Opera Prima

Anul acesta, Oameni şi perspective a obţinut premiul Opera Prima al APTR (citiţi ştirea aici). Interesant este că ediţia care a atras atenţia juriului a fost cea cu numărul 98, dedicată abuzului minorilor, cu MargiAnne Isaia ca invitat. Şi mai interesant ar fi dacă Speranţa TV (a se citi conducerea postului de televiziune) ar învăţa ceva din asta.

Casa ADRA

Recent, ADRA România a deschis în judeţul Ilfov un centru de asistenţă pentru victimele abuzului familial (vezi ştirea asta). Nu pot decît să salut această realizare. Astfel de proiecte spun mai mult decît o seamă de prezentări pe tema violenţei în familie. Am doar o singură nedumerire: ştiu că asemenea centre caută să-şi protejeze beneficiarii serviciilor în primul rînd prin discreţie, dar nu pot să pricep cum de ştirea la care am trimis mai sus nu oferă nicio informaţie de contact. Am căutat pe internet, în mod special pe site-ul ANPF, dar nu găsesc niciun număr de telefon pentru Casa ADRA. Se oferă cineva să elimine lacuna?

Integrişti neintegraţi

Există în dezvoltarea unui copil un moment crucial, în care imaginea mamei mereu disponibile şi atente se suprapune, în mod normal, peste aceea a mamei absente, distrase. Se realizează astfel integrarea emoţiilor pozitive şi negative resimţite faţă de o aceeaşi persoană. Adesea, din varii motive (care ţin de mediu, uneori chiar de mamă), integrarea nu are loc, copilul nereuşind să înţeleagă şi să accepte limitele şi defectele figurii materne.

Acest elementar eşec emoţional este matricea în care mulţi îşi toarnă personalitatea şi concepţia despre viaţă. Este una dintre rădăcinile multelor forme de reducţionism maniheist - tendinţa de a vedea totul în alb şi negru. Mama nu poate fi decît bună, chiar dacă te abuzează (dispar limitele). Sau, dimpotrivă, mama nu poate fi decît rea, deşi poate că se sacrifică pentru tine şi este chiar agreabilă (limitele sînt folosite ostil şi revendicativ).

Biblia ne prezintă un Tată care, pe măsură ce copiii cresc, îi învaţă nuanţele şi paradoxurile vieţii. El Însuşi, Dumnezeu, este şi prezent, şi absent. Şi curtenitor, şi arbitrar (recitiţi Geneza 2, nu doar pentru pomul cunoştinţei, ci şi pentru o zi din şapte, dacă aveţi probleme cu ultima afirmaţie). Creştinii care se îndoapă cu certitudini, de la răspunsurile prefabricate din literatura catehetică la rigorismul etic, speculat politic, sînt inaderenţi la însăşi relaţia care ar trebui să le furnizeze, doar ea, certitudinile - relaţia cu necuprinsul, infinit nuanţatul, tainicul şi surprinzătorul Dumnezeu.

Gîndiţi-vă la copiii rupţi între o mamă "sfîntă" şi un tată "irecuperabil" - cînd, în realitate, nu există om fără calităţi şi defecte. Gîndiţi-vă la credincioşii care nu tolerează nicio disonanţă cognitivă, care trebuie să găsească explicaţii chiar şi în detrimentul adevărului. Gîndiţi-vă la toate formele de stigmatizare şi intoleranţă, născute din nevoia de iluzii. Dacă Isus ar trăi astăzi, acel Isus care acum două mii de ani umbla cu leproşii, prostituatele şi samaritenii, mă tem că nu în preacucernice biserici ar fi de găsit, ci în mijlocul oricărei minorităţi discriminate religios (ce-aţi zice dacă am pune în capul listei comunitatea gay?).

Păcatul capitulării

Comentînd un recent caz de suicid care a fost asociat în presă cu Biserica Adventistă, Nelu Burcea, "directorul de Comunicare" de la uniune şi fost coleg spune: "Sinuciderea este o greşeală şi un păcat capital, şi nu face parte din decizia unui creştin autentic." Nu ştiam să existe în teologia adventistă noţiunea de "păcat capital" (deşi veţi fi observat că ea apare, sarcastic, pe acest blog). Iar dacă sinuciderea este într-adevăr un "păcat capital", nu are cum să fie şi "o greşeală". Proprietatea termenilor şi logica exprimării este prima condiţie a unui comunicator bun.

Dar să ne apropiem de fondul problemei. Există un personaj din scripturile ebraice care, deşi a sfîrşit suicidar, intră în panoul de onoare din Epistola către Evrei. La limită, martirajul este suicid - dispoziţia de a abandona viaţa aceasta pentru un crez (nu uitaţi că distincţia este adesea o chestiune de perspectivă - teroriştii din septembrie 2001 se considerau martiri, în timp ce opinia publică americană i-a asociat cu "suicide bombers"). Facem, mai ales în epoca asta a politizării avortului, atîta caz de valoarea vieţii şi de dreptul exclusiv divin asupra ei, fiind adesea de acord cu pedeapsa capitală (mă refer mai ales la dreapta americană, alimentată religios) şi rămînînd carnivori (ştiaţi, nu?, că Biblia nu face distincţie între animale şi oameni ca "suflete vii").

Nu, nu susţin că suicidul este o soluţie valabilă. Dar, ca şi în cazul divorţului, găsesc condamnabile excesul simplificator, lipsa de simpatie şi moralitatea prin contrast. Nu eşti în regulă doar pentru că eşti în viaţă (sau căsătorit încă cu prima soţie). Afirmaţii ca aceasta - "sinuciderea... nu face parte din decizia unui creştin autentic" - sînt, în primul rînd, ipocrite şi, deloc în ultimul rînd, totalitare. Doar Dumnezeu judecă. Nouă ne revine sarcina dificilă a compasiunii. Ştiu atîţia sinucigaşi în viaţă, care, în loc de dictate eclesiale, au nevoie de o inimă caldă.

Plăcerile perverse ale democraţiei

Către finele secolului al II-lea, Tertullian scria în Apologeticum: "Oramus... pro statu saeculi, pro rerum quiete, pro mora finis" (XXXIX, 2). Descriind activităţile religioase ale creştinilor pentru a contra suspiciunea de subversivitate în ochii autorităţilor romane, Tertullian spune printre altele: "Ne rugăm... pentru starea lumii, pentru liniştea lucrurilor, pentru amînarea sfîrşitului" - sublinierea îmi aparţine. O asemenea afirmaţie poate părea scandaloasă, mai ales pentru adventistul obişnuit să se roage, dimpotrivă, pentru grăbirea sfîrşitului.

Tertullian nu avea doar motive apologetice pentru a spune aşa ceva (apropo - cuvintele lui mi-au adus aminte de editorialele de acum două decenii din Curierul adventist, mai ales de cele aniversare, din fiecare ianuarie ceauşist). Explicase deja (vezi XXXII, 1) că, potrivit apocalipticii lui, Imperiul Roman era... liniştea de dinaintea furtunii - în cuvintele apostolului Pavel, "cel ce împiedică... taina fărădelegii" (2 Tes. 2:7). Prin urmare, a te ruga pentru "amînarea sfîrşitului" nu constituia o trădare a patosului eschatologic, ci un gest de gratitudine faţă de harul de a mai avea încă timp. Răgazul nu este întotdeauna un dezastru. Pentru mulţi, este chiar şansa nebănuită a vieţii.

Pe lîngă sănătoasele motive propuse de Tertullian, eu am şi unul pervers pentru rugăciunea amînării sfîrşitului. Rezultatele alegerilor de la Conferinţele Transilvania de Sud şi, parţial, Banat promit un spectacol pe cinste. Democraţia este şi ea susceptibilă jocurilor de culise şi inerţiei masei de votanţi (cel mai adesea din ignoranţă şi indiferenţă). La Tg. Mureş cel puţin, deficitul de legitimitate al noii conduceri este cît se poate de clar (a se vedea proporţia voturilor), mai ales ţinînd cont că, din cîte înţeleg, majoritatea pastorilor (cei care cunosc, mai mult sau mai puţin, persoanele, nu doar numele propuse, şi care vor avea de a face cu ele) s-au numărat printre cei care au votat împotrivă.

Eu cred că Dumnezeu are simţul ironiei şi ne va permite să savurăm pe îndelete comédia. Nu de alta, dar unii actori doar aşa, huiduiţi de public şi mitraliaţi cu ouă şi roşii, vor intra în Împărăţia Cerurilor. Donează cineva muniţia?

Dumnezeu progresistul

Comentînd în marginea unei afirmaţii a profesoarei Marciana Popescu ("Dumnezeu nu este un dumnezeu fundamentalist"), Sertorius, o mai veche cunoştinţă virtuală, apelează la imaginea lui Dumnezeu ca judecător pentru a susţine contrariul - a se vedea ediţia emisiunii Oameni şi perspective dedicată fundamentalismului religios. Nu cred că Sertorius Îl descrie pe Dumnezeu ca fundamentalist pentru a susţine astfel validitatea fundamentalismului printre noi, oamenii. Chiar şi aşa, mi se pare că a încerca să lipim eticheta de "fundamentalist" pe Dumnezeu este o impietate.

Fundamentalismul este intoleranţă bazată pe un miraj hermeneutic. În vecinătatea unui text autoritativ, oamenii religioşi uită adesea că accesul la orice text, inclusiv la textele sacre, presupune fără doar şi poate un travaliu interpretativ, şi că acesta nu se desfăşoară legitim decît sub semnul provizoratului. Fundamentalistul nu acceptă umilinţa pe care o reclamă confruntarea cu textul. El vrea răspunsuri, nu şi mai multe întrebări. El formulează dogme, fiind incapabil să tolereze distanţa pe care Dumnezeu o ia faţă de lume chiar prin intermedierea textului. El vrea să fie sigur, pentru că are oroare de dileme.

Or, în materie de hermeneutică, Dumnezeu pare mai curînd umil acolo unde noi nu sîntem. Se dă pe mîna literei, ştiind prea bine că Duhul este mai greu de prins. Preferă să nu spună totul dintr-o răsuflare, acceptînd că noi, oamenii, nu putem pricepe decît într-un îndelungat proces cumulativ. Iese El Însuşi, în Hristos, din sulul cărţii şi ne arată că a interpreta corect nu înseamnă a avea certitudini, ci dragoste.

Dumnezeu este un progresist, încurajînd şi susţinînd creşterea, noul, uimirea. Şi practică toleranţa, căreia noi îi spunem, aproape urît şi infinit frumos, "condescendenţă" divină. Iar a asocia, cum face Sertorius, intoleranţa fundamentalistă, în care nu este nimic just, cu ideea de dreptate, mai ales cu dreptatea divină, este o elucubraţie. Dumnezeu nu este semenul care mă arde pe rug pentru că nu-i accept ideile. Dumnezeu este Viaţa care mă abandonează pentru că aleg obstinat moartea, Duhul care mă părăseşte pentru că ţin mai mult să am dreptate decît să fac dreptate, adică să iubesc.

Fundamentalismul este pentru oameni mici. Dumnezeu nu este nici mic, nici om.

Idealul biblic al matrimoniului

În idealul biblic cu privire la căsătorie există un aspect cantitativ indubitabil: Dumnezeu a creat o singură femeie pentru omul primordial. Dar a limita căsnicia la atît (una bucată bărbat plus una bucată femeie) este departe de idealul biblic. Pentru că acesta presupune şi un vital aspect calitativ.

Idealul conjugal biblic (gîndiţi-vă la toate imaginile pozitive ale căsătoriei din Vechiul şi Noul Testament) presupune romanţa, erotismul incandescent, afecţiunea şi respectul reciproc, intimitatea profundă, plăcerea de a convieţui şi anxietatea despărţirii. Cînd căsătoria este înţeleasă doar ca o chestiune de aritmetică sau de drept divin, aspectele calitative ale relaţiei dintre soţ şi soţie tind să fie neglijate şi, uneori, ignorate cu totul. Astfel, oameni care profesează deschis o formă sau alta de creştinism ajung să trăiască, în aşteptarea raiului, într-un iad cotidian. Li se spune adesea că asta e "crucea" lor şi că nu au decît s-o poarte voios. Or, în concepţia lui Isus, a-ţi lua crucea înseamnă a-L urma în misiune chiar şi cu preţul vieţii. Nu a rămîne într-o relaţie nefericită şi disfuncţională cu preţul vieţii veşnice.

Nu mai spun că unii folosesc povestea Genezei ca pretext pentru indolenţă - Dumnezeu este Cel care trebuie să-mi furnizeze partenerul, pe care eu îl primesc... ca în somn. Se uită astfel că lui Dumnezeu îi place să creştem, învăţînd să luăm hotărîri înţelepte, fără să aşteptăm totul de-a gata. Doctrina potrivit căreia Dumnezeu alege în locul nostru este o scuză puerilă pentru imaturitatea noastră.

Nimic din cele de mai sus nu se vrea o apologie pentru divorţ. Dar aş putea spune că o căsnicie din care n-a mai rămas decît idealul numeric este tot o formă de divorţ, o trădare a idealului. Şi că vindecarea personală şi în relaţie este mai importantă decît orice dogmă bisericească.

Nişte reacţionari

Am urmărit în ultima vreme - e drept, pe sărite - ediţiile emisiunii Oameni şi perspective dedicate dezbaterii prelungite despre "modernism şi postmodernism". Edi Constantinescu şi Aurel Ionică au atacat un subiect amplu şi subtil. Nu-mi propun să le dau note, evaluînd prestaţia lor în ansamblu - vă voi lăsa, de aceea, să descoperiţi singuri calităţile discuţiei lor. Vreau doar să exprim un punct de vedere diferit, care - bănuiesc eu - nu este doar al meu.

În primul rînd, definiţiile cu care s-a operat sînt idiosincratice. Ceea ce Edi şi Aurel au numit "modernism" este îndeobşte numit iluminism, raţionalism sau, mai amplu, modernitate. Modernismul este un curent artistic care include avangardele începutului de secol XX, cum ar fi dodecafonismul, atonalismul şi serialismul celei de-a doua şcoli vieneze. Iar modernismul teologic se suprapune aproape integral liberalismului teologic din prima jumătate a secolului XX, fiind, de exemplu, antisupranaturalist - mizînd pe "demitologizarea" Scripturii.

Mai substanţial, istoria intelectuală nu se suprapune perfect istoriei lumii. Atunci cînd vorbim despre ideologii (iluminism, romantism, postmodernism), vorbim despre elite. Majoritatea oamenilor însă trăiesc şi astăzi, ca întotdeauna, doar în formalism şi superstiţie, două forme clasice de obscurantism, lăsînd raţiunea şi tribulaţiile ei pe seama celor cu prea mult timp liber.

Este o eroare a vedea cauzalităţi directe şi ireductibile între postmodernism şi fenomene contemporane de ordin cultural, social, religios. Înainte de a fi o cauză, un generator de noi realităţi, postmodernismul este un efect, un produs - în primul rînd al "modernismului". Iar majoritatea lucrurilor se nasc pe trasee mai întortocheate decît cele ale silogismului.

Lustrul barocului, al clasicismului, al iluminismului este o iluzie de perspectivă. De la distanţa aseptică a sutelor de ani, lucrurile tind să-şi piardă mirosul tare al naşterii. Rousseau, iluministul, era şi el un ideolog, un utopist, ba chiar un reprezentant de marcă al sentimentalismului (reacţie literară la clasicism, o contribuţie semnificativă la istoria subiectivismului ce culminează în postmodernism) şi un deist.

Teologul postmodern recuperează, printre altele, mari adevăruri biblice. Dumnezeu nu este o minte abstrasă oricărei interacţiuni, dincolo de timp şi sentimente, ci este o comunitate de persoane. Adevărul nu este un enunţ, ci o persoană. Iar sensul este un produs relaţional (al legămîntului), nu o realitate autonomă. Asta nu înseamnă cîtuşi de puţin că toate implicaţiile sociale, politice sau etice ale postmodernismului au ceva de a face cu Biblia sau sînt integral coerente.

În ultimă instanţă, dincolo de etichetele ideologice, Edi şi Aurel rămîn doi oameni necesari. Orice formă de religie care condamnă întrebările şi îndoiala are un dumnezeu prea mic. Orice credinţă care incriminează raţiunea ca sursă şi instrument de cunoaştere este inumană. Dumnezeul Bibliei nu se teme să le dea oamenilor puterea de a gîndi.