Muntele abrupt al fericirilor

Dom' profesor Lăiu a scris de-a lungul timpului - mai ales în ultima vreme - nişte psalmi imprecativi (soiul cu blesteme), ba la adresa unora care s-au săturat să susţină financiar un cler incompetent şi abuziv, ba pe seama altora care se dezic de o biserică anchilozată teologic. Cum noi nu practicăm standarde duble (wink, wink) şi, deci, quod licet Iovi, licet bovi, m-am hotărît să vorbesc şi eu de rău cîteva lucruri. Cei care aveţi strîngeri de inimă cînd citiţi Psalmul 58 sau Psalmul 137 recitiţi mai bine o postare mai veche de-ale mele.

Blestemată fie ignoranţa părinţilor pe care nu i-a învăţat nimeni să-şi protejeze copiii de pedofili.

Blestemată fie atingerea care siluieşte.

Blestemată fie mintea bolnavă a victimei care face la rîndul ei victime.

Blestemată fie iluzia că tăcerea şi timpul rezolvă ceva.

Blestemată fie biserica în care pastorii protejează răul şi ignoră nevoia de reală vindecare.

Blestemată fie viaţa celor care au ştiut de rău, ar fi putut face ceva, dar au stat cu mîinile în sîn.

Blestemată fie proasta teologie conform căreia apa botezului însănătoşeşte suflete.

Blestemată fie orbirea celor care au impresia că biserica e un copil care trebuie menajat.

Blestemată fie cerneala (chiar şi virtuală) aruncată aiurea pe blesteme triviale, în timp ce răul adevărat, distrugător de suflete, bîntuie nestingherit.

PS Le sugerez prietenilor madrileni ai lui Vasile Fereşteanu să-l înveţe pe acesta din urmă psalmul meu de mai sus. Nu de alta, dar nu văd cum şi-ar permite să nu-l ştie tocmai pe acesta.