Lucră(tu)rile II

Şi cum vă spuneam, pînă la apus de soare am scris "pe curat" comitetul comunităţii. Sabatul următor, lucrurile s-au desfăşurat legal. Am completat listele cu toate ajutoarele departamentelor (nici că mai conta pentru pastor cine sunt ei) şi am ajuns la ultima slujbă din comunitate: dirijorii.

Aici, luptă mare. Pastorul a cerut ca dirijorul actual să fie dirijor-ajutor, unul din motivele invocate de el fiind că acesta este... lăutar. Apoi, că lumea vorbeşte... Am intervenit, cum îmi fusese obiceiul şi prima dată: "Dacă se vorbeşte, noi sîntem de vină" - noi vorbim, şi o facem intenţionat, ca să creăm o altă imagine decît realitatea. Sîntem experţi la asta... Cert este că s-a făcut aşa cum a dorit pastorul: A a fost propus dirijor prim, B dirijor ajutor (care o fi fişa de post pentru unul şi pentru celălalt?).

Dar, în sabatul cu pricina, cele două dirijoare erau cu tinerii în altă comunitate. S-au prezentat la comitet soţii lor, rugîndu-l pe pastor să stea de vorbă cu ele. Nici o reacţie. Unul dintre ei şi-a sunat soţia şi ea a venit val-vîrtej la comitet. Era prea tîrziu, listele fuseseră votate. A venit fata necăjită şi a spus ce avea de spus, dar pastorul meu spune pentru ultima dată: "Acum sîntem la masă"...

Şi ca să vă fac să zîmbiţi puţin, au venit tot atunci la contestaţii... copiii, pentru un lider EXPLO. Nimeni n-a luat în seamă contestaţia lor, doar erau nişte copii. Mai mult, ei au ridicat amîndouă mîinile la întrebarea "cine este contra". Eu i-am felicitat - văd peste timp, daca va mai fi timp, că generaţia lor ar putea să schimbe cîte ceva.

PS La sesizarea mea n-a răspuns decît trezorierul. La uniune, nimeni. Am sunat pe secretarul uniunii şi mi-a zis că lucrurile se rezolvă la conferinţă. Normal, nu? Am sunat la preşedintele nostru, mi-a promis că va sta de vorbă cu angajatul lui... Aştept.

Tipuri de adventism

Într-o conferinţă prezentată cu un an şi jumătate în urmă la Universitatea Andrews, profesorul Jon Paulien, actualmente decan al facultăţii de teologie din cadrul Universităţii Loma Linda, oferea o radiografie sociologică a adventismului mondial. Par să existe printre adventişti patru mari orientări, profesorul Paulien ţinînd să sublinieze că taxonomia lui transcende etichete precum "liberal" şi "conservator":

1. Tradiţionalismul inovativ - adventismul pragmatic al evangheliştilor şi misionarilor, ghidat de criterii de piaţă.

2. Biblistica riguroasă - adventismul academic al supraspecializării exegetice şi al eteratelor dispute teologice.

3. Minimalismul indiferentist - adventismul "cultural", indolent şi superficial, majoritar în ţările dezvoltate ale emisferei de nord.

4. Creativitatea entuziastă - adventismul energic, divers şi adesea idiosincratic al emisferei de sud.

Evident, aceste categorii pot fi aplicate şi pe arii restrînse, regăsindu-se, de pildă, integral în adventismul românesc. Este suficient să mă gîndesc la foştii mei colegi de seminar pentru a recunoaşte fără dificultăţi cele patru tipuri de practică religioasă. Tensiunile inerente acestei multiplicităţi pot fi benefice, menţinînd flexibilitatea şi vitalitatea unui sistem încă unitar. Dar nu este exclus şi ca ele să ducă la divizări profunde sau scindări ireversibile. A găsi formula ideală a coeziunii consistente, dublate de o sanitară acceptare, ba chiar încurajare a varietăţii pare să fie provocarea secolului.

Duhul şi profesioniştii

Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare a publicat, în două volume apărute acum un an şi, respectiv, acum două săptămîni, un studiu intitulat Reprofesionalizarea României. Resursa umană este "şansa României", în condiţiile în care elitele meritocratice reuşesc să se contureze şi să se impună. Cu alte cuvinte, diletantismul trebuie să lase loc competenţei, conivenţa bramburismului trebuie să cedeze în faţa unei solidarităţi a temeiniciei.

Că adventismul românesc nu este deloc imun la bolile societăţii româneşti este prea evident. Confundăm atît de uşor soteriologia, în care harul este întotdeauna de ajuns, cu standardele profesionale, unde harul înseamnă dotare şi este pus în valoare prin instrucţie serioasă. Mai mult, s-a insistat excesiv pe ideea că pastoraţia este o vocaţie, nu o meserie, trecîndu-se cu vederea faptul că vocaţiile (uitaţi-vă la muzicieni, de exemplu) presupun mai mult efort de perfecţionare şi mai mari exigenţe de performanţă decît meseriile. Aşa se face că un preşedinte de conferinţă (poveste reală) poate afirma că, dacă ar avea instrumente de evaluare adecvate (le aşteaptă de la uniune, deşi are tot dreptul să le creeze el însuşi), ar da afară peste jumătate dintre pastorii angajaţi.

Pe de altă parte, corpul pastoral adventist din România suferă, în opinia mea, de o afecţiune istorică - mitul generaţiei '78. Din cauze prea bine cunoscute, promoţia 1978 a Seminarului Teologic a constituit un influx major de energie şi talent, precum şi, în timp, un pol masiv, adesea compact de putere în ierarhia adminsitrativă. 30 de ani au fost, poate din păcate, suficienţi pentru ca această generaţie să-şi dea deplina măsură.

Într-o oglindă surprinzătoare

În episodul "Here Kitty" (numărul 18, sezonul 5) din seria House MD de pe Fox este menţionată una dintre "marile religii" ale lumii, şi anume adventismul de ziua a şaptea. Originea millerită şi dezvoltarea neverosimilă a adventismului sînt folosite ilustrativ pentru modul în care credinţa poate da un rost vieţii, fără a voala vocea raţiunii. De altfel, ultimul sezon este în mare parte dedicat temei dialogului dintre spiritualitate şi spiritul ştiinţific. Dacă vă plac misterele medicale, House MD este cu atât mai mult o vizionare delectabilă.

Despre frică şi remedii

Eu unul nu mă pot simţi reprezentat de un pastor care comite ilegalităţi. Prin urmare, din moment ce sistemul nostru emulează democraţia, am toată libertatea, ba mai mult, datoria "civică" de a trage de mînecă, şi uneori chiar de gulerul scrobit, un lider.

De ce ne este frică? Ne pierdem calitatea de membru? Ne vorbesc "fraţii"? Ne cad galoanele? Care este instrumentul cu care "sistemul" menţine încă sub semnul fricii liniştea şi concordia "frăţească"? Este incredibil cum termenul de garanţie al acestui imperiu ideologic al fricii pare să se mute în timp, sacrificînd, iată, generaţie după generaţie.

Urăsc frica. În dragoste nu este frică. În "trupul lui Hristos" nu ar trebui sa existe frică. Altfel, aceasta alterează încet, însă persistent, ca o carie, totul. Spunea un om că "bunătatea ultimă este să nu-ţi fie frică". Prin urmare, gîndesc eu, a inspira unui om frică este un jaf moral. Cu atît mai grav în cazul unei biserici care, zice-se, face totul pentru stimularea bunătăţii enoriaşilor.

Poate chiar noi ar trebui să încercăm să creăm cîte o fisură în acest monolit al fricii. Eu încep cu nişte întrebări garnisite cu ceva comentarii:

1. Işi pierde mîntuirea un om care este exclus "disciplinar"? A se citi pentru luarea de poziţie împotriva unor tare sau abuzuri ale sistemului.

2. Are sistemul dreptul ca, în virtutea principiilor biblice, să tortureze pînă la distrugere inimile, sufletele, minţile unor oameni? Cu alte cuvinte, dacă acesta este efectul aplicării respectivelor principii, este hermeneutica lor validă, adică în conformitate cu planul şi caracterul lui Dumnezeu? Şi dacă, statistic vorbind, efectele sînt dezastruoase, nu ar trebui reevaluată interpretarea în favoarea şi prin prisma poruncii ultime, aceea în care se regăsesc şi legea, şi profeţii? Pentru că se întîmplă prea adesea ca măsura "coercitivă" a bisericii să-l îndepărteze pe individ şi de biserică, şi de Dumnezeu, ceea ce este profund în neregulă.

3. Ce fel de formulă de sistem administrativ avem de facto în România? Nu de alta, dar să ştim cum ne raportăm la acesta, ce drepturi/pretenţii putem avea şi, de ce nu, să ne (re)orientăm în deplină cunoştinţă de cauză opţiunea politică.

Una dintre marile crime ale comunismului a fost aceea de a fi reuşit să-l facă pe om să se creadă liber. Unde nu se reuşea prin manevre ideologice, se sfărîmau oasele sufletului prin inducerea acelei frici viscerale, o stare de permanentă anxietate, care, iată, nu ne părăseşte nici dupa zeci de ani de la căderea pe hîrtie a "regimului".

4. Care sînt, concret, resorturile de intervenţie ale demos-ului în cazul în care kratia mai calcă în străchini? Aş vrea să ştiu ce pot face legal pentru a protesta. Pentru că nu pot să nu observ că, deocamdată, şi cel mai mic miting este descurajat sau, ce vorbesc eu de miting, chiar şi un om care pichetează este băgat rapid în beciurile cenzurii, iar dacă nu se potoleşte, devine apatrid.

Apropo, Matei 18 nu poate funcţiona dacă restul normelor de conduită sînt grav încălcate. Este o normă care nu are sens decît în ansamblul organic al normelor creştine - dragoste, iertare, toleranţă, preocupare pentru bolnavul spiritual etc. Dar cînd încrederea enoriaşului opresat de lider este pur şi simplu sfărîmată, a-l pune să treacă, pentru corectitudine, pe la Matei 18 este cinic. Acest exerciţiu nu ar fi decît o umilinţă în plus. Mai străluceşte Matei 18 în aceste circumstanţe? Nu trebuie să ne mirăm că unii aleg în ultimă instanţă Matei 18:17.

Ştiaţi că Dumnezeu e divorţat?

Viaţa de familie (poligamă, apropo) a lui Dumnezeu este extrem de tumultoasă, după cum atestă pasaje ca Ieremia 2-3, Ezechiel 16; 23 şi Osea 1-3. Mai mult, Ieremia 3:8 ne spune clar că Dumnezeu e divorţat cu acte în regulă. Extinzînd metafora, El este şi recăsătorit sau, în orice caz, plănuieşte să Se recăsătorească (Apocalipsa 19:7; 21:9).

Într-o cheie ceva mai serioasă, cei care o tot citează pe Ellen White în favoarea ideii că adulterul este singurul "motiv biblic" de divorţ ar trebui să-şi amintească şi de aceste cuvinte ale ei: "Orice femeie care încurajează atenţia unui alt bărbat decît soţul ei, care îi permite avansurile şi este încîntată de revărsarea măgulitoare de afecţiune, adoraţie, dezmierdare este o adulterină, o prostituată." Sînt sigur că această definiţie (inspirată, nu?) a infidelităţii se aplică şi bărbaţilor.

Cred că am scris suficient despre acest subiect. Cine are urechi de auzit să audă.

Amintiri din copilărie şi lucră(tu)rile Duhului

Odată, am stat - eram copil - la Techirghiol, la nămol... Şi tata, om deştept, a spus: "Să vă arăt ceva. Ia veniţi încoace. Ia uite, o vedeţi?" Am înţeles că este un joc. "Da, mă, extraordinar!" Şi a venit un nene. "Ce? Ce?" Şi aştepta să se usuce de nămol. "Dom'le, e o farfurie zburătoare." "Unde?" "Acolo, acolo..." "Da, acolo, zicea unul dintre noi, o văd şi eu." Au venit încă cinci, încă nouă şi, la un moment dat, tata a spus: "Acum alegeţi-vă unde vreţi să staţi la soare", că înainte erau toate locurile ocupate. Toţi stăteau să vadă farfuria zburătoare, iar noi ne-am întins unde i-a convenit lui tata.

Cele de mai sus erau relatate nu demult, în public, de un cunoscut pastor adventist român. Mă întreb dacă această povestire nu are vreo legătură cu ce mi s-a întîmplat mie.

M-a surprins propunerea de a face parte din comitetul de numiri. Nu mai fusesem niciodată. Pentru că pastorul nu ne prezentase regulamentul, am întrebat pe altcineva care sînt "regulile jocului". Apoi am fost destul de atentă să văd şi eu cum se lucrează în acest comitet.

Primul lucru care m-a pus pe gînduri a fost momentul în care l-am văzut pe pastor scoţînd din buzunar un bileţel pe care a scris repede ceva, l-a împăturit şi l-a aşezat peste bileţelele noastre. L-am întrebat: "Dvs. votaţi cu noi, pastore?" A urmat un moment de bîlbîială, dar... am mers mai departe.

Pastorul ne-a spus să scriem pe bileţel "da" sau "nu" şi gata, a fost votat alt nume, trecînd peste etapa discutării numelui propus. "De ce nu ne daţi voie să discutăm numele propus înainte de a vota?" "Ce? Aveţi ceva de spus?" "Da, am răspuns, vreau să vorbesc cu dvs." Am ieşit afară şi i-am spus ce aveam de spus. "Nu voi prezenta comitetului contestaţia dvs., mi-a spus el, decît dacă este vorba de moralitate, şi asta dovedită." Mă gîndeam: oare atît scrie în 1 Tim. 3:1-7?

Cînd pe listă a apărut numele unei surori, a contestat chiar el, pastorul: "Ştiţi, vine dintr-un mediu unde sora White... spiritul profetic..." Nici vorbă de imoralitate.

Un alt moment penibil: unul dintre fraţi, propus ca prezbiter, se autocontestă. Dar, culmea, pastorul îl roagă să propună două nume de viitori colaboratori. "Nu este etic," spune acesta. Şi zic eu: bravo lui! Ne-am simţit destul de "în plus" - nu eram noi comitetul de numiri, deci cei ce trebuia să propunem? Am trecut şi peste asta... Numai că, văzînd că se poate şi aşa, l-am întrebat pe cel ce fusese ales pentru un alt departament ce colaboratori ar prefera. Era doar în comitetul de numiri şi putea propune. Dar imediat a intervenit pastorul: "Lăsaţi sora să lucreze Duhul Sfînt!" Pastorul meu ştia bine ce face, ce fel de comitet îşi dorea.

Am continuat hotărînd departamentele ai căror lideri să facă parte din comitet. Am propus Misiunea femeii, dar am primit următorul răspuns: "Ce ştiţi dvs. despre asta, afară de un Sabat sau doua pe an, cînd vorbiţi la amvon?" Iar ca ziua să se termine cu bine, mai intervine pastorul o dată: "Eu te-aş fi văzut pe tine mai bună la acest departament." Şi spune asta unei surori chiar în faţa celei alese!...

Pe cînd în România?

Există cel puţin o conferinţă adventistă pe lumea asta care include în organigramă două departamente mirabile: unul de consiliere şi altul de protecţie a copilului şi prevenţie a abuzului. Primul coordonează activitatea unui centru de consiliere şi a unui serviciu telefonic de asistenţă psihologică. Cel de-al doilea răspunde, cu siguranţă, şi unui imperativ extrinsec - legislaţia statului respectiv cere ca oricine interacţionează cu minori sau alte categorii de persoane vulnerabile să fie autorizat sau angajat doar după consultarea cazierului, dacă acesta există. Iată un fragment din declaraţia de intenţie a acestui departament:

Ca adventişti de ziua a şaptea, considerăm că teama de abuz nu trebuie să facă parte din experienţa copiilor, tinerilor şi adulţilor care participă la activităţile bisericii. Experienţa nefericită a trecutului arată că varii forme de abuz şi hărţuire au avut loc fără a fi denunţate sau investigate. Obiectivul nostru este ca, prin promovarea celor mai bune protocoale de protecţie a copilului, să reducem la minimum riscul de producere a unui abuz în contextul bisericii.

Poate că sezonul electiv care stă să înceapă în Biserica Adventistă din România se va dovedi şi un prilej de acţiune înţeleaptă în direcţii prea mult timp neglijate. Să nu uităm că una dintre definiţiile nebuniei este încercarea repetată de a obţine rezultate diferite fără schimbarea metodelor.

Păcate teologice

Pentru cei care s-au săturat de litania bizareriilor administrative sau clericale din adventismul românesc, iată două texte - Elemente pentru o nouă abordare teologică a doctrinei sanctuarului şi 10 observaţii critice cu privire la doctrina sanctuarului*, dintre care al doilea poate fi citit limpede ca manifest - ce surprind parte din hibele teologice ale adventismului de pretutindeni. Ele aparţin profesorului Florin Lăiu şi ar merita să provoace o dezbatere largă. Nu de alta, dar respectivele metehne au de a face cu dogma care distinge adventismul de oricare altă denominaţiune creştină.

* Textele cu pricina nu sînt momentan disponibile în forma iniţială. O versiune condensată e accesibilă aici. Mulţumesc profesorului Lăiu că mi-a atras atenţia asupra acestui fapt.

Adventişti de România

Se împlineşte astăzi o lună de cînd monitorizez traficul de pe acest blog. Ştiu foarte bine că nu toţi cei care îl citesc sînt 100% de acord cu cele expuse. Şi că unii dintre ei nu sînt, în viaţa reală, membri ai Bisericii Adventiste. Merită însă celebrată diversitatea comunităţii virtuale generate de acest blog.

Astfel, "adventiştii de România" provin din 18 ţări, din 15 state americane, din 45 de localităţi româneşti. Din Constanţa la Oradea, din Botoşani la Drobeta-Turnu Severin, din Moldova în Irlanda şi din Norvegia în Spania, din Australia în Canada, se constituie o congregaţie virtuală de vreo 600 de cititori.

Tuturor, numai bine. Fie ca umbra noastră (chiar şi cea digitală) să fie vindecătoare. Autorul acestor rînduri e în primul rînd norocit să-şi fi făcut, prin intermediul acestui blog, cîţiva noi prieteni.