Despre ispăşire VIIc

Rămînînd în aria semantică a "ispăşirii" ebraice, face să aruncăm o privire şi asupra verbului kipper. După numărătoarea mea, acesta apare în Tanakh de 101 ori. Doar un sfert din ocurenţe (24) provin din afara Pentateuhului, iar jumătate (49) sînt numai în Leviticul! Capitolul cu cea mai mare densitate (16) este, fireşte, Leviticul 16 - ceea ce nu face decît să ilustreze statistic afirmaţia mea cum că "ziua ispăşirii" este culminaţia întregului sistem levitic (menit în fiece detaliu, în fiecare sărbătoare să realizeze ispăşirea), nu excepţia de la regulă. Dar să pomenim cîteva pasaje interesante.

Despre înţelesul ispăşirii ne putem face o idee încă de la prima ocurenţă a verbului, în Geneza 32:20 (v.21 în TM) - Iacov spera "să-l potolească" pe Esau printr-un peşcheş (minchah în original, exact numele ebraic al jertfei de mîncare), pentru a-i vedea faţa şi a trăi. Ispăşirea e deschidere de drum, e protecţie. Kipper apare apoi în Exodul 29:33.36-37, în contextul inaugurării preoţiei aaronice şi a sanctuarului. Din Leviticul 9:7 aflăm că în acelaşi context inaugural s-a făcut ispăşire şi pentru popor, scopul fiind acela de a pregăti epifania, apropierea fără victime de slava divină (cf. v.6 şi 23-24). Numeri 8:19 confirmă această interpretare a ispăşirii - "astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi de nicio urgie cînd se vor apropia de sfîntul locaş".

Ezechiel cunoaşte şi el foarte bine sensurile ispăşirii. În 43:20.26 avem ispăşirea ca inaugurare. Iar în 45:15.17 ni se spune explicit că toate tipurile de jertfă şi toate sărbătorile împlinesc acelaşi scop ispăşitor. Mai mult, în acelaşi capitol (45:18-20) avem prevăzută, în cadrul restaurării vizionare, post-exilice a templului, ceea ce pare a fi un soi de "zi a ispăşirii", situată însă chiar la începutul calendarului cultic, în oglinda inaugurării mozaice a sanctuarului din pustie (cf. Exodul 40:2).

Aşadar, ispăşirea nu era domeniul exclusiv al unei singure zile din calendar, ci sarcina continuă a întregului scenariu ritual. Era şansa găzduirii prezenţei divine. Niciun aspect al cultului mozaic nu viza acumularea de rău şi necurăţie la sanctuar. Dimpotrivă, ispăşirea făcea posibilă puritatea şi sfinţenia prezenţei divine. "Ziua ispăşirii" era doar momentul de apropiere maximă între om şi Dumnezeu, moment facilitat şi garantat de un an întreg de sfinţire şi purificare.