în umbra nimănui. Am găsit soarele pustiitor ("totul e deşertăciune sub soare", nu?) al adevărului care eliberează, al absenţei de Dumnezeu care face loc aproapelui. Mă întristează oamenii care îşi cheltuiesc viaţa pronunţîndu-se în locul unui individ căruia nu-i pot dovedi existenţa. Deşi îi înţeleg. Am trăit şi eu în umbra sanctuarului.

Varii consideraţiuni, profesorului

2011-10-21T17:04:00.002+01:00

Apreciez cordialitatea mordantă a răspunsului tău. Ai perfectă dreptate în privinţa apoziţiei din Dan. 8:13 (constructul din v.26 e însă indisputabil), dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Viziunea este despre tamid, despre suprimarea şi înlocuirea lui, despre siluirea templului şi oprimarea deservenţilor lui. Durata indicată în viziune trebuie să răspundă cumva subiectului ei, nu?

Ce legătură are "necurmata" cu vreun sanctuar ceresc? Ce fel de jertfe se aduceau în cer la 457 î.e.n.? Teologia adventistă susţine că "sanctuarul ceresc" a fost inaugurat abia după înălţarea lui Isus la cer. Cum putea fi suprimată, între 457 î.e.n. şi - să zicem - 31 e.n., o jertfă care nu se aducea într-un sanctuar care încă nu exista? Şi cine s-a ocupat de suprimare pînă la anul 70 e.n.? Să înţeleg că nu mai atentează nimeni la templul ceresc de la 1844 încoace? Păi, eu ce fac aici? :)

Poţi demonstra că "vremea sfîrşitului" (discutabil concept, de vreme ce be'acharith hayyamim este frecvent folosit cu sensul de "în viitor", ca în Numeri 24:14 de exemplu) era în concepţia autorului altceva decît viitorul mai mult sau mai puţin imediat al lui Israel? Autorii Noului Testament erau în mod clar eschatologici, dar nici ei nu-şi închipuiau secolul XXI cînd vorbeau despre "vremurile din urmă". Că Dan.12 vorbeşte despre o înviere e cu totul irelevant. Cum citeşti, apropo de 'eth qetz, Dan. 11:40 ş.u. în termeni istoricişti?

"Datele exacte" ale persecuţiei antiohiene? Mă faci să rîd. Tu însuţi îmi spuneai, atunci cînd ţi-am amintit că nu ştim care a fost anul crucificării lui Isus, că "datele exacte" nu contează. 2300 de liturghii sigur. E singura interpretare care nu violentează textul.

Nu mă deranjează să fiu făcut "rău". Nu dau doi bani pe morala Dumnezeului Bibliei. Sau a oricui altcuiva - for that matter.

Jertfe şi-un bolovan

2011-10-21T15:34:00.003+01:00

Pentru că tot am ajuns la Daniel, să mai spunem cîteva lucruri. De exemplu, că "principiul zi-an" este o fabricaţie nejustificată, cu proastă aplicare la Daniel 8. Atît in Numeri 14:34, cît şi în Ezechiel 4:5-6, corespondenţa zi-an / an-zi slujeşte drept funcţie de corelare a doua perioade diferite de timp (fiecărei zile de spionaj îi corespunde un an de vagabondaj, fiecărui an de răzvrătire o zi de teatru profetic). Nu e nicidecum o cheie simbolică pentru identificarea unei aceleiaşi durate. În plus, în Daniel 8 nu este vorba de zile, ci despre jertfe. Aşa cum sugeram în postarea anterioară (în baza paralelei dintre versetele 13 şi 26), viziunea din Daniel 8 vizează în mod explicit tamid-ul, sub cele doua aspecte ale sale - vesperal şi matinal. Dacă, aşa cum bine remarca Florin, tamid-ul este numele eliptic al "jertfei perpetue", atunci, în mod firesc şi în acelaşi registru tehnic, "(de) seară" şi "(de) dimineaţă" sînt numele eliptice ale "jertfei de seară" şi "jertfei de dimineaţă". Astfel, 2300 de jertfe suprimate acoperă o perioadă de vreo trei ani şi ceva (persecuţia şi spolierea încep în 1 Macabei 1 înainte de instaurarea cultului păgîn la Ierusalim, iar finalul perioadei ar putea coincide cu moartea lui Antioh, răzbunarea definitivă a templului - apropo de lectura corectă a lui Florin la Daniel 8:14, unde nu se prevede că "templul va fi curăţit", ci că "templului i se va face dreptate"; de altfel, extinderile din Daniel 12 ale celor 1260 de zile la 1290 şi 1335 arată o anumită variabilitate in calculul perioadei de oprimare seleucidă).

Sau am putea spune că statuia onirică din Daniel 2 nu are absolut nimic de a face cu Europa medievală sau vreo eschatologie creştină. Pentru personajul Nebucadneţar, viziunea nu poate fi decît o parabolă a efemerităţii. Pentru cititorii originari ai lui Daniel, ea vorbeşte despre speranţa instaurării glorioase a lui Israel ca unic şi etern imperiu (vezi şi numeroasele predicţii etnocentrice din ceilalţi profeţi, cum ar fi cele ale lui Deutero-Isaia). În contextul literar al intregii cărţi, statuia din capitolul 2 corespunde mai curînd celor patru împăraţi menţionaţi de Daniel: Nebucadneţar e identificat explicit; Belşaţar îi este inferior, fiind "cîntărit" şi găsit "prea uşor" (compară Dan. 2:39 cu 5:26-28); Darius se crede şi el stăpîn peste întreaga lume (compară Dan. 2:39 cu 6:25); iar Cirus conduce un imperiu şubrezit de dezechilibre (compară Dan. 2:41-42 cu 8:3). Astăzi, chiar şi lectura istoricistă a statuii, de la Babilon la Roma, este lovită de ridicol (prăbuşindu-se zgomotos). Imperii mai mari şi mai puternice au venit şi au trecut, ba chiar mai sînt încă (vezi măcar lista de aici). Daniel e - nu se putea altfel - provincial şi perimat. Iar istoriciştii sînt - s-ar putea oare şi altfel? - nombrilişti.

PS Am scris cele de mai sus înainte de a vedea răspunsul lui Florin Lăiu. Voi reveni curînd (no pun intended).

Vechi prieteni, vechi năravuri

2011-10-18T15:41:00.002+01:00

M-am tot gîndit dacă mai am timp şi disponibilitate pentru acest blog. Au fost amici care mi-au sugerat să-l las măcar accesibil, pentru posibile consultări viitoare. Pentru că se mai întîmplă să mă mănînce degetele din cînd în cînd pe cîte un subiect teologic, am decis să revin - adresa blogului rămîne aceeaşi, deşi am modificat (pentru oareşice exactitate) titlul. Voi scrie rar şi imprevizibil.

Am citit de curînd o nouă versiune a obiecţiilor pe care, nu de ieri-alaltăieri, Florin Lăiu le aduce (de data asta în vederea unui public mai larg decît cel de limba română) interpretării adventiste clasice la Daniel (nu ştiu dacă masivul articol e disponibil online, dar puteţi citi destule, mai vechi, aici). În opinia mea, profesorul Lăiu e pe drumul cel bun, dar mai are o bucată de parcurs, poate cea mai dificilă. Nu e deloc întîmplător că studiul său e intitulat "Doctrina sanctuarului"; că încă de pe prima pagină e propusă ca obiect de analiză "teologia [adventistă a] judecăţii şi a sanctuarului"; şi că, la sfîrşit, în formula propusă pentru doctrina adventistă a judecăţii, nu rămîne nici urmă din sanctuar. Cum se realizează această subtilă aneantizare a sanctuarologiei adventiste?

În primul rînd, Florin se distanţează tranşant de proasta tradiţie a ridicării lui EGW la rangul de autoritate interpretativă. Eliberîndu-se astfel hermeneutic, are apoi curajul să recunoască un fapt esenţial, îndelung negat de exegeţii adventişti: nu există nicio legătură între Daniel 8 şi Leviticul 16 (am arătat deja in extenso că înţelegerea adventistă a ritualului levitic este oricum defectuoasă). Ce mai rămîne din "vechile hotare" e doar iluzia istoricistă care extinde aberant profeţia lui Daniel la eschatologia creştină.

Subiectul capitolului 8 din Daniel este "viziunea necurmatei" (hechazon hatamid). Interogaţia din v.13, precum şi răspunsul din v.14 vizează durata suprimării tamid-ului. In mod corect, Florin recunoaşte aici limbajul ritual al jertfelor zilnice, de seara şi dimineaţa, admiţînd (măcar ca primă referinţă) identificarea "cornului cel mic" cu Antioh Epifanul. Întreb: ce legătură există între monarhul seleucid sau imperiul roman / catolic şi anul 457 î.e.n.? Între 457 î.e.n. şi (cel mai probabil) 168 î.e.n, precum şi între 165 î.e.n. şi 70 e.n. nici nu poate fi vorba de vreo eliminare a "necurmatei" (apropo, "seară dimineaţă 2300" nu e deloc greu de interpretat ca număr de jertfe de seara şi dimineaţa suprimate de "cornul cel mic", mai ales ţinînd cont de context - tamid-ul; de altfel, în Dan. 8:26 aceeaşi viziune este numită "viziunea serii şi a dimineţii", accentuînd prin substantivele la singular subiectul profeţiei - "necurmata").

Să mai reamintim că, în Daniel, "vremea sfîrşitului" se referă întotdeauna la "Israelul istoric" (ca în 10:14), singurul la care orice Daniel, de secol VI sau II î.e.n., se putea gîndi? Istoricismul este o aberaţie. Iar 1844 nu are nimic de a face cu Biblia.

Despre ispăşire VIIg

2011-06-03T21:48:00.004+01:00

Cred ca a venit momentul sa inchei aceasta serie de postari dedicate ritualului levitic. Trebuie doar sa mai amintesc succint citeva lucruri. In primul rind, sper ca a devenit clar ca, spre deosebire si de interpretarea adventista, si de cea propusa de Jacob Milgrom (contaminare de la distanta), eu sustin ca sistemul levitic era conceput in asa fel incit puritatea si sfintenia sanctuarului sa fie in permanenta asigurate. Doar NErespectarea legislatiei mozaice atragea dupa sine profanarea templului si exilul slavei (Shekhinah) divine.

Drept urmare, singura directie admisibila sub legamint pentru pacat si necuratie era una centrifuga. Regulile mai stricte de puritate in cazul preotilor, de exemplu, nu aveau rostul de a-i face (horribile dictu) capabili sa poarte impuritatile altora, ci de a-i proteja de vecinatatea riscanta a inflamabilei prezente divine. Pacatul si necuratia NU aveau ce cauta la templu - nici macar la mina a doua.

Ziua ispasirii nu avea menirea de a vidanja templul (ca in doctrina adventista), nici pe aceea de a indeparta impuritatea reziduala a delictelor neeliminate in cursul unui an (ca la Milgrom); ea era culminatia procesului centripet de apropiere a omului de Dumnezeu - proces care este insasi "ispasirea". Yom Kippur celebra insasi sansa comuniunii cu Dumnezeu. Sansa care depindea in permanenta (pe tot parcursul anului ritual) de eliminarea raului si a necuratiei (nicidecum de revarsarea lor fix in locul sfinteniei).

Asa se face ca am afirmat in repetate rinduri caracterul aberant al doctrinei adventiste a sanctuarului. Autorul epistolei "Catre evrei" ne spune de altfel cit se poate de clar ca intrarea Hristosului in templul ceresc (care nu este altceva decit camera tronului divin) implineste si depaseste ORICE intrare a marelui preot levitic in sanctuarul pamintesc. Isus - sustine teologia Noului Testament - a realizat ca nimeni inainte ispasirea. Nu mai exista zid despartitor (intre neamuri si alesi), nu mai exista nici catapeteasma (adica privilegiati ai apropierii). Toti avem aceeasi sansa a accesului la divinitate. Ziua ispasirii a inceput, cu mult mai glorioasa si generoasa decit in sistemul levitic, acum doua mii de ani. Templul nu poate fi curatat decit la inaugurare. Si nu poate decit sa ramina curat. ACEASTA este ispasirea.

Morala?

2011-06-01T16:21:00.004+01:00

Pipim (da, ăla cu literalismul biblic şi aversiunea faţă de hirotonirea femeilor - ale dracului unelte!) şi-a înşelat nevasta (chestiune care nu ne priveşte cîtuşi de puţin) şi a ieşit din pastoraţie (antologice nesimţirea melodramatică din scrisoarea lui de demisie şi elanul moralist din misiva către adepţi). Că omul e paranoid şi grandoman nu e nimic nou. Cînd eşti implicat 100% în "marea luptă" e foarte uşor să pierzi simţul proporţiilor, ba chiar pe cel al realităţii. Ce mă încîntă pe mine în toată povestea e următoarea constatare: nu contează dacă se întîmplă să calci strîmb, ideile tale stupide rămîn la fel de stupide.

Despre ispăşire VIIf

2011-04-29T07:48:00.003+01:00

Recititi 1 Regi 1:49-53. E un episod de gratiere. Coarnele altarului sint locul in care se obtine ispasirea - indepartarea obstacolului din calea apropierii, capatarea bunavointei suzeranului. Sau nu - vezi 1 Regi 2:28-34, in care sentinta nu este nici macar comutata. Si Adonia, si Ioab se prind de coarnele altarului in cautarea iertarii. Amindoi stiu ceva despre semnificatia ritualului levitic. Stiu cu siguranta ca gestul lor nu presupune niciun transfer (ar fi trebuit sa functioneze in ambele cazuri, nu?). Cel care il iarta pe Adonia nu este altarul. Iar singele lui Ioab, condamnat pe drept pentru propriile fapte singeroase, nu contamineaza locul sfinteniei. In ambele cazuri, raul este eliminat, iar altarul ramine curat si sfint.

Nu acelasi lucru se intimpla in Ieremia 17:1, unde pacatele persista in inimi si pe coarnele altarelor (altele decit cel de la sanctuarul levitic). Iudeii au ales sa recurga la un cult alternativ care se dovedeste ineficient. In mod normal, prin respectarea legamintului si a ritualului levitic, si inimile oamenilor, si coarnele altarului trebuia sa fie curate (si nu doar o zi pe an). Dar incalcarea legamintului produce situatia opusa - raul si necuratia contamineaza definitiv.

Recititi Deuteronomul 23:14. Va puteti imagina ca Dumnezeul care nu suporta impuritate in tabara ar fi intimpinat-o cu bratele deschise la sanctuar? Sensul intregului "sistem al jertfelor" era prezervarea puritatii si sfinteniei templului, astfel incit prezenta divina sa fie posibila. Singura directie admisibila pentru pacat si necuratie era in afara (am vazut asta si in ceremonia de Yom Kippurim). Orice aplicare de singe contribuia la puritatea si sanctitatea sanctuarului.

Mai mult, recititi Romani 3:25 si Evrei 9:26. Pacatele nu sint transferate catre sfintenie, ci "trecute cu vederea" (paresis - lasate sa cada / aruncate afara) si "sterse/indepartate" (athetesis). Este exact limbajul lui Augustin, de exemplu: "Morte sua... quidquid culparum... purgavit, abolevit, exstinxit..." ("Prin moartea Sa... orice vina... a curatat, abolit, anulat" - De Trinitate, IV 17). Pina si 1 Petru 2:24, reluind Isaia 53, arata ca "purtarea pacatului" (daca e sa acceptam aceasta redare) se refera doar la trupul crucificat, la Isus ca jertfa. Niciunde vreo sugestie de transfer al pacatului catre "sanctuarul ceresc". Pacatul nu cunoaste viata dupa Moarte.

Despre ispăşire VIIe

2011-04-09T20:15:00.002+01:00

Leviticul 16:21 conţine singura instanţă din întregul Pentateuh în care păcate şi fărădelegi sînt mărturisite asupra unui animal (am mai remarcat şi în alte rînduri faptul că "punerea mîinilor" nu avea în mod normal o implicaţie confesională). Iar în acest unic caz, păcatele şi fărădelegile nu iau calea sacrului, a altarului şi a sanctuarului (lucru imposibil în oricare zi a anului ritual iudaic), ci drumul pustiei, al anihilării, al eliminării totale. Nu, nu ştiu dacă Azazel e un nume propriu, aşa cum par să indice paralelismul din v.8 şi apariţia unui demon omonim în varianta etiopiană a lui Enoh (unul dintre îngerii care s-au încurcat cu femei, fix cel care i-a deprins pe bărbaţi cu arta războiului şi pe femei cu artificiile sulemenirii); sau dacă e doar un nume al eradicării. Cert este că asemenea ritualuri eliminatorii nu erau o raritate în lumea antică a Orientului Apropiat - după cum demonstrează şi Leviticul 14, pe care l-am mai invocat.

Ceremonia de Yom Kippur nu avea menirea de a înlătura efectele unui an întreg de acumulare a răului la sanctuar, ci ducea apropierea omului de Dumnezeu pînă la capăt, desăvîrşind un an întreg de ispăşire. Întocmai ca la inaugurarea templului, jertfele de ispăşire/purificare aduse nu răspundeau vreunei infracţiuni comise în prealabil, ci deschideau drum către sfinţenie. Probabil că tocmai pentru a amplifica ideea de puritate a proximităţii sacrului a fost recrutat şi ritul eliminatoriu al lui Azazel - omul a trăit să-l vadă, ca prin ceaţă, pe Dumnezeu şi orice rău este definitiv alungat din comunitatea credincioşilor. Sfinţenia se instalează în toată slava ei în Israel.

Merită să remarcaţi cîteva detalii: nu există şi un viţel pentru Azazel, care să întregească jertfa pentru preoţi; v.20 prezintă momentul ţapului pentru Azazel ca avînd loc după ce "ispăşirea pentru sfîntul locaş" se va fi "isprăvit" - ceea ce sugerează că acest segment ritual viza magic şi/sau didactic comunitatea de credincioşi, nu templul şi, din nou, clerul aferent; în fine, ispăşirea nu era completă pînă ce nu se aduceau sacrificiile pentru "arderea de tot" (v.24) - acestea sînt temelia întregului cult levitic (se poate spune că orice jertfă "pentru păcat" / pentru purificare nu era decît introducerea necesară pentru ofranda supremă a holocaustului; inaugurarea templului, inclusiv de Yom Kippur, făcea posibilă "jertfa necurmată").

Excepţia corală

2011-04-09T13:56:00.004+01:00

După o lună de Gulda, vă propun să ieşim puţin din lumea pianului. Zilele trecute, Eric Whitacre a lansat la New York această a doua producţie a proiectului coral virtual iniţiat anul trecut. Dacă pentru Lux Aurumque "s-au strîns" nici 200 de voci, Sleep (a cărei versiune înregistrată pe acest album am inclus-o eu) a adunat peste 2000 - o impresionantă comunitate internaţională. În caz că vreţi să comparaţi textul lui Silvestri cu celebra poezie a lui Frost pe care Whitacre şi-a compus piesa, daţi un click aici.

Despre ispăşire VIId

2011-04-06T10:50:00.004+01:00

Primele trei versete din Leviticul 16 stabilesc o legătură clară a acestui capitol cu episodul dramatic din Leviticul 10, el însuşi plasat - apropo - în contextul inaugurării preoţiei (capitolele 8-9). Crima lui Nadab şi Abihu a fost o crimă a apropierii nelegiferate ("au apropiat de prezenţa divină foc neautorizat" - Leviticul 10:1 în traducere proprie). Nu cădelniţa, focul sau tămîia le-au fost fatale celor doi, ci proximitatea neregulamentară. După cum reia şi Leviticul 16:1, cei doi fii ai lui Aaron au murit "în apropierea lor de faţa lui YHWH" (traducerea mea literală). Ritualul descris în capitolul 16 are menirea de a arăta "cum să intre Aaron în sfîntul locaş" (v.3) şi să nu aibă aceeaşi soartă ca fiii lui. Yom Kippur ţine de regimul apropierii, ca întregul sistem levitic, căruia îi slujeşte de culminaţie.

Raportul dintre capitolele 10 şi 16 este confirmat şi de un subtil indiciu intertextual: Leviticul 10:1 şi 16:12 sînt singurele pasaje din această carte în care apare tămîierniţa (ebr. machtah), al cărei rost e elucidat în 16:12-13. Acest detaliu sugerează că apropierea nelegitimă de care s-au făcut vinovaţi Nadab şi Abihu viza chiar "sfînta sfintelor". Şi nu e lipsit de importanţă faptul că singurul context narativ în care tămîierniţa mai apare în Pentateuh este cel al capitolelor 16-17 (16 în Cornilescu; toate referinţele de mai jos au în vederea această versiune) din Numeri - o altă poveste a apropierii nelegiuite, în care cădelniţele răzvrătiţilor se sfinţesc prin moartea acestora (Numeri 16:36-40), iar Dumnezeul dezlănţuit (Numeri 16:36 - foc mistuitor, ca în Leviticul 10) e în cele din urmă placat cu o fumigenă (Numeri 16:46-48).

Adventiştii susţin în general că ţapul pentru Azazel nu este o jertfă. Leviticul 16:5 vorbeşte însă despre "doi ţapi pentru jertfa de ispăşire". Amîndoi ţapii sînt "fără cusur"; doar zarurile fac o deosebire funcţională între ei. Mai mult, am arătat deja că definiţia biblică a jertfei este "lucru apropiat/care face posibilă apropierea". Leviticul 16:20 foloseşte limbajul jertfei şi în cazul ţapului pentru Azazel: "să apropie ţapul cel viu". Numai că, în vreme ce sîngele primului ţap ajunge, împreună cu sîngele viţelului, pînă în "sfînta sfintelor", ţapul cel viu face drumul invers, al îndepărtării maxime, către ţinutul morţii, al increatului, al Necuratului. Şi moartea lui (naturală sau, în tradiţia rabinică, nu tocmai) este ispăşitoare, după cum moartea păcătosului este ispăşitoare (purificatoare).

Pentru că, da, definiţia biblică a ispăşirii nu este restrînsă la moartea substitutivă, moartea care face posibilă apropierea, ci include şi moartea celui îndepărtat pentru totdeauna de la viaţă. Ispăşirea este instaurarea şi menţinerea prezenţei divine. Are ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Şi drept cost moartea substitutivă sau, dacă substituţia este imposibilă ori respinsă, moartea proprie, îndepărtarea.

Dinspre umbre

2011-03-25T12:33:00.008Z

Profesorii mei de română din generală - Ion Frînculescu, la Roşiorii de Vede - şi liceu - Ion Pecie, la Tîrgu Jiu - au fost poate oamenii cei mai importanţi ai adolescenţei mele. Despre primul, nu am veşti să ne fi părăsit iremediabil. Dar al doilea a încetat din viaţă acum două zile.

Cu ei, dintre profesori, am petrecut cel mai mult timp, la clasă şi în particular, la "meditaţii". Ei m-au învăţat să citesc şi să scriu. Ei mi-au nutrit şi ghidat dragul de litere.

Am consumat leneş, acum 16-17 ani, delectabile zile dintr-o toridă vacanţă la bunici devorînd Romancierul în faţa oglinzii (Cartea Românească, 1989) a profesorului Pecie (şi, în nimerit tandem, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură a lui Crohmălniceanu). Încă din acei ani, ne povestea luxuriant la ore de proiectul unui alt studiu, apărut în 2001 la Viitorul Românesc, cuplat cu texte mai vechi, în Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu. Iar anul acesta a apucat să vadă ieşind de sub tipar şi Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă (mai întîi la o editură gorjeană, iar apoi, în condiţiile grafice pe care le merita, la Paralela 45).

Întîmplarea face ca tocmai zilele trecute să fi isprăvit Masa umbrelor a lui Ionel Teodoreanu. Profesorii mei de română, în viaţă sau în moarte, au locul asigurat la cina cea de taină a amintirilor mele. "Umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cetitorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele."

PS Le mulţumesc Oanei şi lui Alin pentru punerea în temă. Şi lu' Simona pentru flamuri şi stindarde.

Despre ispăşire VIIc

2011-03-19T18:41:00.006Z

Rămînînd în aria semantică a "ispăşirii" ebraice, face să aruncăm o privire şi asupra verbului kipper. După numărătoarea mea, acesta apare în Tanakh de 101 ori. Doar un sfert din ocurenţe (24) provin din afara Pentateuhului, iar jumătate (49) sînt numai în Leviticul! Capitolul cu cea mai mare densitate (16) este, fireşte, Leviticul 16 - ceea ce nu face decît să ilustreze statistic afirmaţia mea cum că "ziua ispăşirii" este culminaţia întregului sistem levitic (menit în fiece detaliu, în fiecare sărbătoare să realizeze ispăşirea), nu excepţia de la regulă. Dar să pomenim cîteva pasaje interesante.

Despre înţelesul ispăşirii ne putem face o idee încă de la prima ocurenţă a verbului, în Geneza 32:20 (v.21 în TM) - Iacov spera "să-l potolească" pe Esau printr-un peşcheş (minchah în original, exact numele ebraic al jertfei de mîncare), pentru a-i vedea faţa şi a trăi. Ispăşirea e deschidere de drum, e protecţie. Kipper apare apoi în Exodul 29:33.36-37, în contextul inaugurării preoţiei aaronice şi a sanctuarului. Din Leviticul 9:7 aflăm că în acelaşi context inaugural s-a făcut ispăşire şi pentru popor, scopul fiind acela de a pregăti epifania, apropierea fără victime de slava divină (cf. v.6 şi 23-24). Numeri 8:19 confirmă această interpretare a ispăşirii - "astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi de nicio urgie cînd se vor apropia de sfîntul locaş".

Ezechiel cunoaşte şi el foarte bine sensurile ispăşirii. În 43:20.26 avem ispăşirea ca inaugurare. Iar în 45:15.17 ni se spune explicit că toate tipurile de jertfă şi toate sărbătorile împlinesc acelaşi scop ispăşitor. Mai mult, în acelaşi capitol (45:18-20) avem prevăzută, în cadrul restaurării vizionare, post-exilice a templului, ceea ce pare a fi un soi de "zi a ispăşirii", situată însă chiar la începutul calendarului cultic, în oglinda inaugurării mozaice a sanctuarului din pustie (cf. Exodul 40:2).

Aşadar, ispăşirea nu era domeniul exclusiv al unei singure zile din calendar, ci sarcina continuă a întregului scenariu ritual. Era şansa găzduirii prezenţei divine. Niciun aspect al cultului mozaic nu viza acumularea de rău şi necurăţie la sanctuar. Dimpotrivă, ispăşirea făcea posibilă puritatea şi sfinţenia prezenţei divine. "Ziua ispăşirii" era doar momentul de apropiere maximă între om şi Dumnezeu, moment facilitat şi garantat de un an întreg de sfinţire şi purificare.

Despre ispăşire VIIb

2011-03-18T23:07:00.002Z

Numele biblic al "zilei ispăşirii" este yom (ha)kippurim (formă care apare şi în tratatul mişnaic Yoma). Singularul kippur, cu care sîntem obişnuiţi astăzi, nu e de găsit în Tanakh. După cum remarcam aici, prima ocurenţă a lui kippurim este în Exodul 29:36, în contextul inaugurării preoţiei aaronice. Acest termen tehnic lipseşte din Leviticul 16, denumind "ziua ispăşirii" abia în Leviticul 23:27-28 şi, incidental, 25:9. E cu totul remarcabil că am trecut deja în revistă jumătate din versetele în care avem kippurim; că toate opt sînt din Exodul, Leviticul şi Numeri; şi că această sărbătoare nu este menţionată niciunde altundeva în afara Pentateuhului (nici măcar în Ezechiel)!

În Exodul 30:10 şi Numeri 29:11 regăsim alte două referinţe la "ziua ispăşirii". Prima este curioasă din cel puţin două motive. Mai întîi, ea constituie un anacronism în ordinea povestirii - asumă familiaritatea cu textele din Leviticul în care ceremonia este descrisă pentru prima dată. Nu este însă singura situaţie de acest gen din Exodul - "cîntarea lui Moise" conţine un pasaj (15:13-17) ce pare scris după consumarea călătoriei spre Canaan şi stabilirea Ierusalimului ca centru cultic, iar finalul capitolului 19 insistă să-i pomenească pe preoţi înainte ca sanctuarul să fi fost construit şi preoţia înfiinţată! Apoi, Exodul 30:10 pare să nu ştie de Leviticul 4, care include două cazuri particulare ale jertfei de purificare, altele decît cel reglementat prin calendar (mă refer, evident, la cazul jertfei purificatoare de yom kippur), în care sîngele ajungea pe "coarnele" altarului pentru tămîiere.

În fine, ultimele două ocurenţe ale lui kippurim sînt extrem de instructive. În Exodul 30:16 dăm peste "argint ispăşitor" ("argintul pentru răscumpărare" al lui Cornilescu). Indiferent de raţiunile (încă disputate) care justificau aversiunea divină pentru recensăminte, e clar că taxa pe suflete avea menirea de a-i proteja pe recenzaţi de mînia divină (cf. v.12). Iar în Numeri 5:8 avem un "berbec ispăşitor" care este acelaşi cu cel din Leviticul 6:1-7 (5:20-26 în TM).

Ce putem deduce din acest mic studiu lexical? Că inaugurarea şi ispăşirea se presupun reciproc; că ispăşirea îi protejează pe oameni de slava divină; că pînă şi un asham (jertfa pentru vină) face ispăşire. Şi - să nu uităm - că textul Pentateuhului este departe de a fi unitar (opera unui singur autor) şi scutit de aberante interpolări. Dar, ca să nu vă las cu un gust amar, invoc aici vorba lui Ricoeur (dacă îmi aduc aminte bine) care zicea că euharistia este o transsubstanţiere - jertfa devine pîine şi vin. Isus a luat măcelul de animale şi oameni din Vechiul Testament şi l-a prefăcut în şansă pentru toţi, în drum deschis, în viaţă din belşug.

Despre ispăşire VIIa

2011-03-13T10:42:00.006Z

Nici nu mai ştiu de unde să apuc subiectul. Aş putea să-l abordez frontal, ceva de genul "gîndiţi-vă numai: nu orice păcat îşi putea găsi soluţia la sanctuar şi mă îndoiesc că asta era, acceptînd interpretarea adventistă, din cauză că Dumnezeul găzduit în sanctuar nu putea su-porta şi cele mai grele păcate; trebuie că erau de vină, nevinovate de altfel, vehiculele de la salubritate, care nu puteau purta către groapa de gunoi şi vinovăţii mai de soi; era nevoie de o maşină de gunoi pe măsură, eventual intergalactică, să ducă şi păcatele mişto către templul ceresc, infinit încăpător. Ceva pute!" Astfel, potrivit elucubraţiei adventiste, evreul învăţa din legea jertfelor că Satana va fi făcut responsabil doar de păcăţelele ce puteau fi găzduite temporar la sanctuar. Dar noi, în "era noastră", ştim că, datorită îmbunătăţirilor din sistemul de salubritate, toate mizeriile, şi cele mai pestilenţiale, vor sfîrşi în capul diavolului, săracul! Şi, prin urmare, harul nu este altceva decît timpul cît Dumnezeu poate suporta miasma răului în propria casă. Cînd I se pune pata, gata, intră în acţiune "judecata de cercetare"! Vidanjează templul astral şi face să plouă cu rahat peste un singur individ din univers. După cum un singur adam, nu primul, al doilea, a cărat tot rahatul (şi ăla care a fost, şi ăla care va să vie) în cer. Cîh!

Sau aş putea să-i administrez mici croşee: vreau şi eu măcar un singur indiciu textual (din Pentateuh de preferinţă) pentru ideea fantezistă potrivit căreia acelaşi sînge animal, cu aceeaşi aplicare rituală, avea în funcţie de calendar proprietăţi diferite - căra păcat şi necurăţie în templu în tot timpul anului, mai puţin de Yom Kippur, cînd spăla templul de păcat şi necurăţie. Nu există nicio iotă în Lege care să sugereze o asemenea reversibilitate rituală. Sîngele vărsat după Lege la sanctuar curăţă întotdeauna. Şi, apropo, nu pe cel care îl procură. Ca să te apropii de sanctuar trebuia să fii deja curat şi sfînt. Sîngele de la templu curăţă templul - întreţine adică prezenţa divină, protejînd totodată comunitatea de inflamabilitatea sfinţeniei divine (aceasta este definiţia corectă a "ispăşirii").

Sau aş putea cita sinteza de excepţie a lui Jonathan Klawans, desfăşurată în două cărţi - Impurity and Sin in Ancient Judaism (OUP, 2000) şi Purity, Sacrifice, and the Temple Symbolism and Supersessionism in the Study of Ancient Judaism (OUP, 2005), ce rezumă sensurile ritualului mozaic la două principii pe care, oricum le-ai lua, nu le poţi armoniza cu aberaţia adventistă. Şi să nu rîd de Florin cînd se plînge că nu scriu un studiu serios, eventual o teză de doctorat pe tema ispăşirii! Există deja toată literatura de specialitate de care e nevoie pentru a înţelege mai bine sistemul levitic. Mai e nevoie doar de umilinţa lui "a te lăsa învăţat" şi, eventual, dezvăţat de prostii.

Sau, aşa cum se va vedea, mă pot întoarce la text, explorînd diverse căi de acces către Leviticul 16.

Pentru ca a iesit soarele...

2011-03-08T21:16:00.004Z

e cazul sa improspatam oferta pianistica. Asa se face ca puteti asculta in "cutia muzicala" de pe acest blog doua piese ale marelui excentric care a fost Friedrich Gulda si o bijuterie a lui Alexis Weissenberg, prea putin cunoscut pentru inspiratele incursiuni in afara pianului clasic - toate trei in interpretarea lui Marc-André Hamelin, singurul canadian ce poate sta mai mult decit onorabil intre amintirea lui Glenn Gould si cea a lui Oscar Peterson.

Promit sa ma intorc la blogareala mea inofensiva de aici. Nu de alta, dar trebuie sa-i venim de hac lui Azazel.

Lins pe buze

2010-11-20T17:11:00.004Z

După ce v-am delectat cu pianul lui Eduard Stan, a venit rîndul lui Fazil Say - poate cel mai cunoscut pianist şi compozitor turc al momentului. Dacă nu recunoaşteţi instrumentul care intervine în prima piesă ("Black Earth"), accesaţi o înregistrare video aici. Pe aceeaşi pagină găsiţi şi alte muzici - de exemplu interpretarea jazzy a lui Fazil Say la Alla turca (de comparat cu mai clasica şi mai cunoscuta variantă a lui Arcadi Volodos). Enjoy!

Dezgust

2010-11-06T12:15:00.006Z

Vă semnalez unul dintre multele texte excelente scrise zilele acestea despre Adrian Păunescu. Românii, pupători de icoane şi vînători de moaşte, au din cînd în cînd şansa să se confrunte cu adevărul. Ultimul text al lui Păunescu dă seama de toate - prea bine ştiute - scăderile acestuia: neruşinare, deşănţare, grandomanie şi găunoşenie. Pentru comparaţie, recitiţi o poezie scrisă tot pe patul de moarte.

Dacă creştinismul ar fi creştin

2010-10-15T01:00:00.006+01:00

Iată un sumar de carte ce poate fi citit ca un manifest.

Dacă biserica ar fi creştină...

1. Isus ar fi mai curînd un model de urmat decît obiect al închinării.

2. Evidenţierea potenţialului uman ar fi mai importantă decît condamnarea disfuncţionalităţilor noastre.

3. Reconcilierea ar fi preţuită mai mult decît împărţirea dreptăţii.

4. Un comportament binevoitor ar conta mai mult decît ortodoxia dogmatică.

5. Încurajarea întrebărilor ar preocupa mai mult decît oferirea de răspunsuri.

6. Cercetarea individuală ar fi mai importantă decît uniformitatea comunitară.

7. Împlinirea nevoilor ar prima în detrimentul conservării instituţionale.

8. Pacea ar conta mai mult decît puterea.

9. I-ar păsa mai mult de dragoste decît de sex.

10. Viaţa de acum ar fi mai importantă decît viaţa de apoi.

Două islamisme

2010-10-12T07:13:00.004+01:00

Vă recomand acest text al lui Paul Vîrvea de pe VoxPublica. Abia prin intermediul lui am aflat de interesanta scrisoare a preşedintelui iranian către actualul papă. M-am gîndit la Bacchiocchi.

Despre ispăşire VI

2010-10-01T19:28:00.001+01:00

Să ne vedem de drum. Citez din Numeri 5:2-3 (NTR):

Porunceşte-le israeliţilor să-i scoată afară din tabără pe toţi leproşii, pe toţi aceia care au vreo scurgere şi pe oricine este necurat din cauză ca a atins un mort. Să-i scoateţi afară atît pe bărbaţi, cît şi pe femei; să-i scoateţi afară din tabără ca nu cumva să pîngărească tabăra, căci Eu locuiesc în mijlocul lor.

Societatea mozaică (mă gîndesc aici la paradigma textuală a Pentateuhului, nu la diversele ei avatare istorice) era organizată concentric în jurul templului, în jurul prezenţei sfinte a lui Dumnezeu. În funcţie de anumite considerente rituale, omul se putea afla mai aproape sau mai departe de slava divină. Un singur evreu avea acces, o singură dată pe an, la sanctum sanctorum. Doar cîţiva slujeau la altar şi în anticamera palatului zeiesc. Ceva mai mulţi asistau funcţional şi administrativ ritualul sanctuarului şi ordinea civilă pe care acesta o emana. Majoritatea evreilor constituiau "tabăra". Dincolo de limitele ei se aflau "necuraţii". Iar distanţa maximă de preasfinţenia Prezenţei era obţinută în moarte (a criminalului, a hulitorului, a răzvrătitului). Graniţele dintre stadiile apropierii erau extrem de permeabile centrifug (Nadab şi Abihu parcurg subit distanţa de la templu la mormînt; la fel, poate mai spectaculos, Uza), dar slab permeabile centripet. Şi orice apropiere se făcea prin jertfă (orice jertfă este qorban, de la rădăcina qrb - "a (se) apropia"; cf. Numeri 16:5 şi contextul).

Centrul greu abordabil al acestei topologii rituale era prezenţa ucigătoare a divinităţii (Leviticul 10:2; Numeri 11:1; 16:35). Pînă şi marele preot intra în sfînta sfintelor doar cu sînge şi învăluit într-un nor gros de fum - protecţie împotriva slavei inflamabile a Prezenţei. Iar leviţii formau un soi de centură de siguranţă în jurul sanctuarului (Numeri 1:53). Dublul scop al întregii legislaţii mozaice era menţinerea preasfinţeniei templului şi protecţia omului în apropierea lui timidă de Dumnezeu. Mijlocul de realizare a acestui scop era ispăşirea. Cu fiecare eliminare a răului (directă sau prin substituţie), cu fiecare purificare, cu fiecare gest de dreptate, legea era împlinită, sfinţenia era îmblînzită, iar drumul către Prezenţă rămînea, în limitele date, deschis. Un pasaj ca cel din Isaia 6:1-7 ilustrează perfect principiul de funcţionare al sistemului mozaic - templul este sfînt, altarul e curat şi curăţeşte, ispăşirea este eliminare a nelegiuirii.

Toate cele trei categorii de "necuraţi" din pasajul cu care am deschis se puteau reintegra comunităţii doar prin jertfă şi prin respectarea lui 7. Dacă atinseseşi un cadavru uman, trebuia să te purifici timp de şapte zile pe baza unei jertfe prealabile (Numeri 19). Dacă refuzai purificarea, "pîngăreai cortul" (prin nesupunere) şi erai epurat (pun intended; cf. Numeri 19:13). Dacă avuseseşi o "scurgere" (alta decît o simplă poluţie nocturnă), trebuia să numeri pînă la şapte şi să aduci jertfă (Leviticul 15). Astfel, necurăţia era eliminată, cortul Prezenţei rămînea imaculat, iar apropierea redevenea posibilă (Leviticul 15:31). Dacă te lovise "lepra", aveai de urmat prevederi similare, cu adaosul unui ritual apotropaic şi al simbolismului clar al sacralizării (Leviticul 14). Regulile acestea "arătau cînd un lucru este necurat, şi cînd este curat" (Leviticul 14:57). Necurăţia nu avea ce să caute nici măcar în "tabără", darămite la sanctuar. Iar reintegrarea era purificare, restabilire a sfinţeniei, a accesului la preasfinţenie. O reinaugurare, o renaştere, o nouă creaţie (niciun nou-născut, nici măcar dintre animalele de jertfă, nu putea fi apropiat de templu înainte de 7 zile - cf. Leviticul 12; 22:27; era ca şi cînd un lucru nici nu exista pînă cînd nu împlinea şaptele).

Yom Kippur nu este antidotul unui an de acumulare a răului şi murdăriei la sanctuar, ci culminaţia unui elaborat proces de purificare. Un proces imperfect şi, în ultimă instanţă, ineficient (vezi Galateni 3:22 şi Evrei 10:3-4), făcut desuet de jertfa lui Hristos, care ne apropie deplin şi în siguranţă de slava Tatălui (Efeseni 2:13; Evrei 10:19-22). Transfer de păcat sau necurăţie? Nici pomeneală! "El a fost arătat ca să îndepărteze păcatele; şi în El nu este păcat" (1 Ioan 3:5, NTR).

Despre ispăşire V - teologia completă şi succesul ei implacabil

2010-09-29T16:53:00.021+01:00

Tot lui Florin Lăiu: Dragă profesore,

tu însuţi eşti unul dintre peer-ii mei virtuali. Peri albi ai destui. Aşa cum ai destulă ştiinţă pentru a mă contra şi stimula în cercetare. E un pic ciudat să mă acuzi de repulsie faţă de "perii albi", cînd eu îl iau în serios pe Milgrom (strămutat printre umbre, octogenar, acum trei luni), nu (pe) tînărul Gane; şi cînd peri albi am eu însumi grămadă. S-ar putea ca meteorologia ta să facă predicţii pe alte temeiuri decît realitatea. În plus, Ioan folosea metafora meteorologică tocmai pentru a scoate în evidenţă impredictibilitatea Duhului. Lasă-te de profetisme de genul ăsta şi bucură-te de vreme şi vremuri.

Tu, cînd spui "doctrina sanctuarului", spui Daniel. Eu, cînd spun "doctrina sanctuarului" spun Pentateuh şi, de ce nu, profeţia lui Ezechiel şi epistola Către evrei. Eu nu cred că întregul ritual mozaic e doar "material didactic". Aşa cum nu cred că profeţia lui Daniel ar putea fi în răspăr cu o înţelegere corectă, profundă a templului şi slujbei lui, a legămîntului mozaic. Iar dacă tot vorbim de Daniel, ce legătură are profeţia lui cu Yom Kippur? Tu însuţi arăţi că hapax-ul din 8:14 nu trimite nemijlocit la ritualul levitic (în general, darămite în mod specific la o sărbătoare sau alta). Iar capitolul 7 prezintă o judecată (eschatologică, nicidecum premilenială) a fiarelor, nu a sfinţilor (apropo şi de Apocalipsa 19 şi 20).

"Oroarea faţă de conceptul poluării simbolice a sanctuarului" este, într-adevăr, "de împrumut". Ea vine din Vechiul Testament - templul nu putea fi "poluat" decît prin ieşire din legămînt, prin abandonul ritualului mozaic, nicidecum prin respectarea legii. Întreaga teologie a ispăşirii are de suferit dacă "materialul didactic" al legii este prost înţeles. Eu îl las pe Moise să-mi spună ce înseamnă "ispăşire". Nu fac teologie pe baza DEX-ului.

"Indepărtarea păcatului" - presupusă (zici tu) de orice sacralizare - NU are cum să fie (nici măcar într-o primitivă logică rituală) transferul păcatului asupra centrului sfinţeniei. Nu totul în teologie e paradox şi contradicţie asumată. Iar Pentateuhul nu are nimic de a face cu o asemenea elucubraţie. Dacă jertfele "transferau" într-adevăr păcate, vinovăţii asupra preasfinţeniei, de ce trebuia ca unii călcători de lege să moară? Ce, nu era loc la templu pentru TOATE nelegiuirile? Şi, dacă animalul de jertfă e doar un mijloc de transport, unde e valoarea vieţii sacrificate? Aberaţie!

Insişti să-mi explici Leviticul 16:26-28 făcînd abstracţie de Numeri 19:7-10. Nu ţine. Dumnezeu nu îşi asumă niciodată vinovăţia nimănui. Jertfa este o substituţie acceptabilă tocmai pentru că este NEvinovată. Mielul este "fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1:19). Păcatul nu are nicio materialitate transferabilă, iar jertfa stinge orice datorie. A prelua pedeapsa (Isaia 53:5) NU este totuna cu a transfera responsabilitate sau vinovăţie. Din nou: ispăşirea ca trafic de păcat e o prostie (logică şi teologică). "Acumularea tuturor păcatelor în Persoana lui Iisus Christos" este o expresie goală de sens - logic şi teologic. Ţine, în cel mai bun caz, de poezie. Şi chiar poetic vorbind, păcatele se întîlnesc toate în Hristos NU pentru a hălădui sprinţare către preasfinţenie, ci pentru a-şi afla SUBIT sfîrşitul. Altfel, moartea lui Hristos ţine doar de o simbolistică de prost gust a cărăuşiei răului şi poluării universului.

Ia-l pe kpr cum vrei şi de unde vrei. Nu implică nicidecum vreun transfer. Dimpotrivă, sugerează inaugurare, sacralizare, îndepărtare (nu colportare) a impurităţii, deschidere de drum. Vrei să spui că ispăşirea, ca parte din ritualul inaugurării, transfera deja "păcatul lumii" asupra templului? De ce se mai aduceau jertfe apoi, dacă încă de la inaugurare templul era o groapă de gunoi? Şi de ce ar face ritualul de Yom Kippur altceva decît oricare altă jertfă? E ceva fishy la mijloc.

Ezechiel nu juca rolul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi întruchipa pe Israel şi Iuda. Teatrul profetic din capitolul 4 înfăţişeaza "zilele împresurării" Ierusalimului (versetele 2-3, 7-8). Israel şi Iuda îşi poartă singuri nelegiuirea - acesta e sensul pedepsei (ispăşire fără substituţie; cf. Numeri 14:33-34, unde ai şi echivalarea zi-an, şi limbajul ispăşirii, fără vreun transfer). Tot ce face Dumnezeu (şi nu e puţin lucru) este să abandoneze templul profanat prin neascultare (Ez.8:6) pentru a-i însoţi pe cei "depărtaţi printre neamuri", slujindu-le El Însuşi ca "templu" (Ez.11:15-16). La fel, leviţii (cu excepţia ţadokiţilor) aveau să-şi poarte singuri pedeapsa, rămînînd doar robi ai templului, paznici şi măcelari, fără privilegiul apropierii (Ezechiel 44:10-14). Expresia ebraică nasa' awon NU implică niciun transfer (ci pedeapsă ori iertare; vezi Exodul 28:43; 34:7; Leviticul 7:18; Numeri 5:31; 14:19; 18:1.23; Mica 7:18), iar vocabularul cheirothesiei este acelaşi în cazul tuturor jertfelor, în cazul închinării leviţilor în slujba sanctuarului sau a hulitorului întru moarte.

Despre Exodul 28:38 am mai scris. NU vorbeşte despre transferul păcatelor sau al vinovăţiilor lui Israel asupra marelui preot. Reciteşte textul în ebraică şi consultă traduceri mai noi, mai atente. Judecata din Ioan 5:29 este opusul vieţii nu pentru că krisis ar însemna altceva decît "proces", ci pentru că nu vin la proces decît cei care au refuzat viaţa (în afară de soluţia Fiului, nu ai nicio şansă dacă vrei să te judeci cu Dumnezeu). Opoziţia începe şi este explicată în versetul 24. Da, toţi sînt(em) judecaţi; numai că unii dintre noi sîntem (am fost) judecaţi la Cruce (aceasta este singurul "mai devreme" al judecăţii). Cît despre Apocalipsa 19 şi 20, nu mă interesează dacă numele au fost şterse din "cartea vieţii" sau n-au fost scrise niciodată - nu de alta, dar textul nu e interesat de acest detaliu. Cert este că cei cu numele scrise în "cartea vieţii" NU sînt judecaţi în scena descrisă acolo. Şi niciunul dintre textele citate de tine împotriva lui Ioan 5:29 NU vorbeşte despre o judecată eschatologică a celor care se află în Hristos; pe de altă parte (după cum am sugerat deja), Noul Testament face din Cruce judecată eschatologică pentru cei care "se ascund" în Hristos (Galateni 2:19-20 şi multe alte pasaje). Pentru aceştia, judecata divină intervine, în scop pedagogic, doar în prezent, tocmai pentru a evita destinul juridic al "lumii" (1 Corinteni 11:32).

Toată discuţia asta poate fi rezumată la un simplu silogism: păcatul este eliminat prin moartea păcătosului; harul oferă o "moarte de împrumut"; prin urmare, jertfa elimină păcatul (nu-l face să circule). Schematic, silogismul arată aşa: A [moartea păcătosului] = B [eliminarea păcatului]; A [moartea păcătosului] = C [moartea substitutivă]; deci C [moartea substitutivă] = B [eliminarea păcatului]. Moartea jertfei este (DI)SOLUŢIA, SFÎRŞITUL păcatului, NU începutul unui traseu dubios al acestuia către - of all places - sfinţenia lui Dumnezeu. Nepopularitatea unei idei poate foarte bine fi un semn al lipsei ei de temei. Fără doar şi poate, teologia adventistă a ispăşirii este o curiozitate, o raritate. Dar ăsta nu e nici pe departe argument pentru valabilitatea ei.

Şi încă ceva, profesore: nu e nimic ieftin în ce fac. Ştii mai bine decît mulţi alţii cîte costuri (de diverse facturi) presupune pasiunea pentru teologie. Nu ţin cu orice preţ să-mi fii prieten, dar nu e cazul să arunci cu noroi. Puţină civilitate, rogu-te. Singura conspiraţie în care sînt implicat este aceea a dragostei pe care ţi-o port.

Despre ispăşire IV - lui Florin Lăiu

2010-09-27T14:23:00.016+01:00

Unul dintre fidelii mei anonimi - cel/cea care a acceptat provocarea mea la studiu şi dialog pe tema ispăşirii în Pentateuh - a făcut o treabă excelentă. A înţeles că ispăşirea este funcţia permanentă (24 din 24, 7 din 7, 365 din 365) a cultului de la sanctuarul mozaic; că simbolistica inaugurării face parte din ritualul jertfelor "pentru păcat" şi "pentru vină", cu diferite grade de penetrare în sanctuar; că punerea mîinilor asupra animalului de jertfă NU este asociată cu mărturisirea păcatului (aceasta şi reparaţiile care se impun au loc înainte de jertfă), ci cu dedicarea liturgică şi, în mod specific, întru distrugere (vezi de exemplu Numeri 8:10.12 şi, mai important, Leviticul 24:14); că Ziua Ispăşirii este culminarea slujbei continue a ispăşirii, aducînd sîngele purificator pînă în Sfînta Sfintelor; că preoţia nu are ca obiect traficul de necurăţie şi vinovăţie, ci eliminarea acestora prin moartea păcătosului sau, unde admisibil, printr-o "moarte de împrumut"; că orice jertfă este un mijloc al apropierii, nu un utilaj de la salubritate, că templul e sfînt şi curat, nu o groapă de gunoi. Vom continua traseul propus şi dialogul început. Însă, pentru moment, voi răspunde unei interpelări a profesorului Lăiu (accesibilă aici).

Profesore, cine te crezi? Cunoşti mintea lui Dumnezeu şi ai certitudini cu privire la planurile Lui? Cine eşti tu să-mi spui că drumul meu duce "înainte" sau "înapoi", la "răsărit" sau la "apus" de Eden? Eşti sigur că Duhul ascultă de tine? Sau că tu asculţi de El? A se slăbi cu tonul patern - am tată. Şi am Tată.

Roy Gane ar face bine să-şi ia în serios maestrul - ar fi avut multe de învăţat de la prof. Milgrom; dar el - ca mulţi alţi adventişti - a făcut un doctorat doar pentru a conferi ştaif academic concluziilor luate de-a gata din tradiţia adventistă. Roy mi-e mai simpatic ca pianist decît ca teolog. Are Duhul grijă şi de el (nu am exclus niciodată posibilitatea unui dialog mai larg; am început de ceva vreme să lucrez la un blog în limba engleză; cît despre publicatul academic, mă lasă rece - peer-ii mei de aici, de pe blog, sînt mai exigenţi şi, uneori, mai instruiţi decît mulţi profesori şi doctori).

Faptul că unele obiecţii sînt vechi nu spune nimic despre validitatea lor. Nici nu am pretins vreodată originalitate în toate. Mă îngrijorează sincer că tu ştii de pe acum, dinaintea un studiu amănunţit, că el "cu siguranţă ar confirma" doctrina adventistă a sanctuarului. E probabil unul dintre motivele pentru care un asemenea studiu nu este o prioritate.

Nu eu am nevoie de precizie, ci tu. Mă rog, nu tu, că umbli cu aproximări, ci majoritatea covîrşitoare a evangheliştilor adventişti care vînd iluzia certitudinii. Refuz încă să discut despre Daniel - degeaba e corectă identificarea cronologică a lui 1844 ca semnificativ profetic dacă semnificaţia atribuită este o elucubraţie teologică. Cît despre ispăşire, eu discut despre conceptul biblic, aşa cum reiese el din Pentateuh (şi, în fundal, despre terminologia ebraică, dar nu pot face asta pentru publicul larg); mă lasă rece definiţiile din dicţionar.

Total de acord: "trecerea de la profan la sfinţenie nu se poate face fără sînge ispăşitor". Dar aici intri tu în conflict cu dicţionarul, pentru că nu poţi confunda "vina" sau "păcatul" cu "profanul". În plus, dacă accepţi astfel conexiunea dintre ispăşire şi inaugurare, de ce ai avea probleme cu definirea ispăşirii ca inaugurare - ca sfinţire, ca reapropiere de Dumnezeu. Ce altceva este ispăşirea? Sfinţenia prezenţei este cauza "problemei păcatului" şi singurul context în care are sens să vorbim despre păcat. Şi am afirmat în repetate rînduri principiul substitutiv al jertfei ("moartea de împrumut" care elimină răul sau necurăţia din comunitatea sfinţeniei).

Frazeologia din Exodul 28:38 (vezi şi Leviticul 10:17; Numeri 18:1) nu implică nicidecum un transfer juridic sau ritual de vinovăţie, ci responsabilitatea cultică a preotului pentru "cele sfinte". De altfel, verbul nasa' poate foarte bine însemna "a elimina" (pe traseul "a ridica" - "a îndepărta"; vezi pentru aceeaşi idee, dar în limbaj diferit, 2 Samuel 24:10; Ieremia 50:20; Zaharia 3:9; şi vrei să sugerezi că Ezechiel, cel din Ezechiel 4:4-6, a făcut ispăşire pentru nelegiuirea lui Israel şi a lui Iuda?).

"Legea arată" că preotul şi manipulanţii implicaţi în prepararea "apei de ispăşire" erau, înaintea oricărui contact cu impuritatea rituală, necuraţi (Numeri 19:7-10). Explicaţia pe care o oferi la Leviticul 16:26-28 este o improvizaţie interesată, fără legătură cu logica ritualului mozaic. Dumnezeu NU se murdăreşte niciodată. Frumuseţea ispăşirii stă tocmai în posibilitatea curăţirii noastre FĂRĂ a-L compromite pe Dumnezeu. Nimeni - nu eu - nu vorbeşte despre inaugurare ca un "hocus-pocus", ca un "foc de artificii". Inaugurarea/ispăşirea este moartea care ne apropie de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. "Inaugurarea" şi "ispăşirea" sînt concepte moderne care descriu simultan o unică idee antică - "a vedea faţa", "a se apropia", "a căpăta favoarea" (ca în povestea cu Estera şi Ahaşveroş). Împăratul iartă, trece cu vederea, uită, dar nu se contaminează niciodată cu nelegiuirea supuşilor săi. Uneori, îi trimite în ştreang - tocmai pentru că nu se poate contamina (cf. Numeri 35:33). "A curăţi de păcat" NU înseamnă a transfera păcatul tocmai asupra Celui care nu-L suportă, a Cărui sfinţenie face necesară ispăşirea.

Trimiţînd în Exodul 29:37 la "sfînta sfintelor" nu am încercat să propun o nouă traducere, ci să facilitez (fără greoaie explicaţii lingvistice) accesul exegetic la text. Realitatea simbolică a Pentateuhului este că "sfînta sfintelor" (mai exact "sfinţenia sfinţeniei") acoperă o arie mai largă decît adytum-ul. Iov 36:18 foloseşte kofer în acelaşi sens ca Exodul 21:30 sau 1 Samuel 12:3. Înrudirea cu ispăşirea rituală este doar etimologică (şi, din nou, nu încape vorba de "transfer de vinovăţie").

Sîngele, uman sau animal, vărsat în afara sanctuarului - da! - necurăţeşte, poluează. Dar sîngele vărsat la templu contribuie întotdeauna la eliminarea impurităţii sau vinovăţiei, la restabilirea sfinţeniei, la redeschiderea drumului către Dumnezeu. Revin la Numeri 35:33: a omorî un om nevinovat "pîngăreşte ţara", dar "ispăşirea sîngelui vărsat" o curăţă. Ispăşirea nu perpetuează nedreptatea, păcatul, ci o/îl îndepărtează din ţară. Pentru ca ţara să poată găzdui templul cel sfînt al lui Dumnezeu.

Lasă-te, rogu-te, şi de insinuări. N-ai nicio "vagă impresie". Îţi spun eu pe şleau: nu mă interesează cîtuşi de puţin că teologia asta a sanctuarului ca ghenă poartă eticheta "adventistă" sau nu. Rămîne o elucubraţie dincolo de orice ambalaj. Am studiat bine şi îndelung problema, dar nu simt nevoia să scriu tratate. Trăim în epoca fragmentarului, a comunităţilor - mie mi-e bine aşa. Dacă fîntîna din care am băut se dovedeşte a fi otrăvitoare, fii sigur că o astup cu ce am la îndemînă.

Citarea mea din Ioan 5:24 este incompletă, dar nu este inexactă. Fă o căutare pe eis krisin în LXX şi NT. Vei vedea că traducerea literală ("nu ajung la tribunal", "nu au parte de proces") este singura corectă. De altfel şi contextul teologic al Noului Testament îmi dă dreptate. A trece din moarte la viaţă nu este doar un moment, o decizie cu efecte inconturnabile. Dar da, judecata celor cu numele scris în "cartea vieţii" s-a încheiat la Cruce. Apropo: nu mi-ai adus niciun argument din Apocalipsa 19 şi 20 cum că ar fi vorba acolo despre altceva decît judecata celor fără numele în "cartea vieţii".

Da, templul poate fi profanat. Dar în niciun caz prin respectarea legămîntului, prin practicarea cultului mozaic. Moise n-a legiferat idolatria. Dimpotrivă. Euharistia este un simbol pentru că NU este sînge şi trup (cel puţin în teologia adventistă). Dar animalele de jertfă de la templul mozaic ERAU sînge şi trup. Nimic simbolic la mijloc; doar tipologie (ştii tu - faptul că avem parte în Hristos de un nou exod NU înseamnă că primul exod a fost doar o "dramatizare", ş.a.m.d.). Relaţia tipologică se stabileşte întotdeauna ex eventu - de aceea nu am nevoie ca Moise să-mi vorbească despre Hristos. Dar am pretenţia să încercăm să înţelegem logica rituală a lui Moise.

Leviticul 16:21 este singurul pasaj din Pentateuh în care cheirothesia este asociată, nicidecum identificată, cu mărturisirea. Gestul în sine îşi păstrează semnificaţia de "învestire în funcţie" rituală, constituind doar ocazia mărturisirii, nu mijlocul de realizare a unui transfer (voi detalia explicaţia mea la acest pasaj într-o postare viitoare). Trimiterea, în acest context, la Deuteronomul 21:6 este contradictorie: "bătrînii" tocmai că NU-şi asumă nicio responsabilitate, darămite să transfere ceva. Animalul moare în locul unui criminal necunoscut, iar vinovăţia de sînge este eliminată.

Ziua ispăşirii

2010-09-24T11:34:00.005+01:00

Vă încurajez să vă implicaţi pe cît puteţi în acest proiect de ispăşire pentru ţară. Sabatul este ziua perfectă pentru purificare. PS Mulţam Risipitorule!

Despre ispăşire III

2010-09-22T00:41:00.004+01:00

M-am hotărît să vă fac viaţa mai grea şi mai frumoasă. O să vă mai dau doar cîteva direcţii de cercetare şi am să vă las să faceţi singuri drumul către o înţelegere corectă a ritualului mozaic. Recitiţi mai întîi cu atenţie tot capitolul 29 din Exodul; apoi treceţi în revistă Leviticul şi Numeri, urmărind obstinat tema ispăşirii, aşa cum am definit-o deja în contextul inaugurării. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: cîte tipuri de jertfă erau aduse în cultul mozaic? Care era scopul fiecăruia? Ce se întîmpla cu sîngele animalelor de jertfă? Care este semnificaţia ungerii unor extremităţi - coarne de altar / urechi sau degete de om? În cazul căror tipuri de jertfă îşi punea ofertantul mîna pe capul animalului? De cîte ori apare ideea de mărturisire asociată cu acest gest? Ce relaţie există între Leviticul 10 şi Leviticul 16? Unde, în afară de Leviticul 16, mai apare o pereche de animale, dintre care unul moare, iar altul e eliberat? În fine, ce ziceţi de Leviticul 15:31 şi Numeri 19:13.20 - e nevoie de jertfe pentru ca sanctuarul sa fie afectat de păcat sau necurăţie? Şi în ce fel de contexte e folosit limbajul ispăşirii?

E mai simplu decît credeţi. Cu o singură după-amiază petrecută răsfoind Biblia puteţi dezlega misterul ispăşirii - o taină a harului. Vă stau la dispoziţie pentru întrebări şi provocări.

Despre ispăşire II

2010-09-19T17:52:00.005+01:00

Poate că nu obişnuiţi să citiţi şi comentariile de la fiecare postare. E musai să le citiţi pe cele de aici şi aici, din dialogul meu cu Verbo (căruia îi mulţumesc că mă provoacă). Ele constituie o dezvoltare necesară a subiectului abordat zilele trecute.

Despre ispăşire I

2010-09-17T21:05:00.002+01:00

E seara de Yom Kippur şi eu nu am altceva mai bun de făcut decît să scriu cele de mai jos.

Una dintre rănile supurante ale teologiei adventiste este doctrina sanctuarului. Nu vreau să discut de data aceasta chestiunea datării profetice - ajunge să vă aduc aminte că nu cunoaştem cu precizie nici măcar anul crucificării lui Isus; şi că legătura dintre Daniel 8:14 şi Daniel 9:24-25 a fost întotdeauna şubredă (apropo, l-aţi citit vreodată pe William Miller?). Vreau să analizăm, puţin cîte puţin, validitatea teoriilor subiacente despre ispăşire în sistemul mozaic. N-am cum să tratez subiectul exhaustiv. Sper doar să vă deschid gustul pentru un studiu serios pe tema aceasta.

Exodul 29:35-37 (e vorba despre primii preoţi mozaici): "În şapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti; şi astfel altarul va fi preasfînt". Un pasaj fascinant, care ne poate oferi cheia pentru o înţelegere corectă a ispăşirii. Să-l recitim.

"În şapte zile". Am spus-o deja de mai multe ori: şapte este cifra inaugurării de templu. Acesta funcţionează ca un microcosmos, deci inaugurarea lui este - simbolic - o nouă creaţie. Dumnezeu Îşi găseşte, în şapte zile, o reşedinţă miniaturală într-o lume care a încetat să-L mai găzduiască. "Să-i închini în slujbă". Traducerea ascunde o expresie idiomatică ebraică - "să le umpli mîinile". Imaginea e probabil aceea a deprinderii mîinilor preotului cu practica sacrificială (vezi versetul 24). E posibil însă, poate simultan, şi un sens abstract - "a umple" dă uşor, ca în greacă şi nu numai, "a împlini", "a întregi", "a desăvîrşi". În orice caz, luarea în primire a ritualului coincide cu sfinţirea preotului întru ritual. E interesant însă că mîinile leviţilor pot fi umplute şi cu altfel de jertfe - aceeaşi expresie apare în Exodul 32:29: "Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui..."

"Jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşire" (în ebraică, "jertfă pentru păcat" - problematică traducere - este acelaşi cuvînt ca "să curăţeşti"; iar primul "ispăşire" este prima ocurenţă biblică a pluralului kippurim, ca în Yom haKippurim). Inaugurarea spaţiului sacru nu se poate face fără sînge. Noua creaţie - ca palat al lui Dumnezeu - nu se poate naşte decît din jertfă. Aceasta este ispăşirea. A readuce prezenţa lui Dumnezeu în lume prin jertfă este ispăşire. Inaugurarea templului este o zi a ispăşirii. Templul, şi ispăşirea care îl face posibil, este soluţia la problema fundamentală a distanţei dintre om şi Dumnezeu.

"Să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti". Sfinţirea nu se poate realiza decît prin ispăşire. Nu trebuie să fi păcătuit (altarul chiar că n-a comis nicio nelegiuire) pentru ca să ai nevoie de ispăşire. Pentru că ispăşirea este pur şi simplu apropiere de Dumnezeu. Este reinaugurare întru prezenţă divină. "Altarul va fi preasfînt" (în original, "sfînta sfintelor"). Întregul sistem ceremonial se împărtăşea din prezenţa lui Dumnezeu. Templul şi sărbătorile lui erau "sfînta sfintelor" (nu e aici locul să înşir toate pasajele în care expresia numeşte altceva decît cel mai intim spaţiu al sanctuarului).

În lumina celor de mai sus (am folosit pasajul din Exodul 29 ca pe o oglindă convexă în care se răsfrîng de fapt zeci, sute de texte din Pentateuh ce atestă această înţelegere), doctrina adventistă cu privire la ispăşire este o lamentabilă aberaţie. Ea presupune că templul era o groapă de gunoi. Că acolo se adunau, zi de zi, mizeriile lui Israel, îngrămădite în casa lui Dumnezeu, pentru ca să fie evacuate o singură dată pe an. Cîh!

De ce sabatizez

2010-09-11T11:34:00.001+01:00

Pentru că creştinismul din (aproape) toate timpurile suferă de antisemitism. Şi pentru că ne organizăm încă viaţa în jurul lui 7. Dacă am desfiinţa săptămîna, evident că n-aş mai sabatiza. Duminicalismul nu e legat de simbolistica lui 7 - poţi ţine prima zi indiferent cîte zile are ciclul care îţi ritmează viaţa. Dar săptămîna impune logica simbolică a zilei a şaptea. Nu, ea nu mai funcţionează ca "semn al legămîntului" - noul legămînt e ceva mai subtil şi mai universalist. Dar este, fără voia mea, de actualitate.

Adventismul are o carenţă de apreciere a noutăţii radicale a noului legămînt. Diferenţa dintre vechi şi nou este diferenţa dintre 2 Samuel 6:6-7 şi Luca 6:19, dintre Exod 19:12-13 şi Evrei 10:19-22. De asemenea, sîntem încă blestemaţi de o proastă obsesie cu "cele zece porunci", ca şi cînd acestea aveau sens în vechiul legămînt în afara codului mozaic în ansamblul lui. "Să nu ucizi", de exemplu, era definit şi reglementat de numeroasele prevederi cazuistice şi procedurale din Pentateuh. Evreul antic nu se simţea vinovat de ucidere cînd, în cadrul unei teologii a războiului sfînt, recurgea la genocid. Noi fundamentăm pe "aceeaşi" poruncă noncombatanţa. Morala creştină nu are nimic de a face cu decalogul.

În fine, la modul concret: mă închin în ce zi vreţi voi. Dar - dacă sînteţi duminicalişti - nu încercaţi să-mi vindeţi gogoaşa "sabatului zilei întîi". Aşa ceva nu există. Iar dacă tot păstrăm săptămîna, ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie simbolisticii seducătoare a lui 7.

Toamnă cu cîntec

2010-09-06T20:28:00.004+01:00

Au trecut vreo două săptămîni de la ultima postare. Ce săptămîni! Ce răsfăţ!

În primul rînd, Myo a terminat de tradus un celebru articol al lui Fred Veltman despre cărţile lui EGW. Înţeleg că nu e muncă de pionierat. Dar, spre deosebire de "ediţia" românească anterioară (cu circulaţie restrînsă), ediţia lui Myo e în văzul lumii. Prima parte aici, a doua aici. Tot în primul rînd, Myo şi-a redescoperit zilele astea pasiunea pentru rafinament culinar. Spre deosebire de traducerile ei, o să am grijă ca producţiile ei gastronomice să aibă o circulaţie cît mai restrînsă :)

În al doilea, am avut acum o săptămînă, timp de 24 de ore, acces la arhiva de concerte a Filarmonicii de la Berlin. Evident, am profitat la maxim - am văzut vreo 10 concerte, de la Recviemul german de Brahms la Recviem pentru un tînăr poet al lui Bernd Alois Zimmermann, trecînd prin compozitori atît de diverşi pe cît pot fi Mozart şi Sofia Gubaidulina. Imediat după aceea, am descoperit, printr-un bun amic pianist, medici.tv - m-am delectat mai ales cu înregistrările de la Verbier de anul acesta (nu rataţi Yuja Wang, Adam Laloum, Kit Armstrong, Niholas Angelich si - clar - Evgeny Kissin). Tot mai multe orchestre celebre devin tot mai prezente online. Vă încurajez să vizitaţi, de exemplu, Orchestre de Paris unde, în arhivă, găsiţi acest fragment cu Karajan la pian (alături de, irecognoscibil, un Eschenbach tînăr şi pletos).

În fine, am debutat pe Oxigen2. Fiţi pe pace, mai am multe să vă spun şi aici :) Toamnă frumoasă tuturor!

Semnul legămîntului

2010-08-22T16:07:00.002+01:00

Înainte de a prezenta motivele pentru care acest adventist de România încă sabatizează, trebuie să mai eliminăm un motiv greşit. De la Joseph Bates încoace, există în teologia adventistă ideea sabatului ca "semn perpetuu". Adventiştii de astăzi o recită ca pe o mantră, dar mă îndoiesc că îi cercetează temeiurile biblice sau că îl citesc măcar pe Bates (a doua ediţie a cărţii lui, disponibilă aici, ar trebui să fie lectură obligatorie ca anti-model exegetico-teologic pentru orice adventist).

În primul rînd, se ştie că perpetuitatea este condiţionată în Vechiul Testament (nu, nicăieri în Noul Testament nu se vorbeşte despre sabat ca "semn"). Bates îşi întemeiază demonstraţia cu privire la sabat pe Exod 31:16. Dar haideţi să vedem în ce alte contexte mai apare sintagma de "legămînt veşnic": în Geneza 17, de exemplu, unde e vorba de circumcizie (dacă, potrivit lui Bates, sabatul e valabil şi pentru "adevăratul Israel", de ce n-ar fi şi circumcizia?); sau în 2 Samuel 23:5, unde vorbeşte David despre un legămînt cu casa regală (evident, abandonat de mult).

În al doilea rînd, Noul Testament vorbeşte explicit despre un "nou legămînt". Or, semnul acestui nou legămînt este "cina domnească". De unde ştim acest lucru? Din Luca şi Pavel: "acest pahar este legămîntul cel nou" şi "să faceţi lucrul acesta întru amintirea Mea" (Luca 22:19-20; 1 Corinteni 11:24-25). Genitivul din această ultimă expresie poate foarte bine (şi gramatical, şi teologic) să fie subiectiv - "pentru ca să-Mi aduc aminte" (de promisiunea banchetului Împărăţiei). Acelaşi limbaj fusese folosit în Geneza 9:12-17, cu ocazia încheierii primului legămînt menţionat în Biblie: arcul policrom din nor trebuia să-i amintească lui Dumnezeu de legămîntul făcut cu "vieţuitoarele de orice trup". De altfel, Luca insistă: Isus însuşi este semn, mai ales prin moartea şi învierea Sa (Luca 2:34; 11:29-30).

Noul Legămînt nu cunoaşte alt semn decît Hristos. El este singurul "semn perpetuu". În virtutea Lui sîntem mîntuiţi. Pavel, însemnatul întru Hristos (Galateni 6:17), nu concepea să se laude cu altceva decît cu crucea Lui (Galateni 6:14).

Gustar augúst - áugust gustos

2010-08-20T16:36:00.004+01:00

Să înoţi la apus în oglinda aproape netulburată a unui lac mare cît cerul senin de deasupra. Să te îmbeţi cu mirosul dulce de ardei capia sfîrîind pe plită. Să stai tihnit la taclale cu amici (ocheadă la Verbo şi Keter), cînd lumina e aurie afară toată ziua, iar nopţile-s de un laodiceanism perfect. Să te lingi pe bot după un harbuz zemos sau să te droghezi cu parfumul tare al unui pepene galben, încă netranşat.

Să te minunezi cînd în adventismul românesc se întîmplă şi aşa ceva. Să te enervezi că alma mater publică şi asemenea idioţenii. Să surîzi de unul singur cînd Edi afirmă că Isus a fost un umanist, nu un creştin.

Educaţie elementară

2010-08-15T19:58:00.001+01:00

Ca să decidem în ce măsură sabatul este relevant şi astăzi, trebuie să facem cîteva observaţii. În primul rînd, indiferent de semnificaţia exactă atribuită, "învăţăturile începătoare ale lumii" (Galateni 4:3.9; Coloseni 2:8.20) corespund perioadei de dinainte de Hristos. Pentru păgîni, asta a însemnat vremea închinării idolatre (dedicată "elementelor"); pentru evrei, epoca umbrelor elementare ale legii lui Moise. Ieşirea de "sub robia învăţăturilor începătoare" coincide cu răscumpărarea celor de "sub lege".

A doua observaţie se referă la Coloseni 2:16. Tripleta "sărbătoare, lună nouă, sabat" se regăseşte de mai multe ori în Vechiul Testament (1 Cronici 23:31; 2 Cronici 2:3; 8:13; 31:3; Neemia 10:34; Ezechiel 45:17). Ea numeşte rezumativ întregul calendar religios iudaic (care include sabatul săptămînal - vezi Leviticul 23 şi Numeri 28). În plus, pluralul "sabate" (în ebraică sau greacă) nu se referă niciodată la "sărbători" (Pavel nu e nici el bătut în cap să se refere de două ori într-o enumerare la acelaşi lucru).

În fine, cei care susţin că sabatul nu este o "umbră a lucrurilor viitoare" nu au citit Evrei 4. Sabatul este o anticipare a "neprihănirii prin credinţă". Sabatul este promisiunea restaurării prezenţei lui Dumnezeu în lume, prezenţă odihnitoare de care se împărtăşesc toţi cei care cred. Sabatul este semnul unui legămînt vetust. Realitatea ("trupul") este Hristos - templul, shekinah, acţiunea mîntuitoare a lui Dumnezeu, omul nou, semnul sfîrşitului.

'Plecaţi de la Mine!'

2010-08-14T11:39:00.003+01:00

În evanghelia atribuită lui Matei există două instanţe în care Isus le spune, la modul virtual, unor oameni "plecaţi de la Mine!" Eu cred că este vorba despre aceiaşi oameni: cei care nu-l recunosc pe Isus în foamea, setea, imigraţia, sărăcia, boala şi nedreptatea din jurul lor (Matei 25:41-46) sînt prea ocupaţi să profetizeze, exorcizeze şi să facă "experienţe" (Matei 7:21-23). Religia poate fi într-adevăr un drog. Omul religios se îmbată foarte uşor cu obsesiile lui religioase - dogmatice, spirituale, senzaţionaliste. Formalismul religios nu trebuie să fie searbăd pentru ca să fie dăunător. Discuţiile de la "şcoala" de sabat sau de duminică pot fi palpitante. Închinarea poate fi impresionantă (incluzînd eventual vindecări şi exorcisme). "Rapoartele misionare" pot fi lacrimogene. Nimic rău în toate astea - Isus profeţea, desdemoniza şi îi lăsa pe toţi cu gura căscată. Dar practica religioasă nu spune nimic despre moralitatea practicantului. Creştinismul începe (dacă începe) în momentul în care ieşi pe uşa bisericii, în care laşi Biblia din mînă, în care singura minune care se petrece eşti chiar tu. Avea dreptate Nietzsche: "Să fii cu adevărat creştin înseamnă să nu-ţi pese deloc de dogme, ritualuri, preoţi, biserică, teologie."

PS S-a reaprins în America disputa cu privire la căsătoria non-heterosexuală. Încă un spectacol trist de confuzie religioasă. Nu e nimic moral în acuplarea unui mascul cu o femelă. Căsătoria heterosexuală are mai mult de a face cu perpetuarea speciei decît cu orice altceva. Conservatorismul religios este astfel o demonstraţie sociologică a evoluţionismului.

Şapte zile lustrale III

2010-08-13T20:51:00.002+01:00

Pentru ca să înţelegi ce-i cu 7-le din Geneza 1, trebuie să fi priceput mai întîi sistemul ceremonial descris în Exodul, Leviticul, Numeri şi, parţial, Deuteronom (anticipat, evident, în secţiuni din Geneza). 7 este cifra templului. Şi sanctuarul mobil din perioada predinastică, şi templul lui Solomon (construit timp de şapte ani) au fost inaugurate în cîte şapte zile. Orice stropire purificatoare se face de şapte ori. Calendarul religios începe şi se termină cu sărbători care ţin cîte şapte zile. În fiecare zi de sărbătoare se jertfesc şapte miei. Sînt şapte "sabate ceremoniale" (buclucaşă expresie) peste an. Sînt şapte candele în sfeşnic. Iar jubileul îşi are rădăcina în cele şapte săptămîni ale "cincizecimii".

În primele trei zile ale creaţiei, Dumnezeu "întinde cortul" lumii. În următoarele trei, îl mobilează şi îl populează. În ziua a şaptea, intră în odihna Lui. 7-le creaţiei este 7-le unei sfinţiri de templu. Dumnezeu a creat pentru ca să Se simtă acasă (principiu antropic?).

Şapte este cifra "ritualurilor de trecere", a pragurilor - orice prunc (inclusiv de animal) stă şapte zile cu mama lui (înainte de fi "închinat", daca e întîi născut, şi / sau circumcis, dacă e băiat), o nuntă durează şapte zile, sînt şapte zile de bocet. Naşterea lumii nu putea avea loc decît în 7, aşa cum refacerea lumii este închipuită apocaliptic în serii purificatoare de şapte. Poate nicăieri nu este ilustrată mai bine simbolistica lustrală şi odihnitoare a lui 7 decît în modul în care David a purtat a doua oară (adică după episodul cu mîna lui Uza) chivotul către Ierusalim. După fiecare şase paşi urma o jertfă - o jertfă dublă, identică cu jertfa de "ispăşire" folosită la inaugurarea şi reinaugurarea - de fiecare Yom Kippur - a templului.

'Prooftexting' cu dedicaţie

2010-08-12T14:17:00.003+01:00

Prietenului meu Cornel Dărvăşan:

Să nu fiţi duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine, pentru că este bine pentru inimă să fie întărită prin har, nu prin porunci cu privire la mâncare, porunci care nu i-au ajutat pe cei ce au ascultat de ele! (Evrei 13:9 NTR)

Şapte zile lustrale II

2010-08-08T10:34:00.004+01:00

Buuun. Să reluăm şi să amplificăm două idei din postarea anterioară. Cum?! Geneza 1 şi 2 nu sînt istorice? Ba da. Ele sînt documente istorice care prezintă concepţii de acum vreo 3000 de ani ("vreo" înseamnă aici "plus / minus nişte secole") despre lume şi divinitate. Mai mult de atît nu putem spune. Textul biblic nu sugerează niciunde că vreun verset al Genezei a fost "primit" în mod supranatural, în viziune sau altminteri (şi de ne-ar da de înţeles aşa ceva, ştim bine că orice viziune reflectă cunoştinţele profetului la momentul primirii ei). Pînă şi cele mai conservatoare interpretări aşază un mileniu între potop, de exemplu, şi istorisirea lui biblică. Ia gîndiţi-vă: cîte lucruri aţi putea povesti despre românii de acum 1000 de ani? Dar despre obiceiurile lor?

Geneza este cartea lui al-kén: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa... De aceea cetatea a fost numită Babel... De aceea fîntîna aceea s-a numit... De aceea s-a dat lui Esau numele Edom... De aceea i-a pus numele... De aceea, pînă în ziua de azi, israeliţii nu mănîncă [nervul sciatic?]." În plus, pentru un antic genealogiile erau extrem de importante, conferind ordine şi identitate. Chiar şi la începutul "erei noastre", autorii Noului Testament ţineau să demonstreze o anumită ascendenţă a lui Isus (drepturile, fie şi simbolice, depindeau funciar de origini - vezi discuţia despre Isus ca preot din Evrei). În schimb, pentru noi - cetăţeni ai universului - abia dacă mai contează că Isus era evreu, cu atît mai puţin că era evreu de un trib sau de altul. Ca să explice existenţa unui lucru, anticii spuneau o poveste. Noi îl demontăm să-i aflăm mecanismul.

Prin urmare, cînd spun că Geneza 1 şi 2 sînt două mituri, vreau să spun exact ce spun. Adevărul istoric este imposibil de stabilit şi, pentru teologie, cu totul irelevant. Aşa cum teologizăm pe baza unei poezii (Psalmul 23), a unui extaz mistic (Ezechiel 1; Apocalipsa 13) sau a unei parabole (Luca 16) - texte care nu au nimic de a face cu realitatea ştiinţifică sau istorică -, facem teologie şi plecînd de la miturile Genezei. Şi ar trebui să facem teologie - asta era a doua idee de amplificat - şi inspiraţi de structura atomului. Sau de fiziologia creierului. Sau de quasari şi găuri negre. Dezidentificîndu-L pe Dumnezeu cu lumea, miturile Genezei ne învaţă să citim universul ca pe un text - revelaţie supremă a Creatorului. Apropo: găurile negre sînt de la diavolul? Dar entropia?

În fine, ţin să arunc în aer două mituri (ca să vezi!) exegetice legate de Geneza 1. Vebul bará (din "la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul) e folosit şi în Gn. 1:21.27 referitor la crearea monştrilor marini şi a tuturor "sufletelor vii" din ape şi din aer, şi - respectiv - la crearea bărbatului şi a femeii. Mai mult, pasaje precum cele din Is. 43:7; 45:7.12.18; Amos 4:13 demonstrează că este sinonim cu yatzár (cel din Gn. 2:7.19) şi asáh (cel mai folosit verb ebraic pentru "a face"). Prin urmare, nici urmă de ex nihilo în Geneza 1. Iar tóhu vabóhu ("pustiu şi gol") se referă la pămînt nelocuit. Această asociere de cuvinte apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Gn. 1:2; Is. 34:11; Ier. 4:23 - de altfel singurele ocurenţe ale lui bóhu) şi nu are nimic de a face cu "haosul primordial".

Şapte zile lustrale I

2010-08-07T14:02:00.001+01:00

Deci Geneza 1 şi 2. Ia să vedem.

Cel mai mare obstacol în înţelegerea corectă a acestor două capitole este, oarecum paradoxal, familiaritatea excesivă. Oricine s-a apucat vreodată să citească Biblia a ajuns măcar pînă la capitolul 5, unde apare prima listă anostă de nume şi cifre. Iar azi, în contextul militantismului creaţionist, toată lumea (de oricare parte a baricadei) are impresia că e la curent cu versiunea biblică a originilor, citîndu-o adulativ sau contestatar. Cîţi oare citesc însă atent aceste două capitole de Geneză? Cîţi sînt cei care se transpun în pielea unui cititor (auditor?) de acum trei milenii, făcîndu-se că uită tot ce ştim ştiinţific la început de mileniu trei? Cîţi sînt cei care înţeleg ce citesc, nu ce ar vrea să citească?

De exemplu, cuvîntul "pămînt" (ebr. éretz) nu înseamnă niciodată în Vechiul Testament planeta Pămînt. Iar "cerurile" (ebr. shamáim) nu se referă nici la atmosferă, nici la spaţiul cosmic. "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" nu are nimic de a face cu planeta pe care o populăm, cu sistemul solar, cu galaxia Calea lactee (un pleonasm etimologic, dat fiind că "galaxie" provine din cuvîntul grecesc pentru lapte), cu universul vizibil. Lumea descrisă în Geneza 1 nu seamănă cu cea în care locuim noi (găsiţi aici o excelentă reprezentare a cosmologiei biblice). "Cerurile" sînt o boltă între ape (Gn. 1:7-8), iar "pămîntul" este uscatul (Gn. 1:9-10). Soarele, luna şi stelele nu sînt decît nişte "lumini" ce se mişcă ritmic pe cupola cerească (Gn. 1:14-15). A încerca să armonizezi Geneza 1 cu ştiinţa secolului XXI e ca şi cînd ţii să o împaci pe baba Dochia cu meteorologia.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l remarcăm este că Geneza 1 şi Geneza 2 nu spun aceeaşi poveste a originilor. Faptul că tetragrammaton-ul lipseşte din primul capitol e doar un indiciu incidental. Mai importante sînt diferenţele operaţionale şi de secvenţă. În Geneza 1, vegetaţia apare din pămînt în a treia zi, păsările zboară sub bolta cerului încă din a cincea, iar omul pare să fie ultimul act al creaţiei (dacă ignorăm sabatizarea). În Geneza 2, omul este modelat din lut şi adus la viaţă înainte să existe vegetaţie şi faună, Edenul este o oază în pustiu, dăruită omului (cu tot cu interdicţia de a mînca din "pomul cunoştinţei") pe cînd acesta era încă holtei, iar înaripatele şi patrupedele apar doar în încercarea (eşuată) de a găsi companie pentru om. Mai mult, în Geneza 1 animalele par să apară spontan, precum vegetaţia (Gn. 1:24 foloseşte aceeaşi terminologie - "să dea pămîntul" - ca şi Gn. 1:12), pe cînd în Geneza 2:19 Dumnezeu modelează din lut, ca pe om, toate "fiarelui cîmpului" şi toate "păsările cerului".

Avem astfel în Geneza 1 şi 2 două mituri ale originilor. Dincolo de faptul că reflectă şi sistematizează o viziune empirică mai mult sau mai puţin coerentă a lumii, un mit ale originilor este în primul rînd teologie. Iar aici trebuie remarcată natura polemică a miturilor biblice. Dumnezeu nu se confundă cu forţele naturii, nici nu are concurenţă zeiască. Monoteismul acestor mituri biblice fundamentează efectiv naturalismul.

Fervori identitare

2010-08-05T11:57:00.002+01:00

Una dintre ocupaţiile cele mai ridicole şi oţioase ale unor lideri adventişti ai momentului (de la noi şi de aiurea) este să definească ce anume este acela "adventism" şi, mai ales, ce nu este "adventism". Astfel, Florin Lăiu şi Cliffy Goldstein ne tot spun în ultima vreme ce poate şi ce nu poate crede un "adventist serios" sau "onest". La mijloc sînt cel mai adesea chestiuni legate de origini, devenite emblematice pentru fundamentalismul creştin şi - în aparenţă - vitale pentru doctrina adventistă a sabatului.

În primul rînd, mi-e imposibil să înţeleg în virtutea cărui drept excepţional ne oferă aceşti corifei "singurele" definiţii valabile ale "adventismului". A vorbi în numele "adventismului", ca şi cînd acesta ar avea o realitate ideală, ruptă de comunitatea policromă a milioane de credincioşi (şi mai puţin credincioşi), este o încumetare şi un abuz. Cliffy şi Florin uită că ei nu sînt decît nişte adventişti, nu adventiştii prin excelenţă, nişte voci în adventism, nu vocea adventismului. De asemenea, ei fac o tristă confuzie - între adventism şi doctrina adventistă. În fapt, Cliffy şi Florin sînt departe de a avea aceeaşi doctrină (în toate detaliile), lucru care nu-i împiedică să fie, în egală măsură, adventişti. Iar eu sabatizez, mănînc în general vegetarian şi aştept un sfîrşit al lumii fără să cred în creaţia în "şapte zile literale", fără să fac vreo deosebire între animale curate şi necurate, şi fără să citesc istoricist apocaliptica biblică. A da, şi fără să (mai) fiu (în mod formal) adventist.

Încă mai important, tot acest cabraj dogmatic este profund superficial (dacă admiteţi oximoronul), dat fiind că transformă ţînţari în armăsari. Mîntuirea creştină nu ţine nici măcar de sabatizare, mîncare sau expectativă eschatologică, darămite de edificiul doctrinar care le justifică. Cum faci teologie contează mult mai mult decît ce teologie faci. Iar dacă iubeşti (cu toate riscurile de rigoare) sau nu e infinit mai important decît dacă teologizezi sau nu.

În plus, nu înţeleg ce-i cu discriminarea asta: pe cînd nişte "indicaţii preţioase" pentru ce anume să creadă un fost adventist, cel mai probabil neserios şi neonest?

O posibilă concluzie fricţională

2010-07-30T19:50:00.006+01:00

În primul rînd, un segment important al dezbaterii pe subiectul acestor "fricţiuni" s-a desfăşurat aici, pe site-ul profesorului Lăiu. Pentru interesaţi, s-au adunat şi acolo destule "scîntei". Trebuie să adaug doar că, în pofida divergenţelor de opinie sau a unor reproşuri metodologice, preţuirea mea pentru Florin rămîne, ca de obicei, intactă.

O urmă a asocierii dintre puritate şi altar (despre care am vorbit pe baza lui Geneza 8) este detectabilă şi în Leviticul 27:9-13. Există două categorii de animale: cele "care pot fi aduse ca jertfă Domnului" (v.9) şi cele "care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului", adică animalele "necurate" (v. 11). Dat fiind că nu există animale necurate care să poată fi aduse ca jertfă, v.11 furnizează o definiţie apozitivă a impurităţii rituale aplicate la regnul animal.

O distincţie importantă practicată în codul mozaic (vezi textul fundamental din Leviticul 10:10) este aceea între sfînt şi curat. Puritatea este doar un mod aparte (ritual) de a organiza domeniul sacrului. Întîiul născut din orice animal (inclusiv din animalele necurate) era "al Domnului", deci sacru. Dar intrau în mod direct în folosinţa templului doar animalele curate. Animalele necurate sfinte (primogenite sau dedicate prin jurămînt) erau transformate în bani (sau, la început, în animale curate - vezi Exod 13:13). Evident, în momentul în care altarul a fost înghiţit de Jertfă, întregul sistem al purităţii rituale a devenit caduc. Puritatea este doar a inimii. Sfinţenia nu mai trece prin stomac.

În fine, koinos din Noul Testament nu este un tip de puritate diferit de cel redat prin akathartos, ci un sinonim conjunctural - cultural - al lui akathartos. Necurat era ceea ce era "comun" la neevrei, în top aflîndu-se chestiuni de dietă (pentru detalii, vezi discuţia cu Florin Lăiu, indicată la început).

Fricţiuni teologice V

2010-07-23T20:40:00.004+01:00

Dacă Leviticul 11 şi Deuteronomul 14 ar fi avut ceva de-a face cu sănătatea, atunci Isus n-ar fi trebuit să-i lase pe ucenici să mănînce fără să se spele pe mîini (Matei 15:2; Marcu 7:2).

Una dintre găselniţele prin care adepţii perpetuităţii necurăţiei porcului "se scot" din diverse pasaje problematice ale Noului Testament este distincţia dintre doi termeni greceşti - koinos şi akathartos. Cel dintîi s-ar referi la "necurăţia rituală", iar cel de-al doilea la "necurăţia fizică / intrinsecă". Povestea asta este o prostie. În traducerea grecească (LXX) a cărţilor canonice ale Vechiului Testament, koinos abia dacă apare de vreo 4 ori, niciodată referitor la vreo formă de necurăţie. Akathartos este folosit uniform pentru a reda ideea de impuritate rituală (inclusiv în cazul animalelor). Mai mult, cînd koinos capătă - abia într-o apocrifă intertestamentală - sensul de "necurat", referinţa este la animale necurate (1 Macabei 1:47.62; cf. 2 Macabei 6:18-20).

Prin urmare, cînd Pavel scrie în Romani 14:14 că "nimic nu este necurat în sine", se referă inclusiv la animale. De altfel, Petru spune în Fapte 10:28 că "niciun om" nu este "spurcat (koinos) sau necurat (akathartos)". Este clar că pentru el cele două cuvinte sînt sinonime perfecte ("necurăţia" omului nu poate fi decît rituală). La fel cum e clar că afirmaţia lui anulează posibilitatea contractării de impuritate - poţi să mănînci ce vrei, nici un tip de carne nu te face necurat.

De ce stau lucrurile astfel? Ce s-a întîmplat cu mozaicul concept de necurăţie rituală? Foarte simplu - a fost înghiţit de Jertfă. Impuritatea cultică făcea parte dintr-un întreg sistem de administrare a distanţei dintre om şi Dumnezeu. Jertfa lui Hristos aruncă în aer paradigma aceasta, distanţa (sub toate formele ei) fiind înlocuită de apropiere. Toţi cei care cred sînt preoţi cu acces în sfînta sfintelor. Iar moartea - necurăţia prin excelenţă - a fost înghiţită de viaţă. Religia lui Hristos nu are loc pentru "ziduri de despărţire" (nici între oameni, nici între om şi Dumnezeu), singura puritate care contează fiind a inimii. Duhul nu face nicio deosebire, pentru că "a curăţit inimile prin credinţă" (Fapte 15:9).

Dacă necurăţia porcului este fizică/intrinsecă, atunci omul este (şi azi) într-o permanentă stare de necurăţie. De ce? Pentru că avem în flora intestinală microorganisme (de zece ori numărul de celule din corpul uman) care se hrănesc cu mortăciuni (materie organică, animală şi/sau vegetală, aflată în descompunere).

Fricţiuni teologice IV

2010-07-21T19:42:00.002+01:00

Sensul triplei viziuni petrine din Fapte 10 este elucidat, printre altele, în trei pasaje legate de un acelaşi cuvînt: FA 10:20; 11:12; 15:9. Termenul comun la care mă refer este verbul diakrino, care înseamnă "a face deosebire", "a discrimina" (da, apare şi în 10:20, fiind tradus de Cornilescu prin apelul la un sens derivat - "a ezita", "a sta pe gînduri"). Morala viziunii cu animale necurate este că Duhul nu face nicio deosebire între evrei şi neevrei. Oricine "primeşte cuvîntul" (compară FA 2:41; 8:14; 11:1) primeşte şi botezul Duhului (FA 8:15-17; 11:15). Dumnezeu a deschis neamurilor "uşa credinţei" (FA 14:27).

Pînă aici, orice adventist ar fi de acord cu mine. Dar e nevoie să analizăm şi implicaţiile. Ce înseamna că "Duhul nu face deosebire"? Păi, să ne uităm un pic mai atent în povestea lui Petru. Adventiştii mi-ar spune grăbit (cum face profesorul Lăiu) că există două feluri de necurăţie - discul stricat cu "necurăţia fizică" şi "necurăţia rituală". Am dat deja suficiente motive pentru care această disociere este fără temei biblic şi cu totul confuză. Dar s-o acceptăm ad hoc. Cînd emisarii lui Cornelius ajung la Petru, el era găzduit în casa unui tăbăcar. Or, ştiţi foarte bine ce presupune această meserie - contactul permanent cu animale moarte. Tăbăcăria era o profesie necurată pentru evrei. Nu întîmplător casa evreului Simon era "lîngă mare". Şi totuşi, Petru - asemenea lui Isus - nu are probleme cu tabuurile rituale ale fariseilor.

Iope - oraşul fugii lui Iona, antitipul misiunii la neamuri - este pentru Petru scena unei lecţii noi. Duhul nu e mulţumit cu acceptarea celor care se expun "necurăţiei rituale". Duhul este antidotul pentru orice fel de necurăţie. Neamurile se deosebeau de evrei în primul rînd prin ignorarea întregului sistem de puritate rituală (unde intră şi "necurăţia fizică" a porcului). Iar Petru trebuie să înveţe lecţia categorică (are de trei ori aceeaşi experienţă extatică) a "deschiderii uşii credinţei" pentru cei care nu se construiesc identitar prin tabuurile animaliere din Legea lui Moise. Lucrul ăsta devine evident în decizia conciliului de la Ierusalim. Nişte creştini proveniţi din "partida fariseilor" (campionii purităţii de orice fel) ar fi dorit ca neamurile "să fie tăiate împrejur şi... să păzească Legea lui Moise" (FA 15:5). Asta ar fi însemnat efectiv că, pentru a deveni creştin, trebuia să devii mai întîi evreu. Care a fost decizia conciliară? "S-a părut nimerit Duhului Sfînt..." că neamurile puteau rămîne neamuri, respectînd doar regulile mozaice valabile şi pentru imigranţi (cf. FA 15:28-29). Printre acestea nu se regăsea şi tabuul privitor la carnea necurată.

Care a fost implicaţia ultimă a viziunii din Fapte 10? Petru a intrat "fără ezitare / discriminare" în casa unor mîncători de porc. Nici n-a apucat să termine de predicat, că Duhul i-a şi botezat. Iar predica poate fi citită (peste tot) în Noul Testament - nimic despre impunerea Legii lui Moise. Fapte 15 nu face decît să oficializeze instituţional "deschiderea uşii credinţei" de către Duhul Însuşi. Pînă la urmă, întreita viziune cu animale necurate este, printre altele, despre animale necurate.

Sondaj

2010-07-19T14:11:00.004+01:00

Pînă termin eu de scris a patra "fricţiune teologică", haideţi să vă întreb ceva: cum funcţionează principiul reprezentativităţii în biserica din care faceţi parte? Mai precis, care este cvorumul stabilit în prealabil pentru ca o decizie luată prin vot să fie considerată reprezentativă şi valabilă pentru întreaga comunitate? În biserica adventistă, manualul denominaţional lasă la latitudinea bisericii locale sau a comitetului stabilirea cvorumului, atît pentru şedinţele comitetului, cît şi pentru adunările administrative (dar nu de la caz la caz). Asta nu înseamnă că el poate scădea sub "jumătate plus unu" - minimul uzual pentru grupuri bine definite, cu criterii explicite de apartenenţă. Din cîte îmi aduc aminte, BAZŞ respectă această uzanţă democratică (mi s-ar părea absurd să fac parte dintr-o biserică în care chestiunile ce ţin de competenţa plenului unei adunări generale să fie decise de - eu ştiu - 51 din 167 de membri, adică un pic peste 30%). Voi ce ştiţi, ce ziceţi?

Fricţiuni teologice III - o poveste porcină

2010-07-16T16:15:00.002+01:00

Profesorul Lăiu îşi încheie postarea în marginea căreia scriu aceste "fricţiuni teologice" cu citarea unei opinii răzleţe (despre care el crede că e rezonabilă, ba chiar profundă) cu privire la exorcizarea din Matei 8:28-34 / Marcu 5:1-20 / Luca 8:26-39. Ca să vă fie mai uşor, o reiau şi eu aici (în transpunerea lui Florin): "Am observat o anumită afinitate între acele duhuri necurate şi animalele necurate. Cred că Iisus le-a permis în mod ironic să se asocieze astfel (duh necurat în trup necurat) pentru a condamna practica evreilor renegaţi (sau liberali) din zona aceea. Mi-am pus întrebarea: De ce Iisus, care nu a făcut nimănui nici o pagubă, a permis distrugerea turmelor de porci? Eu cred că dacă ar fi fost vorba de turme de oi, El nu ar fi permis demonilor să le distrugă!"

În primul rînd, episodul se petrece în Decapole (cf. Marcu 5:20), o regiune greco-romană (despre care puteţi afla mai multe aici). Turmele de porci nu sînt ceva straniu în peisaj. Prin urmare, "evreii renegaţi (sau liberali)" - ptiu, drace! - sînt o fantasmagorie. Isus nu avea ce să condamne, nici cum să fie ironic. În al doilea rînd, Isus e celebru şi printr-o întîmplare în care nu s-a sfiit să "facă pagubă" - mă refer, evident, la "curăţirea templului". Sînt, de altfel, comentatori care asociază cele două episoade în numele unei demonstraţii soteriologice (şi jertfele curate, şi cele necurate sînt depăşite de oferta sa sacrificială). Trei: pentru Isus conta cel mai mult omul (şi puritatea lui). Avem toate motivele să credem că le-ar fi permis demonilor (singurele personaje evanghelice în dreptul cărora se foloseşte adjectivul akáthartos) să "intre" în orice soi de animal - dacă aşa cerea povestea. Doară, în sistemul mozaic, fix un animal curat (un ţap) era folosit pe post de transportor pentru toată necurăţia unui an de zile. Ceea ce mă aduce la a patra şi ultima observaţie: morala acestui episod evanghelic nu este că porcii au o "afinitate" pentru duhuri necurate (sau viceversa), ci - dimpotrivă - că pînă şi animalele necurate sînt prea curate pentru duhurile necurate. Să mă explic.

Marcu ne spune de trei ori în deschiderea poveştii că omul "stăpînit de un duh necurat" locuia "în morminte" (5:2.3.5). Luca menţionează acest detaliu o singură dată, ca şi Matei; dar adaugă un altul la fel de interesant - că, atunci cînd rupea legăturile, omul nostru "era gonit de dracul prin pustii" (8:29). Şi mormintele, şi pustia sînt - măcar la nivel simbolic, prin asociere cu moartea, cu increatul - locuri ale necuratului (pustiul era destinaţia ţapului pentru Azazel; cf. Leviticul 16:22). Demonii au o "afinitate" pentru ele. Cel mai mult le place să poarte prin asemenea locuri fiinţe curate, pe care şi le subjugă. Ăsta e deliciul lor suprem. În toţi cei trei sinoptici, ideea "transferului" la porci le aparţine demonilor, dar nu este decît o soluţie în disperare de cauză (nicidecum o delectare anticipată voios). Ei fac tot posibilul să rămînă "în zonă" (Marcu 5:10), să nu ajungă "în abis" (Luca 8:31). Acesta - abisul ("adîncul") - este, la Pavel, "locuinţa morţilor" (Romani 10:7) sau, la Ioan, un loc-sub-cheie (Apocalipsa 9:1; 20:1-3; de asociat probabil cu "închisoarea" din 1 Petru 3:19 şi tartarul din 2 Petru 2:4). În cosmologia simbolică a Bibliei, marea este şi ea "adîncul" (vezi Geneza 1:2). Or, demonii sfîrşesc exact unde nu-şi doreau. Porcii nu sînt un "plasament" norocos, ci un mult prea scurt drum către un deznodămînt inevitabil.

Trebuie să mai adaug aici doar unul sau două lucruri. Luca spune "în lac", nu "în mare" ca la Matei şi Marcu. Asta se datorează faptului că pentru el doar Mediterana este "mare" (vezi Fapte 10 - Iope e port la Mediterana - sau 27). Simbolismul rămîne însă intact, cu atît mai mult cu cît cuvîntul pentru "lac" nu mai apare în Noul Testament decît în Apocalipsă - "iazul de foc" în care sfîrşesc diavolul, fiara, profetul mincinos, fricoşii, ba chiar şi "moartea şi locuinţa morţilor". Diavolii au crezut că se tocmesc cu Isus, iar acesta le-a tras o ţeapă de proporţii. În fine, vă amintesc că imaginea sfîrşitului "în mare" apare şi altundeva în Noul Testament: oricine "scandalizează" pe "unul din aceşti micuţi" îşi merită piatra de moară agăţată de gît şi răcoarea de pe fundul mării (Matei 18:6 / Marcu 9:42 / Luca 17:2); la fel, "Babilonul, cetatea cea mare", sfîrşeşte metaforic ca o "mare piatră de moară" în adîncul mării (Apocalipsa 18:21). Această destinaţie este o condamnare definitivă.

Apendice fricţional şi fantezii acvatice

2010-07-14T14:56:00.004+01:00

Am uitat să-l trag de mînecă pe Florin Lăiu şi într-o altă chestiune. Dom' profesor sugerează - nici mai mult, nici mai puţin - că a mînca porc este un păcat pasibil de pedeapsă divină. Vreau şi eu să văd acel articol de lege mozaică în care sînt prevăzute pedepse (omeneşti măcar) pentru consumul de porc.

Şi pentru că Enthousiasmos a stat destul în music box, iar vara ne face să tînjim halucinant după fabuloase perdele de apă sau răcoroase lacuri de munte, puteţi asculta acum trei mostre de pe albumul Wasserspiele (dedicat în întregime temei acvatice în literatura pianistică romantică şi impresionistă) al artistului german de origine română Eduard Stan.

Fricţiuni teologice II

2010-07-14T08:56:00.005+01:00

Încep această a doua rundă de "fricţiuni teologice" cu o reacţie la nişte remarci ale lui Florin Lăiu. Spune dom' profesor: "dacă cineva vrea să confunde necurăţia fizică şi necurăţia rituală, este liber să o facă". Vreau să ştiu şi eu care e diferenţa - mai precis, ce este aceea "necurăţie fizică". Pentru că, pe de o parte, Florin recunoaşte absenţa unei diferenţieri terminologice in codul mozaic; iar pe de alta, nu pot să pricep cum, de exemplu, necurăţia genitală (a femeii la ciclu sau a bărbatului după o poluţie nocturnă) nu intră la categoria "necurăţie fizică", deci etern valabilă. Apropo de precedente "pre-mozaice", pasajul din Geneza 31:34-35 trădează vechimea tabuului - pasaj cu atît mai savuros cu cît, în limbajul Vechiului Testament, şi idolii sînt o "necurăţie", iar la Ezechiel (36:17) "spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei" devine paradigmatică pentru apostazia idolatră a lui Israel. Să mai adaug că Noul Testament "menţine porunca", deşi nu o "reconfirmă"?

Am folosit mai sus, vorbind despre impuritatea genitală, tocmai raţionamentul lui Florin cu privire la cărnurile necurate. Dacă Florin are dreptate în privinţa ultimelor, atunci ar trebui să susţină şi perpetuitatea celei dintîi. Eu unul - vă aduc aminte - le resping, pe baza teologiei Noului Testament, în egală măsură.

Dom' profesor "o comite" cu totul neaşteptat cînd vine vorba de invocarea lui Petru, cel din 1 Petru 1:14-16, în sprijinul tezei sale cum că trebuie să deosebim şi astăzi între animale curate şi necurate. Spune Florin: "Aici apostolul citează din Legea lui Moise, cu referire la distincţia dintre cărnuri curate şi necurate, aşa cum apare în concluzia capitolului 11 din Levitic, care legiferează aceste interdicţii (v. 44-47)." Şi: "Aceeaşi injoncţiune se repetă în Lev 20:25-26." Uluitor! Chiar să fi uitat Florin că acestea nu sînt singurele contexte în care apare porunca "fiţi sfinţi"? Leviticul 19:2 (singurul pasaj din LXX identic cu 1 Petru 1:16) spune şi el "fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt"; iar contextul este acela al purităţii relaţiilor sexuale (capitolul anterior) şi (imediat după) al respectării poruncilor a cincea, a patra şi a doua din decalog. Leviticul 20:7 are şi el aceeaşi injoncţiune, contextul fiind acela al condamnării spiritismului (vezi şi 20:26-27) şi, ulterior, al unor aplicaţii specifice ale unor porunci din decalog (a cincea şi, in extenso, a şaptea). Iar Numeri 15:40 spune "fiţi sfinţi" tocmai după ce a decretat purtarea de ciucuri cu fir albastru la colţurile veşmintelor (terminologia lui Cornilescu)!

De altfel, Petru ne spune el însuşi foarte limpede la ce se referă. Chiar în versetul 14 vorbeşte despre "pofte" - care în mod cert nu sînt culinare (vezi 1 Petru 2:11...; 4:1-4). Puritatea pe care o propune este "prin Duhul" şi întru dragoste (1 Petru 1:22). Lucrurile de lepădat sînt răutatea, vicleşugul, prefăcătoria, pizma, clevetirea (1 Petru 2:1) - acestea spurcă. Conştiinţa este cea care trebuie să rămînă curată (1 Petru 3:16.21), lucru care nu se realizează ferindu-te de un soi de carne sau altul, ci prin antitipul mîntuitor al botezului (adică prin credinţa dătătoare de viaţă în mijlocirea Fiului), care nu este "o curăţire de întinăciunile trupeşti" (tot 1 Petru 3:21). Nu găsesc nicio urmă de referinţă la alimentaţia kosher în 1 Petru.

Dom' profesor, nota 2 la exegeză! :)

Fricţiuni teologice I

2010-07-13T00:25:00.003+01:00

Am descoperit de curînd că o postare mai veche a lui Florin Lăiu despre "spurcăciuni" a generat, prin primăvară, o mică discuţie în care am fost citat. Lucrul acesta m-a determinat să reiau investigaţia în legătură cu distincţia curat-necurat. Vă propun aşadar o serie de "fricţiuni" teologice (nu neapărat limitate la reglementările mozaice cu privire la alimentaţie şi perpetuitatea / caducitatea lor) din care sper să iasă scîntei. Adică lumină :)

Scrie dom' profesor: "Săptămîna, ca perioadă ciclică marcată de o zi sacră, îşi are originea în VT înainte de Moise". Iar apoi trimite demonstrativ la Geneza 2:1-2; 7:4-10; 29:27-28. Ei bine, această afirmaţie e de mai multe ori problematică. În primul rînd, chiar şi acceptînd ad hoc teza auctorialităţii mozaice a Genezei, avem în paginile ei opinii teologice şi "istorice" contemporane lui... Moise, nu de dinaintea lui. Cu alte cuvinte, putem stabili cel mult că săptămîna era cunoscută undeva la mijlocul mileniului II a.Chr., fiind considerată extrem de veche. În al doilea rînd, pasajele din capitolele 7 şi 29 nu spun nimic despre "o perioadă ciclică marcată de o zi sacră". Cel dintîi se referă la o unică perioadă de şapte zile (în care, cel mai probabil, a avut loc îmbarcarea tuturor "pasagerilor") care precede potopul. Iar al doilea, la durata tradiţională a unei nunţi în Orientul Apropiat antic.

Florin ar fi putut cita cu ceva mai mult succes în sprijinul tezei sale superbul pasaj din Geneza 8:6-12. Aici, mai întîi implicit, apoi - de două ori - explicit, apar trei perioade consecutive de cîte şapte zile. Nu ni se spune nimic despre vreo "zi sacră", dar măcar avem "o perioadă ciclică". Problema este că apariţia lui 7 în povestea biblică a potopului nu este cîtuşi de puţin unică. Versiunea poveştii inclusă în Epopeea lui Ghilgameş recurge şi ea la simbolistica lui 7 - potopul lui Utnapiştim a durat fix şapte zile (la fel ca în poemul despre Atrahasis), iar prima pasăre-spion (la el e porumbelul, urmat de o rîndunică şi un corb) e trimisă în recunoaştere tot "după şapte zile". Or, nu ştim nimic sigur despre săptămînă (cu atît mai puţin despre una ritmată de sabat) la sumerieni sau akkadieni. 7 este desigur încărcat simbolic, fiind un motiv literar recurent.

Simbolistica lui 7 corespunde aici (în Geneza 7 şi 8, unde şi 40 e un număr important), în oglinda distrugerii, creaţiei în 7 din primul capitol. Are loc o dez-inaugurare, o re-inaugurare a lumii. Lucrul acesta e sugerat chiar de pasajul păsărilor-spioni. Corbul - animal necurat - are în ebraică un nume (înrudit etimologic cu termenul pentru "seară"), legat desigur de penajul lui, care trimite la întunericul de deasupra apelor din Geneza 1:2. Asocierea aceasta întăreşte ideea că "necurăţia" este înrudită conceptual cu haosul, cu deşertul (pustiul - vezi şi ţapul pentru Azazel), cu moartea (corbul s-a dovedit ineficient ca "spion" tocmai pentru că - spun comentatorii - s-a apucat să devoreze cadavre plutitoare). Porumbelul - animal curat şi adesea alb - poate fi asociat luminii, ba chiar - printr-un ocol nou-testamentar - Duhului (prezent şi el în Geneza 1:2). În orice caz, el face parte din tabloul renaşterii purificatoare a lumii. Mai mult: ca pentru a sublinia legătura cu Geneza 1, porumbelul caută în zborul său... odihnă (menirea oricărui templu). La început, nu găseşte. Se întoarce la Noe, al cărui nume înseamnă tocmai "odihnă". E un alt indiciu cum că arca lui Noe funcţionează în povestea biblică a potopului ca un sanctuar. Un sanctuar în care este loc, ca în viziunea lui Petru din Fapte 10, şi pentru "spurcăciuni".

În Geneza 9 i se permite pentru prima dată omului să mănînce animale. Autorul textului biblic este însă extrem de "neglijent", pentru că spune: "tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană" (v.3). Mai mult, "ce se mişcă" e de fapt, în original, cuvîntul (folosit din abundenţă în capitolele 1 şi 6-8) pentru "tîrîtoare" - excluse în bloc din dieta (re)comandată de Leviticul 11. Singura prevedere alimentară este cea referitoare la sînge - valabilă în codul mozaic şi pentru străini (Leviticul 17) şi reiterată la conciliul de la Ierusalim (Fapte 15). Distincţia curat-necurat apare doar în contextul jertfei (Geneza 8:20). Iar autorul e din nou neglijent: Noe "a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar". Orice soi de animal curat (nu doar boii, ţapii, berbecii şi porumbeii) a devenit jertfă. Sau invers: doar soiurile de jertfă au fost socotite curate.

Ficţiuni teologice

2010-07-06T10:14:00.006+01:00

Că tot e şi anul acesta România sub ape, hai să vă întreb: ştiaţi că populara (printre adventişti şi penticostali) teorie a "revărsării" Duhului sub forma "ploii tîrzii", care e alta decît "ploaia timpurie", e o ficţiune teologică fără urmă de temei biblic? Ideea asta a fost "descoperită" în deceniul al treilea al secolului XIX, în contextul efervescenţei milenariste din Anglia (numele lui Lewis Way şi Edward Irving, precursori ai dispensaţionalismului şi, respectiv, penticostalismului, sînt asociate cu primele apariţii ale acestei interpretări în scris). Şi nu este decît rezultatul unei exegeze abuzive la Ioel 2. Noul Testament însuşi (i.e. Petru, care citează din Ioel 2) nu ştie nimic de ea.

Scrisori din lună

2010-06-28T21:05:00.004+01:00

Din luna de pauză, care va să zică.

În primul rînd, veţi fi observat că, de cîteva săptămîni bune, site-ul itfaces.me e mort. Dispărut fără urmă. Plecat şi el - cel mai probabil - la Conferinţa Generală. Unde un preşedinte curajos, teolog deloc izolat într-un turn de fildeş, capabil să înţeleagă inevitabilitatea schimbării, a fost înlocuit orbeşte (ca de obicei, de altfel) cu un birocrat remarcabil doar printr-un accident biografic, prin fidelitatea faţă de sistem şi extremismul conservatorismului său (episoade anti-muştar - pe bune - şi, evident, militant creaţioniste). Un preşedinte care şi-a început mandatul aducîndu-le aminte adventiştilor că ei, nu altcineva, sînt "rămăşiţa". Cîh!

Între timp, un binecunoscut comic adventist, cu multiple doctorate, debitează inepţii de la amvoane. Poate nu ştiaţi: eudaimonia e (doar în capul lui Iacob Coman) "binecuvîntarea dracului" (care are ceva de a face cu norocul) şi antonimul lui eulogia, care - conform aceluiaşi saltimbanc semidoct - e "binecuvîntarea lui Dumnezeu". Acelaşi personaj pestriţ susţine mîntuirea prin eros. Dar numai d-ăla cu acte în regulă. Cîh!

Am mai aflat în luna asta că uniunea română (nu, nu pot fi mai precis) consideră calificarea de psiholog (mă refer la o licenţă în domeniu) incompatibilă cu pastoraţia. Cică "conflict de interese". Cred şi eu - nu care cumva să le dăm o şansă oamenilor la vindecare şi maturitate. "Uniunii române" - oricine ar fi ea în acest caz - eu îi spun "du-te mă!" Cîh!

Poate mă ajutaţi să văd încet-încet şi faţa luminoasă a lunii :)

Formular de nonvaloare

2010-05-27T10:30:00.008+01:00

Mi-au căzut astăzi ochii pe un "Formular de evaluare" a studenţilor de la ITA - Cernica. Instrumentul acesta e - cu indulgenţă - o mare prostie. El spune, cu siguranţă, mai multe despre evaluatori decît despre evaluaţi (cum ar fi, de exemplu, că cei care l-au conceput sînt nişte hoţi indolenţi - "formularul" poartă destule urme ale faptului că este adaptarea inabilă a unui chestionar de auto-evaluare). Nu o să mă opresc decît asupra unui singur detaliu - din punctul meu de vedere, cel mai semnificativ.

Unul dintre factorii cotaţi în cadrul secţiunii "Caracter şi spiritualitate" este "Atitudinea faţă de organizaţia bisericii". Descriptorii oferiţi pentru această rubrică sînt: "Manifestă respect faţă de organizaţia bisericii şi liderii săi; Evită critica; Înţelege chemarea sa şi a celorlalţi în cadrul organizaţiei bisericii". Despre ce e vorba aici? Care e, în concepţia birocraţilor de la Cernica, unul dintre - nu ştiu - trei, maxim patru indici ai spiritualităţii (alături de "Practici devoţionale", "Spirit misionar" şi poate "Slujire")? Foarte simplu: obedienţa. Să-ţi cunoşti locul, să nu dai inutil din gură, să respecţi necondiţionat superiorii şi sistemul care le conferă autoritatea.

Vă mai miraţi de ce "corpul pastoral" arată cum arată? Şi de ce este absurd să aşteptăm schimbarea din "sistem"? Spiritualitate înseamnă încă în viziunea multor pastori adventişti docilitate.

PS Apropo, singurul mod în care o asemenea evaluare ar deveni utilă este să se facă nu o dată, la finalul studiilor, ci de două ori, la debutul lor şi la final. Rezultatele evaluate comparativ ar fi o notă indirectă pentru profesori. Ce ziceţi? :)

În sfîrşit

2010-05-21T22:08:00.002+01:00

Se rupe tăcerea.

Nişte sodomiţi

2010-05-15T21:36:00.004+01:00

Ştiţi cine se numără printre sodomiţii de azi? Pastorii adventişti care au ignorat de-a lungul timpului sesizările în legătură cu abuzatorii de minori din cadrul bisericii. Pastori şi laici adventişti care au impresia că Vasile Fereşteanu este "persecutat" pentru credinţă şi performanţe misionare. Poltroni adventişti care nu vor să-şi ia mîinile de la ochi pentru ca să se confrunte cu realitatea (inclusiv cu propria realitate).

Aceşti sodomiţi ar putea învăţa cîte ceva de la fraţii lor catolici. Episcopul de Bruges şi-a dat recent demisia după ce a recunoscut un abuz săvîrşit chiar de el. Alţii au făcut acelaşi gest pentru simpla asumare a unui eşec pastoral în protejarea victimelor de abuz sexual. Benedict însuşi spunea zilele trecute că "cea mai mare persecuţie a bisericii nu vine de la duşmani din afară, ci rezultă din păcatul din interiorul bisericii, motiv pentru care biserica are o profundă nevoie... nu doar de iertare, ci şi de dreptate. Iertarea nu este un substitut pentru dreptate". Pe cînd un pastor adventist din România care să vorbească în acest fel? Unul singur măcar!

Vitium sodomiticum

2010-05-15T16:40:00.008+01:00

După ce am "reabilitat"-o, acum cinci săptămîni, pe samariteanca de la fîntîna lui Iacob, m-am decis să vă propun un alt exerciţiu de rigoare exegetică. Folosim azi "sodomie" şi "a sodomiza" cu referire la o anumită practică sexuală sau la orice act sexual "contra naturii". Biblia are însă o altă perspectivă, deloc îngustă, asupra păcatului sodomitic.

Povestea sodomiei începe în Geneza 19. Nişte străini ajung la Sodoma şi sînt găzduiţi de un alt străin, stabilit în oraş. Sodomiţii vor să-i atace pe străini, inclusiv pe străinul care îi găzduieşte (remarcaţi, vă rog, ameninţarea din 19:9). Comportamentul acesta neospitalier intră în pregnant contrast cu două episoade anterioare: Avraam se purtase frumos atît cu musafirii ajunşi la Sodoma (cap. 18), cît şi cu sodomiţii înşişi (cap. 14). Astfel, din punct de vedere narativ, cireaşa de pe tortul răutăţii sodomite nu este homo-erotismul, ci încălcarea elementarului cod (antic-) oriental al ospitalităţii.

Această lectură la Geneza 19 este confirmată direct şi indirect de pasaje precum cele din Isaia 1:10-17.23; 3:9.14-15; Ezechiel 16:49-50; Ieremia 49:16-18; Ţefania 2:9-10. Profeţii asociază Sodoma în primul rînd cu oprimarea categoriilor defavorizate (unde se încadrează în mod tradiţional şi "străinul"). Mai mult, avem pentru comparaţie istoria din Judecători 19-21. Şi acolo un străin e găzduit de alt străin într-o cetate ai cărei locuitori se arată inospitalieri pînă la crimă. Scenariul şi terminologia sînt izbitor de asemănătoare cu cele din Geneza 19. Ca să fim cît de cît corecţi, "beniamit" ar trebui să fie sinonim cu "sodomit". În fine, nu uitaţi de povestea prostituatei Rahav (Iosua 2) - cea care găseşte protecţie în schimbul ospitalităţii. O inimă bună pare să fie mai importantă decît profesia. Şi, dacă nu vă sînt suficiente confirmările VT, aruncaţi un ochi peste Matei 10:14-15; 11:23-24 (cf. şi sinteza celor două pasaje, despre care unii ar spune că provin din Q, în Luca 10:10-15).

De unde atunci semantizarea strict sexuală a sodomiei? Pe de o parte, din coliziunea rigorismului post-exilic iudaic cu moravurile greceşti ale imperiului (de la Macedon la Cezar). Filon, în De Abrahamo, face printre primii legătura între soarta Sodomei şi moravurile efeminate ale locuitorilor ei. Urme ale acestei concepţii apar şi în NT - în 2 Petru 2:6 (şi contextul; vezi şi pasajele paralele din Iuda). Apropo, aceste texte inspirate de apocaliptica iudaică (cf. pseudepigrafele lui Enoh), ce susţinea printre altele ideea contactului sexual între îngeri şi femei în epoca antediluviană, sînt o dovadă grăitoare cum că Noul Testament nu are neapărat ultimul cuvînt în materie de exegeză la Vechiul.

Pe de altă parte, teologia medievală creştină, confiscată în cele din urmă de neo-platonism, a exacerbat viziunea negativă a sexualităţii, propulsînd deviaţionismul sexual printre păcatele cele mai grave. Origen, în Homilia in Genesim, susţinea încă interpretarea socială a sodomiei. Augustin însă prezenta deja cu vehemenţă noua obsesie sodomită (e interesant că, probabil, Origen s-a castrat în tinereţe "pentru Împărăţie" - lucru care face şi mai semnificativă opinia lui despre păcatul sodomit). Concepţia aceasta homofobă este în mod clar populară în secolele V-VI p. Chr. (vezi poemul anonim De Sodoma sau două novellae - 77 şi 141 - ale lui Iustinian). Petrus Damianus, într-un opuscul scris pe la mijlocul secolului XI, este cel care inventează substantivul sodomia (Liber Gomorrhianus, capitolul XXV). Petrus Cantor (De vitio sodomitico, secolul XII) asociază omuciderea şi sodomia drept cele mai "strigătoare la cer" păcate.

Pentru aceşti autori medievali, sodomia nu este atît actul homosexual, cît orice deviere de la uzul "natural" al sexualităţii (adică întru procreaţie). Mai mult, Thoma de Aquino considera acest gen de păcat mai grav decît violul, adulterul sau incestul (presupunînd că acestea constau într-o acuplare heterosexuală) - în pofida lui Alain de Lille care, cu doar un secol mai înainte, le subsuma pe toate categoriei de peccata contra naturam (asta nu înseamnă că Thoma era prost sau imoral, ci doar că disocia, invocîndu-l pe Augustin, între nenatural - transgresare a unei categorii intrinsece - şi sacrilegiu - ofensă împotrvia unei categorii extrinsece, primul fiind în mai mare măsură un atac la Creator, cel care a instituit ordinea naturală). Şi, poate amuzant, teologul iezuit Leonard Lessius plasa, la începutul secolului al XVII-lea, în generoasa categorie a "sodomiei" orice act sexual care nu favorizează concepţia, inclusiv sexul hetero cu femeia deasupra (ştiaţi, nu?, că "poziţia misionarului" e fundamentată teologic).

Aşa se face că, mai ales pe baza opiniilor unor bărbaţi care "singuri s-au făcut fameni (mai mult sau mai puţin figurat) pentru Împărăţia cerurilor", avem azi o discutabilă teologie a sexualităţii şi uităm că, ori de cîte ori dispreţuim "evanghelia socială", sodomizăm.