Duhul şi profesioniştii

Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare a publicat, în două volume apărute acum un an şi, respectiv, acum două săptămîni, un studiu intitulat Reprofesionalizarea României. Resursa umană este "şansa României", în condiţiile în care elitele meritocratice reuşesc să se contureze şi să se impună. Cu alte cuvinte, diletantismul trebuie să lase loc competenţei, conivenţa bramburismului trebuie să cedeze în faţa unei solidarităţi a temeiniciei.

Că adventismul românesc nu este deloc imun la bolile societăţii româneşti este prea evident. Confundăm atît de uşor soteriologia, în care harul este întotdeauna de ajuns, cu standardele profesionale, unde harul înseamnă dotare şi este pus în valoare prin instrucţie serioasă. Mai mult, s-a insistat excesiv pe ideea că pastoraţia este o vocaţie, nu o meserie, trecîndu-se cu vederea faptul că vocaţiile (uitaţi-vă la muzicieni, de exemplu) presupun mai mult efort de perfecţionare şi mai mari exigenţe de performanţă decît meseriile. Aşa se face că un preşedinte de conferinţă (poveste reală) poate afirma că, dacă ar avea instrumente de evaluare adecvate (le aşteaptă de la uniune, deşi are tot dreptul să le creeze el însuşi), ar da afară peste jumătate dintre pastorii angajaţi.

Pe de altă parte, corpul pastoral adventist din România suferă, în opinia mea, de o afecţiune istorică - mitul generaţiei '78. Din cauze prea bine cunoscute, promoţia 1978 a Seminarului Teologic a constituit un influx major de energie şi talent, precum şi, în timp, un pol masiv, adesea compact de putere în ierarhia adminsitrativă. 30 de ani au fost, poate din păcate, suficienţi pentru ca această generaţie să-şi dea deplina măsură.