Fricţiuni teologice III - o poveste porcină

Profesorul Lăiu îşi încheie postarea în marginea căreia scriu aceste "fricţiuni teologice" cu citarea unei opinii răzleţe (despre care el crede că e rezonabilă, ba chiar profundă) cu privire la exorcizarea din Matei 8:28-34 / Marcu 5:1-20 / Luca 8:26-39. Ca să vă fie mai uşor, o reiau şi eu aici (în transpunerea lui Florin): "Am observat o anumită afinitate între acele duhuri necurate şi animalele necurate. Cred că Iisus le-a permis în mod ironic să se asocieze astfel (duh necurat în trup necurat) pentru a condamna practica evreilor renegaţi (sau liberali) din zona aceea. Mi-am pus întrebarea: De ce Iisus, care nu a făcut nimănui nici o pagubă, a permis distrugerea turmelor de porci? Eu cred că dacă ar fi fost vorba de turme de oi, El nu ar fi permis demonilor să le distrugă!"

În primul rînd, episodul se petrece în Decapole (cf. Marcu 5:20), o regiune greco-romană (despre care puteţi afla mai multe aici). Turmele de porci nu sînt ceva straniu în peisaj. Prin urmare, "evreii renegaţi (sau liberali)" - ptiu, drace! - sînt o fantasmagorie. Isus nu avea ce să condamne, nici cum să fie ironic. În al doilea rînd, Isus e celebru şi printr-o întîmplare în care nu s-a sfiit să "facă pagubă" - mă refer, evident, la "curăţirea templului". Sînt, de altfel, comentatori care asociază cele două episoade în numele unei demonstraţii soteriologice (şi jertfele curate, şi cele necurate sînt depăşite de oferta sa sacrificială). Trei: pentru Isus conta cel mai mult omul (şi puritatea lui). Avem toate motivele să credem că le-ar fi permis demonilor (singurele personaje evanghelice în dreptul cărora se foloseşte adjectivul akáthartos) să "intre" în orice soi de animal - dacă aşa cerea povestea. Doară, în sistemul mozaic, fix un animal curat (un ţap) era folosit pe post de transportor pentru toată necurăţia unui an de zile. Ceea ce mă aduce la a patra şi ultima observaţie: morala acestui episod evanghelic nu este că porcii au o "afinitate" pentru duhuri necurate (sau viceversa), ci - dimpotrivă - că pînă şi animalele necurate sînt prea curate pentru duhurile necurate. Să mă explic.

Marcu ne spune de trei ori în deschiderea poveştii că omul "stăpînit de un duh necurat" locuia "în morminte" (5:2.3.5). Luca menţionează acest detaliu o singură dată, ca şi Matei; dar adaugă un altul la fel de interesant - că, atunci cînd rupea legăturile, omul nostru "era gonit de dracul prin pustii" (8:29). Şi mormintele, şi pustia sînt - măcar la nivel simbolic, prin asociere cu moartea, cu increatul - locuri ale necuratului (pustiul era destinaţia ţapului pentru Azazel; cf. Leviticul 16:22). Demonii au o "afinitate" pentru ele. Cel mai mult le place să poarte prin asemenea locuri fiinţe curate, pe care şi le subjugă. Ăsta e deliciul lor suprem. În toţi cei trei sinoptici, ideea "transferului" la porci le aparţine demonilor, dar nu este decît o soluţie în disperare de cauză (nicidecum o delectare anticipată voios). Ei fac tot posibilul să rămînă "în zonă" (Marcu 5:10), să nu ajungă "în abis" (Luca 8:31). Acesta - abisul ("adîncul") - este, la Pavel, "locuinţa morţilor" (Romani 10:7) sau, la Ioan, un loc-sub-cheie (Apocalipsa 9:1; 20:1-3; de asociat probabil cu "închisoarea" din 1 Petru 3:19 şi tartarul din 2 Petru 2:4). În cosmologia simbolică a Bibliei, marea este şi ea "adîncul" (vezi Geneza 1:2). Or, demonii sfîrşesc exact unde nu-şi doreau. Porcii nu sînt un "plasament" norocos, ci un mult prea scurt drum către un deznodămînt inevitabil.

Trebuie să mai adaug aici doar unul sau două lucruri. Luca spune "în lac", nu "în mare" ca la Matei şi Marcu. Asta se datorează faptului că pentru el doar Mediterana este "mare" (vezi Fapte 10 - Iope e port la Mediterana - sau 27). Simbolismul rămîne însă intact, cu atît mai mult cu cît cuvîntul pentru "lac" nu mai apare în Noul Testament decît în Apocalipsă - "iazul de foc" în care sfîrşesc diavolul, fiara, profetul mincinos, fricoşii, ba chiar şi "moartea şi locuinţa morţilor". Diavolii au crezut că se tocmesc cu Isus, iar acesta le-a tras o ţeapă de proporţii. În fine, vă amintesc că imaginea sfîrşitului "în mare" apare şi altundeva în Noul Testament: oricine "scandalizează" pe "unul din aceşti micuţi" îşi merită piatra de moară agăţată de gît şi răcoarea de pe fundul mării (Matei 18:6 / Marcu 9:42 / Luca 17:2); la fel, "Babilonul, cetatea cea mare", sfîrşeşte metaforic ca o "mare piatră de moară" în adîncul mării (Apocalipsa 18:21). Această destinaţie este o condamnare definitivă.