Buhuhu şi întrebări berbeceşti

Săptămîna asta (care s-a încheiat azi) m-am simţit cu adevărat iubit: pastorul meu (mă rog, fostul meu pastor) mi-a cerut în sfîrşit numărul de telefon. E adevărat, a trecut aproape o lună de cînd mi-am anunţat public retragerea din biserică, dar - vorba aia - la Dumnezeu un an e ca o zi. Şi e la fel de adevărat că mi l-a cerut doar după ce i-am scris un email să-i aduc aminte că mă are pe agendă. Sînt sigur că agenda lui e încărcată şi că un berbec enervant nu e tocmai demn fie şi de mîngîierea bîtei lui ciobăneşti. Ah! - era să uit: e şi mai adevărat că mi l-a cerut doar pentru ca să mă sune dintr-o şedinţă de comitet, să mă pună pe speaker şi să le confirm "fraţilor" că dorinţa mea exprimată public e pe bune, că nu blufez. Dar, trecînd peste toate astea, m-am simţit - cum spuneam - iubit. Mai ales pentru că a ţinut să mă asigure de regretul pe care îl încearcă la despărţire. Am fost de-a dreptul emoţionat.

Şi uite-aşa, nici n-am ieşit bine din ţarc şi mor de dorul ciobanilor mei dragi. Ce-o să mă fac eu fără atenta lor grijă pentru sufleţelul meu încercat? Cine o să mă mai caute să mă întrebe de sănătate? Cine o să mai aibă grijă să n-o iau razna? Cine? Cine?

Lăsînd gluma la o parte, vă destăinuiesc, dragi cititori, că, din cei 18 ani în care "am fost" membru al Bisericii Adventiste (1992-2010), cam jumătate (1998-2007) i-am petrecut în ilegalitate - adică m-am bucurat de toate privilegiile calităţii de membru fără să fi aparţinut efectiv vreunei biserici adventiste de pe lumea asta. Ironia sorţii face ca tocmai în acest interval să fi terminat şi Cernica, şi MDiv-ul la Andrews, să fi devenit prea cunoscut ca membru al grupului Enthousiasmos, şi să fi consumat o căsătorie cu o "soră" care ar fi trebuit disciplinată pentru "însoţirea cu un necredincios". Înţelegeţi cam cît de mult contează calitatea de membru, nu doar pentru lumea viitoare, ci chiar şi pentru cea de acum şi aici? Ştiu că unul ca Fereşteanu ţine la ea - are şi de ce: pentru un sociopat, e o mască utilă de onorabilitate, o cîrjă pentru stima de sine. Eu întreb însă: aveţi impresia că simpla apartenenţă la turmă vă garantează pajişte grasă sub picioare? Că ciobanii care trăiesc pe spinarea voastră (literalmente) vă merită? Că registrul comunităţii se confundă cu "cartea vieţii"?