Creştinismul de Clérambault - de Myo ;)

Poezia "Deşi niciodată" a lui Benone Burtescu, pe care cineva tocmai a inserat-o drept comentariu la postarea anterioară, mi-a adus aminte de sindromul de Clérambault. Pacientul care suferă de acest sindrom se prezintă astfel:

• crede că o persoană importantă, cel mai adesea un VIP, e interesată de el, îl iubeşte cu ardoare
• aceasta îi transmite mesaje, adesea prin mass-media, despre care e convins că îi sunt adresate în mod direct
• răspunde iubitului imaginar prin scrisori, telefoane, cadouri, vizite inopinate
• lipsa de răspuns trece drept nevoie de a ascunde iubirea, nicidecum drept absenţă a iubirii

Creştinul de Clérambault se prezintă astfel:

• crede că o persoană importantă, cel mai adesea Iisus, e interesată de el, îl iubeşte, a murit pentru el personal
• Biblia este o scrisoare de dragoste care i se adresează, deşi indirect, nu mai puţin personal
• răspunde iubitului nevăzut (era să zic imaginar) prin poezii, cântări de laudă, rugăciuni pline de ardoare. Faza cu vizitele inopinate, recunosc, ar fi mai greu de înfăptuit, dat fiind că iubitul e în al nouălea cer; totuşi, creştinul nostru a construit o casă, un altar iubitului nevăzut, unde merge să-l "vadă" regulat şi să-i simtă adierea poalei hainei
• lipsa de răspuns este un "nu încă", un "mai aşteaptă", reacţia preferată a iubitului la rugăciuni, nicidecum absenţa iubirii sau inexistenţa iubitului

Până acum nu am văzut mulţi pacienţi cu acest sindrom - doar unul singur. Mi s-a părut trist, foarte trist. Ştiu însă mulţi creştini care iubesc în modul ăsta obsesiv, în pofida oricăror evidenţe, în pofida tăcerii şi indiferenţei. Iar asta e chiar mai trist. Pentru că pot înţelege închinarea de frică, din respect, din recunoştinţă, dar nu pot înţelege închinarea din iubire. Mi se pare un oximoron. Cine - cu mintea întreagă - s-ar închina părintelui pe care îl iubeşte? Sau iubitei / iubitului? Iubirea nu necesită închinare, câtă vreme obiectul iubirii nu dă în grandomanie. Apăi nimic nu mi se pare mai puţin vrednic de iubire decât grandomanul.

De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.