Revoluţia continuă

Jacques Barzun definea revoluţia drept "transferul violent de putere şi proprietate în numele unei idei". Potrivit acestei definiţii (şi oricărei alteia), decembrie 1989 nu a constituit o revoluţie în România. În ultimul număr din Idei în dialog, H.-R. Patapievici abordează subiectul dintr-o perspectivă mai largă, argumentînd că toate schimbările politice din Europa de Est a lui '89 au fost mai curînd anti-revoluţii - revoluţii doar în sens etimologic, de întoarcere la interbelic, revoluţii "de catifea".

Aveam doar doisprezece ani în decembrie '89 şi, cu toată febrilitatea momentului, pentru mine "revoluţia" a fost în primul rînd un spectacol televizat, care putea fi urmărit în siguranţa sufrageriei. Desigur, bravam adolescentin pe 18 sau 19 decembrie, discutînd nereţinut, pe stradă, pe lîngă Chindia Tîrgoviştei, ştirile auzite la Europa Liberă sau Vocea Americii despre revolta timişoreană iscată în jurul pastorului Tőkés - chiar s-au găsit amici ceva mai mari care să mă admonesteze, aducîndu-mi aminte că nu se ştie cine mă aude şi mă "saltă". Dar, altfel, nu am contribuit cu nimic la "căderea" comunismului.

A devenit însă în ultimii douăzeci de ani tot mai clar că decembrie '89, indiferent cui a aparţinut regia, a fost începutul unei revoluţii. O revoluţie care, meandrică şi adesea involuntară, nu este nici pe departe încheiată. Dacă singurele victime de acum 20 de ani au fost, paradoxal, dintre revoluţionari, a venit vremea să cadă şi ceva capete ale inamovibililor prea-puternici. Condamnarea comunismului, acum trei ani, de către preşedinte - gest lăudabil şi profund semnificativ (vezi reacţiile) - rămîne încă prea departe de jugulara răului.

PS Situaţia, mă tem, este exact aceeaşi şi în lumea religioasă românească.