Nevoia de ferestre

Nu sîntem în Evul Întunecat, în epoca tăcerii. Umblă zvonul că trăim într-o ţară democrată şi facem parte dintr-o biserică deschizătoare de drumuri în atîtea privinţe. Avem însă o mentalitate greşită despre ce pot şi ce nu pot "digera şi asimila" mieluşeii turmei. Am întîlnit în biserica mea tineri speriaţi de invitaţia de a gîndi singuri într-o anumită privinţă. Dacă nu găsesc citatul cu răspuns clar la întrebare, sunt pierduţi. Şi se duc la mama sau la tata, sau la duhovnic şi ce li se spune e luat drept normă de viaţă. Aceasta este o categorie tristă... Pentru că aşa arată tinerii îmbătrâniţi ai bisericii, cei care suferă deja de reumatism şi de cataractă.

O a doua categorie sînt cei care rămîn din copilărie cu prostul obicei de a pune întrebări. Tinerii au nevoie să deschidă ochii şi să li se răspundă, nu să fie trimişi la somn şi la uitare, că rezolvă "părinţii spirituali" tot. Doriţi o generaţie imatură şi credulă de credincioşi? Tinerii îşi vor pune în mod natural întrebări şi, dacă reacţia este "linişte!", îi veţi pierde de prieteni. Şi, după cum copiii au un al n(enumărate)-lea simţ cînd nu li se spune adevărul sau cînd adulţii nu sunt de încredere, tinerii aceştia rămîn cu sechele în viaţa de adult. Nu cred orice li se spune, cel puţin nu pentru că "aşa zice cutare..." Şi nu le poţi da în cap cu citatul (scos din context), că îţi vin cu argumente la care te pomeneşti că nu ai răspuns.

Tinerii părăsesc biserica nu atît datorită dezamăgirii cu privire la X şi Y, ci pentru că “le miroase” ipocrizia care, îmi pare rău să o spun, creşte exponenţial cu tăcerea (şi, pfui, dacă tot vorbim de simţuri ascuţite, să vezi ce nas educat mai au...). Tinerii pleacă din biserică tocmai cînd sînt dezamăgiţi, dar liderii lor în loc să spună "da, aici s-a greşit, recunoaştem" (am greşit este, bineînţeles, mult mai greu de spus, pentru asta fiind nevoie de cineva care să-şi asume ‘boroboaţa’, pe cînd noi avem o aplecare cocîrjată pentru ‘colectivizare’, moştenire din perioada nu spui care...), spun "ia vedeţi-vă de treabă şi decupaţi îngeraşi la măsuţă". Toţi membrii înţeleg că a greşi e omeneşte, iar pastorii sînt oameni(!?). Dacă membrii de rînd dau dovadă de înţelegere şi clemenţă faţă de liderii lor (nescuzîndu-le în acelaşi timp comportamentul), ar fi chiar atît de absurd să ne aşteptăm ca aceştia să-şi recunoască greşelile?

Dacă de ceva au nevoie tinerii, apăi au nevoie de transparenţa celor la care trebuie să privească în sus, dacă este să aibă încredere în ei. În rest, credinţa se datorează în primul rînd lui Dumnezeu, şi dacă un membru pune la îndoială deciziile bisericii, vă rog sa nu consideraţi că a apostaziat. La urma urmelor, biserica nu este un scop în sine, iar conducerea ei cu atît mai puţin. Biserica şi liderii ei sunt doar mijloace pentru împlinirea unei misiuni. Misiune pentru împlinirea căreia dacă este nevoie de tineri (şi experienţa şi bunul simţ spun într-un glas : "Este nevoie!"), biserica ar face bine să le respecte individualitatea, creativitatea, deschiderea, inteligenţa şi nevoia de adevăr, oricît de dureros ar fi el.

Aşadar, părinţi, tinerii voştri au nevoie de ferestre. Dar de unele care să mai fie şi curăţite din cînd în cînd, măcar dacă se sesizează cineva şi scrie pe ele : "Spală-mă!" Şi, cu timpul, vom îndrăzni să le şi deschidem. Numai aşa intră Soarele în Casă, se face lumină prin cotloane, mor microbii, fug păianjenii de frică şi începe sănătatea... spirituală. Să fie lumină!