Duhul Sfînt şi psihologia

Ştiţi cu ce se ocupă, printre altele, Duhul Sfînt? Cu sondarea sinelui, fiind oglindă pentru ceea ce sîntem cu adevărat, ajutîndu-ne să descoperim balastul din noi. Cu eliberarea de vechi, de vinovăţie, de înlănţuirea automatismelor vicioase. Cu mîngîierea (gr. paráklesis) şi refacerea relaţiilor. Cu împlinirea celei mai mari nevoi omeneşti - nevoia de sens. "Roada Duhului" este viaţa împăcată, împlinită emoţional şi capabilă să se dăruiască. Da, Duhul este şi consilier psihologic. Iar cine vorbeşte despre sfinţire ignorînd vindecarea lăuntrică nu L-a cunoscut pe Cel care dă "viaţă... din belşug" (Ioan 10:10), prin "Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi" (Tit 3:5-6), căci "Duhul dă viaţa" (2 Corinteni 3:6).

Cei mai mulţi dintre noi poate că sînt de acord cu paragraful de mai sus. Uităm însă prea uşor că Duhul lucrează nu doar ÎN oameni, ci şi PRIN oameni. Dacă puteţi face abstracţie de ajutorul unei persoane specializate în consiliere psihologică, lăsînd vindecarea emoţională pe seama adierii Duhului, atunci, pentru consecvenţă, o să vă rog să nu mai apelaţi nici la pastori pentru dilemele exegetice sau teologice pe care le aveţi, doar se pricepe Duhul mai bine să vă lumineze. Pe medici sau dentişti nu aveţi voie nici să-i pomeniţi, darămite să-i căutaţi.

Adventiştii şi psihologia

Sînt uimit şi astăzi de cîtă obtuzitate mai există printre adventişti, încurajată de mulţi dintre pastorii lor, cu privire la utilitatea şi studiul psihologiei. Există încă "personalităţi" adventiste care condamnă psihologia şi îi îndeamnă pe tineri să nu se înscrie la o facultate de profil. Şi asta cu aceeaşi gură cu care îşi permit, superior şi obraznic, să pună unor persoane incomode diagnostice psihiatrice. "Personalităţi" de două, ba chiar trei ori penibile.

În primul rînd, pentru că aceşti abuzatori spirituali uită că însuşi profetul timpuriu al adventismului scria: "Adevăratele principii ale psihologiei sînt de găsit în Sfînta Scriptură". Cunosc mai mulţi pastori, prea puţini români, care au făcut studii doctorale cercetînd relaţia dintre psihologie şi Biblie, în mod special, de exemplu, dintre conceptul de inteligenţă emoţională şi principiile pedagogice ale Mîntuitorului. Generaţia mea de seminarişti chiar a făcut cursuri de introducere în psihologie şi de consiliere, unii dintre colegii mei scriind teze de licenţă pe subiecte conexe. Iar seminarul teologic din cadrul Universităţii Andrews are un cabinet serios de consiliere psihologică pentru studenţi.

În al doilea rînd, a pune de la distanţă şi în lipsa unei minime competenţe etichete de "nevroză" şi "schizofrenie" este infantil şi imoral. În cel mai "bun" caz, face parte dintr-o binecunoscută strategie de război ideologic, numită "demonizarea adversarului". Şi mai interesant este că aceste "personalităţi" au ele însele preaevidente tare psihologice, bazîndu-şi reputaţia nu pe studiul profund al Scripturii sau pe strălucirea intuiţiilor teologice, ci pe histrionisme de doi bani şi excentricităţi care fac uşor să vorbească gura tîrgului. Iar în cel puţin un caz, acelaşi om care avertizează împotriva pericolelor psihologiei predă la Cernica tehnici de manipulare în masă.

În fine, penibile pentru că aceşti pastori, prea "spirituali" pentru a se lăsa educaţi de ce e bun în psihologia modernă, ratează chiar menirea lor duhovnicească. Nu poţi vorbi despre naştere din nou fără să tratezi subiectul vindecării emoţionale. Şi nu poţi asista asemenea renaşteri spirituale decît fiind tu însuţi un om întreg la inimă şi minte. Evanghelia Împărăţiei nu are sens în afara discipolatului pe care îl propune Marele Maestru. Iar acest discipolat presupune vindecarea deplină a sufletelor. A sări să faci o victimă de abuz sexual dementă doar pentru că abuzatorul este arhicunoscut (eventual faţă bisericească) este o ruşine. Iar venind din partea unui pastor, un gest descalificant.

Precizări

Celor care v-au plăcut ultimele două postări apărute în secţiunea "De la cititori" (ma refer la Nevoia de ferestre şi Itinerariul devenirii), vă pot spune că ele vin amîndouă de sub aceeaşi pană. Mă rog, din aceeaşi tastatură. Că Itinerariul promite să fie o serie. Şi că subscriu cu totul la ideile pe care le conţin.

Mai mulţi dintre cei care citesc acest blog şi mă cunosc întrucîtva au ţinut să mă consoleze, detectînd în textele mele de aici o notă de amărăciune. Ţin să îi asigur şi pe această cale că sînt de fapt un om cu zîmbetul pe buze. Nu aş fi început să ţin acest blog dacă era vorba despre o situaţie strict personală (apropo, sînt trei luni de cînd comitetul bisericii din care fac parte mi-a acordat dreptul de recăsătorire, reconfirmîndu-l şi la intervenţia abuzivă a conferinţei şi uniunii, iar o decizie concurentă nu există, nici nu poate exista). Însă faptul că pastorul meu a avut de suferit pentru că a făcut tocmai ce trebuia să facă mi s-a părut scandalos şi nu m-a putut lăsa fără reacţie. Altă frustrare decît aceea că, din momentul divorţului şi pînă la ultimele aberaţii administrative, liderii implicaţi nu au făcut decît să acumuleze abuz peste abuz nu am. Îmi iubesc biserica în ciuda imperfecţiunilor unor oameni.

Prin urmare, acest blog nu se vrea nici un instrument de presiune, nici o răfuială personală, nici o vitrină de neîmpliniri. Aşa cum am spus de la început, vreau doar să răspund unei provocări pe care am lansat-o eu însumi - aceea de a fi exigenţi cu pastorii noştri, încurajînd astfel şi un sănătos spirit critic printre laici, şi un mai înalt sentiment de responsabilitate printre clerici. Tocmai de aceea am vorbit aici şi despre alte subiecte decît cele care mi-au dat ideea blogului, deschizîndu-l chiar şi contribuţiilor altora.

Încă ceva. Fericirea mea nu depinde nicicum de faptul că am sau nu "drept de recăsătorire".

Itinerariul devenirii I - Chemarea

Merge flăcăul la Ierusalim cu bocceaua să vază dacă Marele Preot îl ia sub oblăduire, ca ucenic. Marele Preot iese în prag şi analizează candidatul:

- Română ştii?

- Ştiu, Măria Ta. De mic m-a învăţat mama să buchisesc şi, după ce veneam de la sapă, citeam pe rupte Scriptura.

- Aşa, bine, fiule. Asta înseamnă că ştii Scriptura. Ia să vedem, ordinea cărţilor Scripturii o ştii?

- Ştiu, Mărite. Iaca: Geneza, Exodul, Leviticul,... şi Apocalipsa.

- În lumea asta se cere să ştii şi limbi străine. Tu, fiule, ştii?

- Oh, preamărite, în timpul meu petrecut în natură am învăţat să disting cântecul păsărilor şi lătratul căţelului, mieunatul pisicii şi cântatul cocoşului. Pot spune aproape fără excepţie ce stare vor să transmită. Şi apoi, am deprins şi graiul altor ţări. Mărite, ih şpic ingliş.

- Un suflet apropiat de creaţia Domnului şi interesat de învăţătură.

Marele Preot priveşte la sub-marii preoţi şi dă din cap admirativ. Are stofă băiatul.

- Ia să vedem, de ce vrei tu să devii păstorul sufletelor?

Feciorul stă să gândească, iar Marele Preot îşi zice: „Înţelept băiat, nu deschide gura înainte să gândească!” Iar feciorul îşi zice: „Dacă i-aş zice că mama a vândut pământul şi că nu mai am rost la dat cu sapa şi că niscaiva pâine şi peşte nu mi-ar strica nici mie, nu cred că va fi impresionat.” Plecând mai jos capul şi gârbovind spinarea, pe ton umil, cu pălăria în mână, aspirantul răspunde:

- De când mă ştiu, părinte, predicam la Şcoala de Sabat copii şi instructoarea zicea că am har. Ş-apăi mă gândii că Domnul are nevoie de oameni în lucrare, în via Sa, şi iacă-mă-s.

- Bine, bine. O ultimă întrebare: cum ţi se par cei care vin la Ierusalim să înveţe cum să slujească pe lângă Templu şi apoi se dedau obiceiurilor păgâne de a vinde boi pentru ca să-şi plătească şederea?

- Oh, asta e simplu, Mărite. Sunt de condamnat. Cum adică să munceşti pentru a-ţi câştiga taxele de şedere în curtea Templului? Apăi nu zice Domnul că pâinea şi apa nu vor lipsi? N-a dat el credincioşilor braţe să muncească pentru a susţine pe cei care se roagă pentru sufletele lor? Mărite, afară sunt de dat şi fără recomandare ăi cari fac astfel de faptă. Domnul ne-a dat unora să ne îndeletnicim cu studiul şi altora munca. A face altfel e păcat.

Marele-şi priveşte colegii şi îşi zice: „Umil băiatu, nu ştie multe, da’ e viclean sau naiv, nu contează. D-al nostru.”

- Bine, băiete. Suntem mulţumiţi de tine. Poţi să-ţi duci bocceaua în catul de jos. O să primeşti de mâncare niscaiva soia cu pâine de soia, un pat în care să-ţi pleci capul pentru odihnă şi nişte sectoare, că Domnul spune să ne folosim toţi talanţii.

- Oh, prea-slăvite, mulţumesc, mulţumesc!

Şi-aşa intră la Fabrica de popi pe bandă încă un candidat ideal.

Nu am nimic împotriva pastorilor de origine umilă. Povestirea de mai sus, culeasă din folclorul religios general, nu doar adventist, are o cu totul altă miză. Din păcate, prea adesea umilinţa nu este o virtute, ci doar lipsă de fond. Dacă taci şi-ţi faci sectorul nu înseamnă neapărat că eşti de caracter. Dacă pleci capul să nu-l taie sabia, nu e neapărat semn de virtute. Uneori capul trebuie să stea sus, şi asta nu e neapărat mândrie. Poate că Dumnezeu ridică slujitori şi din pietre. Dar sunt la fel de convinsă că unii rămân pur şi simplu... bolovani.

Ca la noi la nimeni

În ultima vreme am făcut un mic studiu aleatoriu cu privire la practicile adventiste mondiale în cazul acordării dreptului de recăsătorire. Am trimis email-uri la mai multe uniuni din Europa şi din lume, primind fără excepţie răspunsul normal - biserica locală (comitetul şi pastorul) este singura cu drept de decizie. Se disting însă două lucruri interesante:

În primul rînd, abordarea unui pastor occidental (secretar al Asociaţiei pastorale la nivel de uniune) potrivit căreia "dreptul de recăsătorire" este garantat de stat, biserica locală neputînd face altceva decît să refuze oficierea ceremoniei religioase. Tot el pune disciplinarea membrilor care se (re)căsătoresc fără acordul bisericii (situaţie care apare doar în comunităţile de imigranţi) pe seama unor "obiceiuri autoritare". Pînă aici, nimic surprinzător.

În al doilea rînd, răspunsul extrem de onest al unui preşedinte de uniune african, care spune direct că, în practica locului, orice persoană divorţată are drept de recăsătorire. Tot el recunoaşte că, în pofida pasajelor relevante din Noul Testament, oamenii divorţează pentru multe motive, iar biserica nu are prea multe de făcut. Remarcabil este că, împotriva opiniei comune că biserica lumii a treia este mai consevatoare, cel puţin în această privinţă (poate din cauza instabilităţii maritale cu rădăcini sociale şi culturale) ea pare mai liberală decît "prealiberalul" occident.

Nevoia de ferestre

Nu sîntem în Evul Întunecat, în epoca tăcerii. Umblă zvonul că trăim într-o ţară democrată şi facem parte dintr-o biserică deschizătoare de drumuri în atîtea privinţe. Avem însă o mentalitate greşită despre ce pot şi ce nu pot "digera şi asimila" mieluşeii turmei. Am întîlnit în biserica mea tineri speriaţi de invitaţia de a gîndi singuri într-o anumită privinţă. Dacă nu găsesc citatul cu răspuns clar la întrebare, sunt pierduţi. Şi se duc la mama sau la tata, sau la duhovnic şi ce li se spune e luat drept normă de viaţă. Aceasta este o categorie tristă... Pentru că aşa arată tinerii îmbătrâniţi ai bisericii, cei care suferă deja de reumatism şi de cataractă.

O a doua categorie sînt cei care rămîn din copilărie cu prostul obicei de a pune întrebări. Tinerii au nevoie să deschidă ochii şi să li se răspundă, nu să fie trimişi la somn şi la uitare, că rezolvă "părinţii spirituali" tot. Doriţi o generaţie imatură şi credulă de credincioşi? Tinerii îşi vor pune în mod natural întrebări şi, dacă reacţia este "linişte!", îi veţi pierde de prieteni. Şi, după cum copiii au un al n(enumărate)-lea simţ cînd nu li se spune adevărul sau cînd adulţii nu sunt de încredere, tinerii aceştia rămîn cu sechele în viaţa de adult. Nu cred orice li se spune, cel puţin nu pentru că "aşa zice cutare..." Şi nu le poţi da în cap cu citatul (scos din context), că îţi vin cu argumente la care te pomeneşti că nu ai răspuns.

Tinerii părăsesc biserica nu atît datorită dezamăgirii cu privire la X şi Y, ci pentru că “le miroase” ipocrizia care, îmi pare rău să o spun, creşte exponenţial cu tăcerea (şi, pfui, dacă tot vorbim de simţuri ascuţite, să vezi ce nas educat mai au...). Tinerii pleacă din biserică tocmai cînd sînt dezamăgiţi, dar liderii lor în loc să spună "da, aici s-a greşit, recunoaştem" (am greşit este, bineînţeles, mult mai greu de spus, pentru asta fiind nevoie de cineva care să-şi asume ‘boroboaţa’, pe cînd noi avem o aplecare cocîrjată pentru ‘colectivizare’, moştenire din perioada nu spui care...), spun "ia vedeţi-vă de treabă şi decupaţi îngeraşi la măsuţă". Toţi membrii înţeleg că a greşi e omeneşte, iar pastorii sînt oameni(!?). Dacă membrii de rînd dau dovadă de înţelegere şi clemenţă faţă de liderii lor (nescuzîndu-le în acelaşi timp comportamentul), ar fi chiar atît de absurd să ne aşteptăm ca aceştia să-şi recunoască greşelile?

Dacă de ceva au nevoie tinerii, apăi au nevoie de transparenţa celor la care trebuie să privească în sus, dacă este să aibă încredere în ei. În rest, credinţa se datorează în primul rînd lui Dumnezeu, şi dacă un membru pune la îndoială deciziile bisericii, vă rog sa nu consideraţi că a apostaziat. La urma urmelor, biserica nu este un scop în sine, iar conducerea ei cu atît mai puţin. Biserica şi liderii ei sunt doar mijloace pentru împlinirea unei misiuni. Misiune pentru împlinirea căreia dacă este nevoie de tineri (şi experienţa şi bunul simţ spun într-un glas : "Este nevoie!"), biserica ar face bine să le respecte individualitatea, creativitatea, deschiderea, inteligenţa şi nevoia de adevăr, oricît de dureros ar fi el.

Aşadar, părinţi, tinerii voştri au nevoie de ferestre. Dar de unele care să mai fie şi curăţite din cînd în cînd, măcar dacă se sesizează cineva şi scrie pe ele : "Spală-mă!" Şi, cu timpul, vom îndrăzni să le şi deschidem. Numai aşa intră Soarele în Casă, se face lumină prin cotloane, mor microbii, fug păianjenii de frică şi începe sănătatea... spirituală. Să fie lumină!

Necazuri în paradis

Am aflat abia recent de la un bun prieten de scandalul Pitcairn din 2004. Pentru cei care vor mai multe detalii, articolul de acum un an din Vanity Fair care a dat titlul acestui post este mai mult decît edificator. Cei care nu au răbdare să citească cele 10 pagini din Vanity Fair s-ar putea mulţumi cu cele două din The New York Times, scrise chiar în octombrie 2004.

Povestea acestei culturi izolate care a tolerat pedofilia şi incestul este un eventual răspuns la întrebările de genul "cum este posibil ca un adventist să facă aşa ceva?" Pentru cei care nu citesc engleza, spun doar că una dintre victime relatează cum, la 11 ani, a fost violată într-o sîmbătă, după Şcoala de Sabat, de către un coreligionar* de doar 13. Şi cum, ceva mai tîrziu, după un nou viol, a fost bătută de tatăl ei pentru că întîrziase la biserică.

* Trebuie că niciunul dintre minori nu era membru adventist. Dar, în timp ce este adevărat că la ora actuală doar vreo 10 din cei aproape 50 de locuitori formează o grupă adventistă, ei sînt singura biserică de pe insulă, iar sîmbăta este ziua de odihnă "oficială".

Înţelepciunea docilităţii şi cuantificarea spiritualităţii

"Omul spiritual... poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni." (1 Corinteni 2:15)

Cunoaşteţi şi voi persoane care iau, de cele mai multe ori fără să ştie, cuvintele de mai sus într-un sens aberant. Apropo, Cornilescu scrie "duhovnicesc", care nu este decît sinonimul perfect de provenienţă slavonă al lui "spiritual". Iar Pavel este utilizatorul aproape exclusiv al termenului în Noul Testament (doar Petru mai are două ocurenţe). Revenind - persoane care, presupunînd că propria spiritualitate e de domeniul evidenţei, îşi permit să măsoare gradul de "zdrobire pe stîncă" a altora. După mine, sînt oameni trişti, care nu se pot simţi bine decît în vicioasa companie a celor pe care i-au îndoctrinat cu ideea că o bună imagine de sine (chiar şi împlinită în frumuseţea Mîntuitorului, nu în merite şi calităţi personale) este totuna cu aroganţa. Oameni care domnesc peste cohorte de admiratori năuci şi zelatori decerebraţi.

Bunicul meu îmi povestea acum ani că unul dintre cele mai importante examene pe care le-a dat în seminar - la Stupini, prin 1950 - a fost să mute, la solicitarea unui profesor, o grămadă de moloz dintr-un loc într-altul şi înapoi. Mă tem că mentalitatea asta care face din obedienţa necondiţionată calificare suficientă pentru pastoraţie nu a dispărut cu totul. La fel, se uită adesea că Isus nu are vreo fericire pentru săracii cu duhul. Şi că semnele de recunoaştere ale unei autentice spiritualităţi sînt darurile Duhului, nu falsa umilinţă şi sfînta ignoranţă.

Noutăţi

Semnalam mai sus, în Un pic de satiră, o anumită situaţie emblematică. Iată că textele de pe acest blog nu rămîn fără efect. Mai nou, toate departamentele uniunii au pagini de prezentare în regulă. E un vădit progres, nu? :)

Iată cu ce se ocupă unul dintre ele (sublinierile îmi aparţin): "Asociaţia Pastorală işi propune... să îi ajute pe pastori în dezvoltarea personală, consiliere şi sfătuire, îi conduce la o relaţie vie cu Dumnezeu şi la un simţământ mai puternic al valorii de sine, le întăreşte autoritatea în teritoriu şi credinţa în vremuri de conflict şi dispute doctrinale. Facilitează câştigarea de suflete, hrănirea şi instruirea lor. Promovează în randul pastorilor proiecte şi metode care ajută la vestirea adevărului mântuitor..." Tare bine ar fi dacă s-ar şi ţine cont de această declaraţie de misiune.

Nesăbuinţă

Am făcut imprudenţa să-mi urmez un gînd fulgurant. Şi anume să caut rădăcinile biblice ale mai sus pomenitului vocativ. Iată rezultatele micului meu studiu.

Matei îl foloseşte de trei ori (termenul grecesc este din familia lexicala a Eteriei). De fiecare dată, sub mască sau în persoană, Isus este cel care îl rosteşte. Mai întîi (20:13-14) ca neobişnuit gospodar: "Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă." A doua oară (22:12-13) ca împărat chiţibuşar: "Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?... Luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară!" A treia oară (26:50), fatidic, poate ironic, unuia dintre ucenici: "Prietene, ce ai venit să faci fă!" În niciuna dintre ocurenţe vocativul acesta nu prevesteşte nimic bun. Pe buzele lui Isus, el sună trist, ba chiar sinistru.

Tabloul este îndulcit de umanul doctor Luca (el foloseşte un sinonim, de găsit în familia lexicală a celuilalt cuvînt din numele complet al Eteriei). Luca 11:5 (şi contextul) ne învaţă că trebuie să fim îngăduitori şi serviabili chiar şi cu cei care ne spun "prietene". Iar 14:10 ne sugerează să ne simţim onoraţi atunci cînd, printr-un "prietene", sîntem poftiţi în capul mesei. Şi asta chiar dacă cel care face poftirea nu suportă un imn studenţesc intitulat "Prietene, mută-te mai sus" ;)