Homines inertes, effeminati

Ultima ediţie a emisiunii Oameni şi perspective propune o discuţie interesantă despre politică (înţeleasă şi în sensul larg de "viaţă publică") şi biserică, ba chiar despre politica din biserică. Marius şi Edi au amîndoi distanţa necesară de adventismul instituţional românesc pentru a spune anumitor lucruri pe nume. Este invitat la dezbatere şi deputatul Dan Liga, neinteresant - probabil o calitate pentru un om politic.

Unul dintre reproşurile pe care Edi le face pastorilor români este acela că ar fi efeminaţi. Dacă înţelegem prin asta obedienţă, lipsă de iniţiativă, conservatorism şi imobilism, cred că putem fi, în general, de acord cu evaluarea lui. Sugestia (cel mai probabil glumeaţă) cum că una dintre cauze este faptul că figura marcantă a originilor adventismului a fost o femeie (E. G. White) nu are însă niciun merit. Însuşi Edi a menţionat că Ellen White nu a încurajat niciodată sus-numitele "virtuţi feminine" (evident, este vorba de stereotipuri frecvent infirmate de femei).

Poate că efeminarea trebuie pusă, dincolo de factorii biografici, în seama unei trăsături culturale româneşti pomenite, într-un alt context, în aceeaşi emisiune - bizantinismul. Cruciaţii Occidentului medieval au acuzat adesea efeminarea orientalilor - pasiunea lor pentru pompă, ceremonial, ierarhie, gustul pentru şiretlic, tihnă şi luxură, predilecţia pentru intrigă, birocraţie, nepotism. Cît despre bizantinismul românesc, a se reciti Caragiale (şi tatăl, şi fiul).

Pe o chestiune paralelă

Într-o discuţie aprinsă la una dintre ediţiile emisiunii Oameni şi perspective, Florin Lăiu scria: "Pentru un timp special, pentru a fi supravieţuitori ai timpului strâmtorării şi martori fericiţi ai revenirii lui Christos nu este suficient doar a fi bun creştin, a avea D[uhul] S[fânt], deci a fi 'israelit'... Sigilarea cu D[uhul] S[fânt] este în primul rând necesară - trebuie s-o aibă şi cei care vor muri în credinţă, martiri sau din cauze obişnuite. Dar pentru a trece prin timpul celor 7 plăgi, când Dumnezeu va pedepsi pe cei care au ales religia populară a semnului Fiarei, este nevoie evident de a avea nu doar pecetluirea cu Duhul, ci şi 'sigiliul Dumnezeului cel Viu'…"

Să înţeleg că este posibil să "ai" Duhul şi să fii pierdut? Că un "israelit" inautentic poartă pecetea Duhului, dar nu primeşte supra-sigiliul Sabatului? Că pecetluirea cu Duhul ar putea fi cumva insuficientă?

Dragul meu profesor uită că Biblia nu cunoaşte nicio diferenţă între credinţă şi fapte, atunci cînd credinţa nu este doar vorbărie, iar faptele sînt faptele credinţei. Că Duhul nu face doar act de prezenţă, ci insuflă acte ale prezenţei. A fi pecetluit cu Duhul poate foarte bine însemna, într-un anumit context eschatologic, a sabatiza. Nu pot fi însă două lucruri separate. Circumcizia lui Avraam - semn exterior arbitrar al unei reorientări lăuntrice - a fost totuna cu naşterea lui din Duh. Pavel spune că şi noi putem fi fiii lui Avraam, chiar dacă circumcizia noastră este sabatul. Este un singur Duh, o singură credinţă, o singură speranţă.

Indiferent de însemnele ei exterioare, care nu pot lipsi, pecetea Duhului este singurul lucru care fereşte de mînia judecăţii divine. Gîndiţi-vă la povestea lui Noe. Au intrat în corabie (semnul exterior) doar acei oameni în care Duhul a rămas (însemnarea interioară). Invers, au pierit şi vor pieri întotdeauna cei care rezistă Duhului, indiferent de marca exterioară a acestei rezistenţe.

A susţine că martirii sau oamenii care mor de moarte bună se pot mulţumi cu sigilarea cu Duhul Sfînt, ca şi cînd aceasta nu ar însemna nimic la nivel practic, este - mai ales în cazul martirilor, a căror mărturie prin sacrificiu este sigiliul Duhului - o elucubraţie teologică. Apocalipsa este suficient de cuprinzătoare, nespunînd doar povestea unei generaţii. Da, cred că Sabatul poate deveni la un moment dat marca exterioară a unei loialităţi spirituale. Dar mai cred şi că toţi cei locuiţi de Duhul din toate timpurile au purtat cu mîndrie o marcă a credinţei lor, după cum toţi poartă, în limbajul Apocalipsei, hainele albe ale ascultării insuflate de Duhul (cf. Ezechiel 36:27, unde poruncile sînt în LXX tocmai ta dikaiomata din Apocalipsa 19:8 şi, semnificativ, 15:4; pentru detalii, vezi numărul deplin).

Marea familie "adventă"

Biserică de Bucureşti, sîmbătă dimineaţa. Prezbiterul face oficiul de gazdă şi, înainte de a trece la anunţuri, salută pe cei prezenţi, printre care şi pe "sora X, din America, venită în vizită acasă". Secretarul îi face un semn nu tocmai discret: "Nu, ea nu mai este sora noastră. S-a despărţit anul trecut de soţul ei..."

Pînă una-alta

Pînă să termin eu lectura operelor teologice despre care am promis că scriu, am citit ultimul text de pe blogul lui Florin Lăiu. Vorbeşte profesorul despre opţiunea lui tranşantă pentru creaţionism. Nu ştiu, nu mi-este foarte clar dacă e musai vorba despre "creaţionismul ştiinţific" - o contradicţie în termeni, deoarece creaţionismul este prin definiţie supranaturalist, deci nicidecum ştiinţific. Dar mi-au plăcut anumite afirmaţii, şi chiar am fost surprins de unele formulări.

Cea mai frumoasă surpriză a fost aceasta: "Premisa mea favorită este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi, prin urmare, adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de frumos şi drept." Această justificare a susţinerii creaţionismului (ca cea mai atracţioasă şi optimistă teorie a originilor) mi-a amintit de răspunsul pe care i-l dădeam acum vreo zece ani unui coleg şi bun prieten care mă întrebase de ce prefer credinţa scepticismului, dată fiind absenţa dovezilor peremptorii: "Pentru că povestea Bibliei este cea mai frumoasă poveste, iar istoricitatea sau proba ştiinţifică mă încălzeşte mult mai puţin decît farmecul naraţiunii."

Realitatea este că Geneza 1 şi 2 nu se vor o cosmogonie ştiinţifică. Este foarte probabil ca, după cum sugerează în ultimii ani un teolog american, povestea biblică a creaţiei să fi fost croită pe modelul ceremonialului de inaugurare a templelor mesopotamiene antice, prezentînd astfel lumea ca loc al prezenţei divine şi pe om ca sacerdot al acesteia. Textul Vechiului Testament nu spune mare lucru despre cum a fost creat totul, dar explică de ce. Or, ştiinţa vrea să răspundă la cum? Sînt în întregime de acord cu Florin Lăiu: "În orice caz, o tensiune naturală şi sănătoasă între cele două [ştiinţă şi teologie] este de preferat unei armonizări nenaturale."

După ce arată cum universul ştiinţei poate oferi parabole teologice (cele mai puternice forţe se exercită pe distanţe infime, la nivelul nucleelor atomice, în timp ce forţa cea mai slabă, gravitaţia, guvernează mişcarea galaxiilor), profesorul Lăiu încheie apostolic: "...chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, ...ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă." Pentru că, în cele din urmă, pînă şi cele mai incasante argumente şi cele mai solide demonstraţii vor trece.

Adventişti de România II

Remarcam acum trei luni că blogul acesta strînsese deja 600 de cititori din toată lumea. La ora actuală, "adventiştii de România" sînt 1500, iar unii dintre ei - din Duluth (Minnesota), Gloversville (New York), Suwanee (Georgia), Dublin (Irlanda), Pontevedra (Spania), Biella (Italia), Braşov, Cluj-Napoca, Piatra Neamţ - ar merita premii de fidelitate. Sper că, ici şi colo, în măsuri mai mari sau mai mici, acest blog reuşeşte să fie o oglindă benefică sau un reflector necesar.

Vreau doar să-i încurajez pe adventiştii de România să deguste şi ceva teologie biblică (dintre cei 1500 de cititori ai acestui blog, doar vreo 100 au "migrat" spre numaruldeplin.blogspot.com). Nu, nu mă aştept ca un subiect de exegeză apocaliptică să trezească acelaşi interes ca alegerile, să zicem. Dar nici nu cred că trebuie să uităm care sînt lucrurile cu adevărat importante.

În aceeaşi notă, voi posta în următoarele săptămîni mici recenzii la cîteva eforturi teologice care au ca autori adventişti de România. Nu de alta, dar se întîmplă şi lucruri lăudabile printre noi, lucruri care merită cel puţin tot atîta atenţie ca aberaţiile şi abuzurile. Toţi cei care vor să semnaleze mostre de excelenţă în adventismul românesc sînt bineveniţi.

20 de ani

Cînd familia Simpson a vizitat Piaţa Tienanmen, au dat acolo peste o placă comemorativă cu următorul text: "În 1989, aici nu s-a întîmplat nimic".

Opera Prima

Anul acesta, Oameni şi perspective a obţinut premiul Opera Prima al APTR (citiţi ştirea aici). Interesant este că ediţia care a atras atenţia juriului a fost cea cu numărul 98, dedicată abuzului minorilor, cu MargiAnne Isaia ca invitat. Şi mai interesant ar fi dacă Speranţa TV (a se citi conducerea postului de televiziune) ar învăţa ceva din asta.

Casa ADRA

Recent, ADRA România a deschis în judeţul Ilfov un centru de asistenţă pentru victimele abuzului familial (vezi ştirea asta). Nu pot decît să salut această realizare. Astfel de proiecte spun mai mult decît o seamă de prezentări pe tema violenţei în familie. Am doar o singură nedumerire: ştiu că asemenea centre caută să-şi protejeze beneficiarii serviciilor în primul rînd prin discreţie, dar nu pot să pricep cum de ştirea la care am trimis mai sus nu oferă nicio informaţie de contact. Am căutat pe internet, în mod special pe site-ul ANPF, dar nu găsesc niciun număr de telefon pentru Casa ADRA. Se oferă cineva să elimine lacuna?

Integrişti neintegraţi

Există în dezvoltarea unui copil un moment crucial, în care imaginea mamei mereu disponibile şi atente se suprapune, în mod normal, peste aceea a mamei absente, distrase. Se realizează astfel integrarea emoţiilor pozitive şi negative resimţite faţă de o aceeaşi persoană. Adesea, din varii motive (care ţin de mediu, uneori chiar de mamă), integrarea nu are loc, copilul nereuşind să înţeleagă şi să accepte limitele şi defectele figurii materne.

Acest elementar eşec emoţional este matricea în care mulţi îşi toarnă personalitatea şi concepţia despre viaţă. Este una dintre rădăcinile multelor forme de reducţionism maniheist - tendinţa de a vedea totul în alb şi negru. Mama nu poate fi decît bună, chiar dacă te abuzează (dispar limitele). Sau, dimpotrivă, mama nu poate fi decît rea, deşi poate că se sacrifică pentru tine şi este chiar agreabilă (limitele sînt folosite ostil şi revendicativ).

Biblia ne prezintă un Tată care, pe măsură ce copiii cresc, îi învaţă nuanţele şi paradoxurile vieţii. El Însuşi, Dumnezeu, este şi prezent, şi absent. Şi curtenitor, şi arbitrar (recitiţi Geneza 2, nu doar pentru pomul cunoştinţei, ci şi pentru o zi din şapte, dacă aveţi probleme cu ultima afirmaţie). Creştinii care se îndoapă cu certitudini, de la răspunsurile prefabricate din literatura catehetică la rigorismul etic, speculat politic, sînt inaderenţi la însăşi relaţia care ar trebui să le furnizeze, doar ea, certitudinile - relaţia cu necuprinsul, infinit nuanţatul, tainicul şi surprinzătorul Dumnezeu.

Gîndiţi-vă la copiii rupţi între o mamă "sfîntă" şi un tată "irecuperabil" - cînd, în realitate, nu există om fără calităţi şi defecte. Gîndiţi-vă la credincioşii care nu tolerează nicio disonanţă cognitivă, care trebuie să găsească explicaţii chiar şi în detrimentul adevărului. Gîndiţi-vă la toate formele de stigmatizare şi intoleranţă, născute din nevoia de iluzii. Dacă Isus ar trăi astăzi, acel Isus care acum două mii de ani umbla cu leproşii, prostituatele şi samaritenii, mă tem că nu în preacucernice biserici ar fi de găsit, ci în mijlocul oricărei minorităţi discriminate religios (ce-aţi zice dacă am pune în capul listei comunitatea gay?).

Păcatul capitulării

Comentînd un recent caz de suicid care a fost asociat în presă cu Biserica Adventistă, Nelu Burcea, "directorul de Comunicare" de la uniune şi fost coleg spune: "Sinuciderea este o greşeală şi un păcat capital, şi nu face parte din decizia unui creştin autentic." Nu ştiam să existe în teologia adventistă noţiunea de "păcat capital" (deşi veţi fi observat că ea apare, sarcastic, pe acest blog). Iar dacă sinuciderea este într-adevăr un "păcat capital", nu are cum să fie şi "o greşeală". Proprietatea termenilor şi logica exprimării este prima condiţie a unui comunicator bun.

Dar să ne apropiem de fondul problemei. Există un personaj din scripturile ebraice care, deşi a sfîrşit suicidar, intră în panoul de onoare din Epistola către Evrei. La limită, martirajul este suicid - dispoziţia de a abandona viaţa aceasta pentru un crez (nu uitaţi că distincţia este adesea o chestiune de perspectivă - teroriştii din septembrie 2001 se considerau martiri, în timp ce opinia publică americană i-a asociat cu "suicide bombers"). Facem, mai ales în epoca asta a politizării avortului, atîta caz de valoarea vieţii şi de dreptul exclusiv divin asupra ei, fiind adesea de acord cu pedeapsa capitală (mă refer mai ales la dreapta americană, alimentată religios) şi rămînînd carnivori (ştiaţi, nu?, că Biblia nu face distincţie între animale şi oameni ca "suflete vii").

Nu, nu susţin că suicidul este o soluţie valabilă. Dar, ca şi în cazul divorţului, găsesc condamnabile excesul simplificator, lipsa de simpatie şi moralitatea prin contrast. Nu eşti în regulă doar pentru că eşti în viaţă (sau căsătorit încă cu prima soţie). Afirmaţii ca aceasta - "sinuciderea... nu face parte din decizia unui creştin autentic" - sînt, în primul rînd, ipocrite şi, deloc în ultimul rînd, totalitare. Doar Dumnezeu judecă. Nouă ne revine sarcina dificilă a compasiunii. Ştiu atîţia sinucigaşi în viaţă, care, în loc de dictate eclesiale, au nevoie de o inimă caldă.