Mituri istoriciste 1

Am citit zilele trecute Hints on the Interpretation of Prophecy publicată de Moses Stuart în 1842. Splendidă carte, chiar şi pentru un ateu ca mine! Profesorul de la Andover este frecvent considerat întemeietorul şcolii americane de studii biblice (ajunge să spun că citea Biblia în original şi ştia germană; apropo, "studii biblice" nu se referă aici la "lecţiunile" şcolii de sabat, ci la disciplina ştiinţifică a exegezei biblice). Comentariile lui la Apocalipsa (1845) şi Daniel (1850) sînt monumentali termeni de comparaţie pentru nascenta exegeză profetică adventistă.

Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.

Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.

În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.

PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.