Despre ispăşire VIIg

Cred ca a venit momentul sa inchei aceasta serie de postari dedicate ritualului levitic. Trebuie doar sa mai amintesc succint citeva lucruri. In primul rind, sper ca a devenit clar ca, spre deosebire si de interpretarea adventista, si de cea propusa de Jacob Milgrom (contaminare de la distanta), eu sustin ca sistemul levitic era conceput in asa fel incit puritatea si sfintenia sanctuarului sa fie in permanenta asigurate. Doar NErespectarea legislatiei mozaice atragea dupa sine profanarea templului si exilul slavei (Shekhinah) divine.

Drept urmare, singura directie admisibila sub legamint pentru pacat si necuratie era una centrifuga. Regulile mai stricte de puritate in cazul preotilor, de exemplu, nu aveau rostul de a-i face (horribile dictu) capabili sa poarte impuritatile altora, ci de a-i proteja de vecinatatea riscanta a inflamabilei prezente divine. Pacatul si necuratia NU aveau ce cauta la templu - nici macar la mina a doua.

Ziua ispasirii nu avea menirea de a vidanja templul (ca in doctrina adventista), nici pe aceea de a indeparta impuritatea reziduala a delictelor neeliminate in cursul unui an (ca la Milgrom); ea era culminatia procesului centripet de apropiere a omului de Dumnezeu - proces care este insasi "ispasirea". Yom Kippur celebra insasi sansa comuniunii cu Dumnezeu. Sansa care depindea in permanenta (pe tot parcursul anului ritual) de eliminarea raului si a necuratiei (nicidecum de revarsarea lor fix in locul sfinteniei).

Asa se face ca am afirmat in repetate rinduri caracterul aberant al doctrinei adventiste a sanctuarului. Autorul epistolei "Catre evrei" ne spune de altfel cit se poate de clar ca intrarea Hristosului in templul ceresc (care nu este altceva decit camera tronului divin) implineste si depaseste ORICE intrare a marelui preot levitic in sanctuarul pamintesc. Isus - sustine teologia Noului Testament - a realizat ca nimeni inainte ispasirea. Nu mai exista zid despartitor (intre neamuri si alesi), nu mai exista nici catapeteasma (adica privilegiati ai apropierii). Toti avem aceeasi sansa a accesului la divinitate. Ziua ispasirii a inceput, cu mult mai glorioasa si generoasa decit in sistemul levitic, acum doua mii de ani. Templul nu poate fi curatat decit la inaugurare. Si nu poate decit sa ramina curat. ACEASTA este ispasirea.

Morala?

Pipim (da, ăla cu literalismul biblic şi aversiunea faţă de hirotonirea femeilor - ale dracului unelte!) şi-a înşelat nevasta (chestiune care nu ne priveşte cîtuşi de puţin) şi a ieşit din pastoraţie (antologice nesimţirea melodramatică din scrisoarea lui de demisie şi elanul moralist din misiva către adepţi). Că omul e paranoid şi grandoman nu e nimic nou. Cînd eşti implicat 100% în "marea luptă" e foarte uşor să pierzi simţul proporţiilor, ba chiar pe cel al realităţii. Ce mă încîntă pe mine în toată povestea e următoarea constatare: nu contează dacă se întîmplă să calci strîmb, ideile tale stupide rămîn la fel de stupide.

Despre ispăşire VIIf

Recititi 1 Regi 1:49-53. E un episod de gratiere. Coarnele altarului sint locul in care se obtine ispasirea - indepartarea obstacolului din calea apropierii, capatarea bunavointei suzeranului. Sau nu - vezi 1 Regi 2:28-34, in care sentinta nu este nici macar comutata. Si Adonia, si Ioab se prind de coarnele altarului in cautarea iertarii. Amindoi stiu ceva despre semnificatia ritualului levitic. Stiu cu siguranta ca gestul lor nu presupune niciun transfer (ar fi trebuit sa functioneze in ambele cazuri, nu?). Cel care il iarta pe Adonia nu este altarul. Iar singele lui Ioab, condamnat pe drept pentru propriile fapte singeroase, nu contamineaza locul sfinteniei. In ambele cazuri, raul este eliminat, iar altarul ramine curat si sfint.

Nu acelasi lucru se intimpla in Ieremia 17:1, unde pacatele persista in inimi si pe coarnele altarelor (altele decit cel de la sanctuarul levitic). Iudeii au ales sa recurga la un cult alternativ care se dovedeste ineficient. In mod normal, prin respectarea legamintului si a ritualului levitic, si inimile oamenilor, si coarnele altarului trebuia sa fie curate (si nu doar o zi pe an). Dar incalcarea legamintului produce situatia opusa - raul si necuratia contamineaza definitiv.

Recititi Deuteronomul 23:14. Va puteti imagina ca Dumnezeul care nu suporta impuritate in tabara ar fi intimpinat-o cu bratele deschise la sanctuar? Sensul intregului "sistem al jertfelor" era prezervarea puritatii si sfinteniei templului, astfel incit prezenta divina sa fie posibila. Singura directie admisibila pentru pacat si necuratie era in afara (am vazut asta si in ceremonia de Yom Kippurim). Orice aplicare de singe contribuia la puritatea si sanctitatea sanctuarului.

Mai mult, recititi Romani 3:25 si Evrei 9:26. Pacatele nu sint transferate catre sfintenie, ci "trecute cu vederea" (paresis - lasate sa cada / aruncate afara) si "sterse/indepartate" (athetesis). Este exact limbajul lui Augustin, de exemplu: "Morte sua... quidquid culparum... purgavit, abolevit, exstinxit..." ("Prin moartea Sa... orice vina... a curatat, abolit, anulat" - De Trinitate, IV 17). Pina si 1 Petru 2:24, reluind Isaia 53, arata ca "purtarea pacatului" (daca e sa acceptam aceasta redare) se refera doar la trupul crucificat, la Isus ca jertfa. Niciunde vreo sugestie de transfer al pacatului catre "sanctuarul ceresc". Pacatul nu cunoaste viata dupa Moarte.

Despre ispăşire VIIe

Leviticul 16:21 conţine singura instanţă din întregul Pentateuh în care păcate şi fărădelegi sînt mărturisite asupra unui animal (am mai remarcat şi în alte rînduri faptul că "punerea mîinilor" nu avea în mod normal o implicaţie confesională). Iar în acest unic caz, păcatele şi fărădelegile nu iau calea sacrului, a altarului şi a sanctuarului (lucru imposibil în oricare zi a anului ritual iudaic), ci drumul pustiei, al anihilării, al eliminării totale. Nu, nu ştiu dacă Azazel e un nume propriu, aşa cum par să indice paralelismul din v.8 şi apariţia unui demon omonim în varianta etiopiană a lui Enoh (unul dintre îngerii care s-au încurcat cu femei, fix cel care i-a deprins pe bărbaţi cu arta războiului şi pe femei cu artificiile sulemenirii); sau dacă e doar un nume al eradicării. Cert este că asemenea ritualuri eliminatorii nu erau o raritate în lumea antică a Orientului Apropiat - după cum demonstrează şi Leviticul 14, pe care l-am mai invocat.

Ceremonia de Yom Kippur nu avea menirea de a înlătura efectele unui an întreg de acumulare a răului la sanctuar, ci ducea apropierea omului de Dumnezeu pînă la capăt, desăvîrşind un an întreg de ispăşire. Întocmai ca la inaugurarea templului, jertfele de ispăşire/purificare aduse nu răspundeau vreunei infracţiuni comise în prealabil, ci deschideau drum către sfinţenie. Probabil că tocmai pentru a amplifica ideea de puritate a proximităţii sacrului a fost recrutat şi ritul eliminatoriu al lui Azazel - omul a trăit să-l vadă, ca prin ceaţă, pe Dumnezeu şi orice rău este definitiv alungat din comunitatea credincioşilor. Sfinţenia se instalează în toată slava ei în Israel.

Merită să remarcaţi cîteva detalii: nu există şi un viţel pentru Azazel, care să întregească jertfa pentru preoţi; v.20 prezintă momentul ţapului pentru Azazel ca avînd loc după ce "ispăşirea pentru sfîntul locaş" se va fi "isprăvit" - ceea ce sugerează că acest segment ritual viza magic şi/sau didactic comunitatea de credincioşi, nu templul şi, din nou, clerul aferent; în fine, ispăşirea nu era completă pînă ce nu se aduceau sacrificiile pentru "arderea de tot" (v.24) - acestea sînt temelia întregului cult levitic (se poate spune că orice jertfă "pentru păcat" / pentru purificare nu era decît introducerea necesară pentru ofranda supremă a holocaustului; inaugurarea templului, inclusiv de Yom Kippur, făcea posibilă "jertfa necurmată").

Excepţia corală

După o lună de Gulda, vă propun să ieşim puţin din lumea pianului. Zilele trecute, Eric Whitacre a lansat la New York această a doua producţie a proiectului coral virtual iniţiat anul trecut. Dacă pentru Lux Aurumque "s-au strîns" nici 200 de voci, Sleep (a cărei versiune înregistrată pe acest album am inclus-o eu) a adunat peste 2000 - o impresionantă comunitate internaţională. În caz că vreţi să comparaţi textul lui Silvestri cu celebra poezie a lui Frost pe care Whitacre şi-a compus piesa, daţi un click aici.

Despre ispăşire VIId

Primele trei versete din Leviticul 16 stabilesc o legătură clară a acestui capitol cu episodul dramatic din Leviticul 10, el însuşi plasat - apropo - în contextul inaugurării preoţiei (capitolele 8-9). Crima lui Nadab şi Abihu a fost o crimă a apropierii nelegiferate ("au apropiat de prezenţa divină foc neautorizat" - Leviticul 10:1 în traducere proprie). Nu cădelniţa, focul sau tămîia le-au fost fatale celor doi, ci proximitatea neregulamentară. După cum reia şi Leviticul 16:1, cei doi fii ai lui Aaron au murit "în apropierea lor de faţa lui YHWH" (traducerea mea literală). Ritualul descris în capitolul 16 are menirea de a arăta "cum să intre Aaron în sfîntul locaş" (v.3) şi să nu aibă aceeaşi soartă ca fiii lui. Yom Kippur ţine de regimul apropierii, ca întregul sistem levitic, căruia îi slujeşte de culminaţie.

Raportul dintre capitolele 10 şi 16 este confirmat şi de un subtil indiciu intertextual: Leviticul 10:1 şi 16:12 sînt singurele pasaje din această carte în care apare tămîierniţa (ebr. machtah), al cărei rost e elucidat în 16:12-13. Acest detaliu sugerează că apropierea nelegitimă de care s-au făcut vinovaţi Nadab şi Abihu viza chiar "sfînta sfintelor". Şi nu e lipsit de importanţă faptul că singurul context narativ în care tămîierniţa mai apare în Pentateuh este cel al capitolelor 16-17 (16 în Cornilescu; toate referinţele de mai jos au în vederea această versiune) din Numeri - o altă poveste a apropierii nelegiuite, în care cădelniţele răzvrătiţilor se sfinţesc prin moartea acestora (Numeri 16:36-40), iar Dumnezeul dezlănţuit (Numeri 16:36 - foc mistuitor, ca în Leviticul 10) e în cele din urmă placat cu o fumigenă (Numeri 16:46-48).

Adventiştii susţin în general că ţapul pentru Azazel nu este o jertfă. Leviticul 16:5 vorbeşte însă despre "doi ţapi pentru jertfa de ispăşire". Amîndoi ţapii sînt "fără cusur"; doar zarurile fac o deosebire funcţională între ei. Mai mult, am arătat deja că definiţia biblică a jertfei este "lucru apropiat/care face posibilă apropierea". Leviticul 16:20 foloseşte limbajul jertfei şi în cazul ţapului pentru Azazel: "să apropie ţapul cel viu". Numai că, în vreme ce sîngele primului ţap ajunge, împreună cu sîngele viţelului, pînă în "sfînta sfintelor", ţapul cel viu face drumul invers, al îndepărtării maxime, către ţinutul morţii, al increatului, al Necuratului. Şi moartea lui (naturală sau, în tradiţia rabinică, nu tocmai) este ispăşitoare, după cum moartea păcătosului este ispăşitoare (purificatoare).

Pentru că, da, definiţia biblică a ispăşirii nu este restrînsă la moartea substitutivă, moartea care face posibilă apropierea, ci include şi moartea celui îndepărtat pentru totdeauna de la viaţă. Ispăşirea este instaurarea şi menţinerea prezenţei divine. Are ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Şi drept cost moartea substitutivă sau, dacă substituţia este imposibilă ori respinsă, moartea proprie, îndepărtarea.

Dinspre umbre

Profesorii mei de română din generală - Ion Frînculescu, la Roşiorii de Vede - şi liceu - Ion Pecie, la Tîrgu Jiu - au fost poate oamenii cei mai importanţi ai adolescenţei mele. Despre primul, nu am veşti să ne fi părăsit iremediabil. Dar al doilea a încetat din viaţă acum două zile.

Cu ei, dintre profesori, am petrecut cel mai mult timp, la clasă şi în particular, la "meditaţii". Ei m-au învăţat să citesc şi să scriu. Ei mi-au nutrit şi ghidat dragul de litere.

Am consumat leneş, acum 16-17 ani, delectabile zile dintr-o toridă vacanţă la bunici devorînd Romancierul în faţa oglinzii (Cartea Românească, 1989) a profesorului Pecie (şi, în nimerit tandem, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură a lui Crohmălniceanu). Încă din acei ani, ne povestea luxuriant la ore de proiectul unui alt studiu, apărut în 2001 la Viitorul Românesc, cuplat cu texte mai vechi, în Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu. Iar anul acesta a apucat să vadă ieşind de sub tipar şi Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă (mai întîi la o editură gorjeană, iar apoi, în condiţiile grafice pe care le merita, la Paralela 45).

Întîmplarea face ca tocmai zilele trecute să fi isprăvit Masa umbrelor a lui Ionel Teodoreanu. Profesorii mei de română, în viaţă sau în moarte, au locul asigurat la cina cea de taină a amintirilor mele. "Umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cetitorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele."

PS Le mulţumesc Oanei şi lui Alin pentru punerea în temă. Şi lu' Simona pentru flamuri şi stindarde.

Despre ispăşire VIIc

Rămînînd în aria semantică a "ispăşirii" ebraice, face să aruncăm o privire şi asupra verbului kipper. După numărătoarea mea, acesta apare în Tanakh de 101 ori. Doar un sfert din ocurenţe (24) provin din afara Pentateuhului, iar jumătate (49) sînt numai în Leviticul! Capitolul cu cea mai mare densitate (16) este, fireşte, Leviticul 16 - ceea ce nu face decît să ilustreze statistic afirmaţia mea cum că "ziua ispăşirii" este culminaţia întregului sistem levitic (menit în fiece detaliu, în fiecare sărbătoare să realizeze ispăşirea), nu excepţia de la regulă. Dar să pomenim cîteva pasaje interesante.

Despre înţelesul ispăşirii ne putem face o idee încă de la prima ocurenţă a verbului, în Geneza 32:20 (v.21 în TM) - Iacov spera "să-l potolească" pe Esau printr-un peşcheş (minchah în original, exact numele ebraic al jertfei de mîncare), pentru a-i vedea faţa şi a trăi. Ispăşirea e deschidere de drum, e protecţie. Kipper apare apoi în Exodul 29:33.36-37, în contextul inaugurării preoţiei aaronice şi a sanctuarului. Din Leviticul 9:7 aflăm că în acelaşi context inaugural s-a făcut ispăşire şi pentru popor, scopul fiind acela de a pregăti epifania, apropierea fără victime de slava divină (cf. v.6 şi 23-24). Numeri 8:19 confirmă această interpretare a ispăşirii - "astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi de nicio urgie cînd se vor apropia de sfîntul locaş".

Ezechiel cunoaşte şi el foarte bine sensurile ispăşirii. În 43:20.26 avem ispăşirea ca inaugurare. Iar în 45:15.17 ni se spune explicit că toate tipurile de jertfă şi toate sărbătorile împlinesc acelaşi scop ispăşitor. Mai mult, în acelaşi capitol (45:18-20) avem prevăzută, în cadrul restaurării vizionare, post-exilice a templului, ceea ce pare a fi un soi de "zi a ispăşirii", situată însă chiar la începutul calendarului cultic, în oglinda inaugurării mozaice a sanctuarului din pustie (cf. Exodul 40:2).

Aşadar, ispăşirea nu era domeniul exclusiv al unei singure zile din calendar, ci sarcina continuă a întregului scenariu ritual. Era şansa găzduirii prezenţei divine. Niciun aspect al cultului mozaic nu viza acumularea de rău şi necurăţie la sanctuar. Dimpotrivă, ispăşirea făcea posibilă puritatea şi sfinţenia prezenţei divine. "Ziua ispăşirii" era doar momentul de apropiere maximă între om şi Dumnezeu, moment facilitat şi garantat de un an întreg de sfinţire şi purificare.

Despre ispăşire VIIb

Numele biblic al "zilei ispăşirii" este yom (ha)kippurim (formă care apare şi în tratatul mişnaic Yoma). Singularul kippur, cu care sîntem obişnuiţi astăzi, nu e de găsit în Tanakh. După cum remarcam aici, prima ocurenţă a lui kippurim este în Exodul 29:36, în contextul inaugurării preoţiei aaronice. Acest termen tehnic lipseşte din Leviticul 16, denumind "ziua ispăşirii" abia în Leviticul 23:27-28 şi, incidental, 25:9. E cu totul remarcabil că am trecut deja în revistă jumătate din versetele în care avem kippurim; că toate opt sînt din Exodul, Leviticul şi Numeri; şi că această sărbătoare nu este menţionată niciunde altundeva în afara Pentateuhului (nici măcar în Ezechiel)!

În Exodul 30:10 şi Numeri 29:11 regăsim alte două referinţe la "ziua ispăşirii". Prima este curioasă din cel puţin două motive. Mai întîi, ea constituie un anacronism în ordinea povestirii - asumă familiaritatea cu textele din Leviticul în care ceremonia este descrisă pentru prima dată. Nu este însă singura situaţie de acest gen din Exodul - "cîntarea lui Moise" conţine un pasaj (15:13-17) ce pare scris după consumarea călătoriei spre Canaan şi stabilirea Ierusalimului ca centru cultic, iar finalul capitolului 19 insistă să-i pomenească pe preoţi înainte ca sanctuarul să fi fost construit şi preoţia înfiinţată! Apoi, Exodul 30:10 pare să nu ştie de Leviticul 4, care include două cazuri particulare ale jertfei de purificare, altele decît cel reglementat prin calendar (mă refer, evident, la cazul jertfei purificatoare de yom kippur), în care sîngele ajungea pe "coarnele" altarului pentru tămîiere.

În fine, ultimele două ocurenţe ale lui kippurim sînt extrem de instructive. În Exodul 30:16 dăm peste "argint ispăşitor" ("argintul pentru răscumpărare" al lui Cornilescu). Indiferent de raţiunile (încă disputate) care justificau aversiunea divină pentru recensăminte, e clar că taxa pe suflete avea menirea de a-i proteja pe recenzaţi de mînia divină (cf. v.12). Iar în Numeri 5:8 avem un "berbec ispăşitor" care este acelaşi cu cel din Leviticul 6:1-7 (5:20-26 în TM).

Ce putem deduce din acest mic studiu lexical? Că inaugurarea şi ispăşirea se presupun reciproc; că ispăşirea îi protejează pe oameni de slava divină; că pînă şi un asham (jertfa pentru vină) face ispăşire. Şi - să nu uităm - că textul Pentateuhului este departe de a fi unitar (opera unui singur autor) şi scutit de aberante interpolări. Dar, ca să nu vă las cu un gust amar, invoc aici vorba lui Ricoeur (dacă îmi aduc aminte bine) care zicea că euharistia este o transsubstanţiere - jertfa devine pîine şi vin. Isus a luat măcelul de animale şi oameni din Vechiul Testament şi l-a prefăcut în şansă pentru toţi, în drum deschis, în viaţă din belşug.

Despre ispăşire VIIa

Nici nu mai ştiu de unde să apuc subiectul. Aş putea să-l abordez frontal, ceva de genul "gîndiţi-vă numai: nu orice păcat îşi putea găsi soluţia la sanctuar şi mă îndoiesc că asta era, acceptînd interpretarea adventistă, din cauză că Dumnezeul găzduit în sanctuar nu putea su-porta şi cele mai grele păcate; trebuie că erau de vină, nevinovate de altfel, vehiculele de la salubritate, care nu puteau purta către groapa de gunoi şi vinovăţii mai de soi; era nevoie de o maşină de gunoi pe măsură, eventual intergalactică, să ducă şi păcatele mişto către templul ceresc, infinit încăpător. Ceva pute!" Astfel, potrivit elucubraţiei adventiste, evreul învăţa din legea jertfelor că Satana va fi făcut responsabil doar de păcăţelele ce puteau fi găzduite temporar la sanctuar. Dar noi, în "era noastră", ştim că, datorită îmbunătăţirilor din sistemul de salubritate, toate mizeriile, şi cele mai pestilenţiale, vor sfîrşi în capul diavolului, săracul! Şi, prin urmare, harul nu este altceva decît timpul cît Dumnezeu poate suporta miasma răului în propria casă. Cînd I se pune pata, gata, intră în acţiune "judecata de cercetare"! Vidanjează templul astral şi face să plouă cu rahat peste un singur individ din univers. După cum un singur adam, nu primul, al doilea, a cărat tot rahatul (şi ăla care a fost, şi ăla care va să vie) în cer. Cîh!

Sau aş putea să-i administrez mici croşee: vreau şi eu măcar un singur indiciu textual (din Pentateuh de preferinţă) pentru ideea fantezistă potrivit căreia acelaşi sînge animal, cu aceeaşi aplicare rituală, avea în funcţie de calendar proprietăţi diferite - căra păcat şi necurăţie în templu în tot timpul anului, mai puţin de Yom Kippur, cînd spăla templul de păcat şi necurăţie. Nu există nicio iotă în Lege care să sugereze o asemenea reversibilitate rituală. Sîngele vărsat după Lege la sanctuar curăţă întotdeauna. Şi, apropo, nu pe cel care îl procură. Ca să te apropii de sanctuar trebuia să fii deja curat şi sfînt. Sîngele de la templu curăţă templul - întreţine adică prezenţa divină, protejînd totodată comunitatea de inflamabilitatea sfinţeniei divine (aceasta este definiţia corectă a "ispăşirii").

Sau aş putea cita sinteza de excepţie a lui Jonathan Klawans, desfăşurată în două cărţi - Impurity and Sin in Ancient Judaism (OUP, 2000) şi Purity, Sacrifice, and the Temple Symbolism and Supersessionism in the Study of Ancient Judaism (OUP, 2005), ce rezumă sensurile ritualului mozaic la două principii pe care, oricum le-ai lua, nu le poţi armoniza cu aberaţia adventistă. Şi să nu rîd de Florin cînd se plînge că nu scriu un studiu serios, eventual o teză de doctorat pe tema ispăşirii! Există deja toată literatura de specialitate de care e nevoie pentru a înţelege mai bine sistemul levitic. Mai e nevoie doar de umilinţa lui "a te lăsa învăţat" şi, eventual, dezvăţat de prostii.

Sau, aşa cum se va vedea, mă pot întoarce la text, explorînd diverse căi de acces către Leviticul 16.