Pentru adventistul greu de cap

Încă mai aud cîte un fost "frate" care mă apostrofează: "Sigur, tu eşti de fapt supărat că biserica nu-ţi dă drept de recăsătorire şi d-aia bagi de vină cum prinzi ocazia". Într-adevăr, nu-mi imaginez cum aş putea lua hotărîri de unul singur. Trebuie neapărat să gîndească un comitet pentru mine. Fericirea sau libertatea mea nu valorează nici pe departe cît calitatea mea de membru. Şi am nevoie de dezlegare de la biserică pînă şi pentru ca să respir.

Acestui gen de adventist, care încă îşi suge degetul mare, am să-i spun cîteva pe şleau: mi se pare dezgustător să fac parte dintr-o biserică în care divorţul este înfierat prin definiţie şi a rezista stoic într-o căsnicie disfuncţională, ba chiar abuzivă este o virtute. Mi-e scîrbă cînd îmi vorbesc despre moralitate soţi care se detestă temeinic de o viaţă. Dispreţuiesc pastori care predică despre cum "Dumnezeu are pe cineva special pregătit numai şi numai pentru tine" şi care au lăsat zarurile să le descopere "partenerul ideal" - creierul lor fiind prea mic pentru o asemenea decizie.

Spuneţi-mi şi mie cu ce este inferioară moral fosta mea soţie, care a plecat cînd a crezut că nu poate face altceva, soţului care înghesuie fete necăsătorite prin apartamente studenţeşti şi soţiei lui care se îndoapă cu citate din Ellen White - ambii membri AZŞ? Sau bărbatului care îşi batjocoreşte femeia, pentru ca apoi să-i ceară sex oral, şi soţiei lui care trăieşte o perpetuă fantezie a eliberării de "monstru" - amîndoi membri AZŞ? Sau pastorului care îşi duce viaţa pe drumuri, în "lucrare", în timp ce soţia robeşte la onoarea lui, a familiei şi a bisericii? De cînd a devenit masochismul virtute creştină?

Trista majoritate a adventiştilor trăiesc cu falsa credinţă că Dumnezeu nu urăşte nimic mai mult decît "despărţirea în căsătorie". Greşit, complet greşit. Nimic nu urăşte Dumnezeu mai tare decît nefericirea. Şi, înainte de divorţ, sînt alte lucruri pe lista mîniei divine: ipocrizia, nedreptatea, abuzul de putere (mai ales în forma abuzului de minori). Divorţul nu e nici bun, nici rău - după cum nici căsătoria nu e nici bună, nici rea. Cunosc oameni nefericiţi şi printre căsătoriţi, şi printre divorţaţi. Iar fericirea nu are nimic de a face cu rugăciunea de binecuvîntare sau cu dreptul de recăsătorire.

Da, sînt supărat pe "biserică", dar nu pentru că nu-mi iese mie cine ştie ce pasenţă. Ci pentru că este un babel de valori false, de prilejuri de rănire, de iluzii spirituale. Pentru că preferă idioţenia sfîntă inteligenţei iscoditoare, laşitatea aparenţelor curajului moral. Pentru că e prea uşor un sistem de profitorie, în loc să fie o comunitate întru vindecare. Ştiţi cine a ţinut cu orice preţ să-şi impună punctul de vedere în chestiunea dreptului meu de recăsătorire? Nu vă faceţi că nu ştiţi, că v-am mai spus. Un om care a vorbit cu mine o singură data în viaţă. Şi atunci ca să-mi spună, într-un penibil spectacol de "inteligenţă" (a ţinut să conversăm în engleză, chit că o vorbeşte prost), cîte şi ce facultăţi e bine să fac. Pentru că, desigur, eu am nevoie de dezlegare de la biserică şi pentru ca să respir.