marți, 15 septembrie 2009

Dizarmoniile care ne unesc

Trebuie să spun din capul locului că titlul acestei postări îi aparţine lui Benone Burtescu. Asta pentru ca să eliminăm orice suspiciune de plagiat. Apropo de plagiat: dincolo de faptul că este, după normele societăţii occidentale de astăzi, condamnabil în sine, cred că - mai grav - el semnalează o secătuire interioară, un vid de idei (concept drag lui Lucian Cristescu). Dacă ceea ce plagiezi sînt mai ales "experienţele" altora, atunci nu faci decît să depui mărturie despre puţinătatea propriei vieţi sau, deloc mai atrăgător, despre complexul de inferioritate care îţi macină viaţa.

E adevărat, e ceva extrem de dizarmonios în modul în care a luat fiinţă ultima carte de imnuri. Şi, dincolo de calitatea produsului, mereu perfectibil, trebuie rezolvată probabil disonanţa originilor. Poate pe parcurs vom redescoperi cu toţii frumuseţea Galileanului (nu cartea).

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Armoniile care ne dezbină

În ultima lui carte, neurologul Oliver Sacks argumentează în favoarea ideii că omul este prin definiţie muzicofil. Chiar mai mult decît limbajul articulat, muzicalitatea îl distinge de orice altă fiinţă vie. Poate că deloc întîmplător, simţim că nu avem ofrandă mai bună de adus lui Dumnezeu decît cîntul nostru.

Tocmai din cauză că ne priveşte pe toţi, muzica este adesea o armă de temut, ba chiar un cîmp de luptă. Uitaţi-vă la israelienii care încă nu pot asculta Wagner şi îl ponegresc pe "trădătorul" Daniel Barenboim (care nu doar că dirijează Wagner la Ierusalim, ci mai şi susţine recitaluri şi concerte la Ramallah). Şi uitaţi-vă la - mai nou - imnomahia din adventismul românesc.

O temere aparte, pusă în discuţie de Benone Burtescu, este aceea că actualele disensiuni ar putea duce la... congregaţionalism - fiecare congregaţie cu imnarul ei. Nu văd care ar fi problema. Biserica primului secol - pe care mulţi încă o fetişizează - nu avea carte de imnuri (instrument instituţional uniformizator). Mai mult, nu avea nici cărţi de imnuri, ci doar cînt improvizatoric sau tradiţional.

Unitatea noastră n-ar trebui să atîrne de unicitatea liturgică. Iar la cum se cîntă în multe biserici (fals - nu muzical, ci emoţional şi moral), contează chiar puţin din ce carte se cîntă. Parafrazînd un binecunoscut pasaj vechitestamentar, Dumnezeu ar putea spune: "muzica plăcută Mie este o minte întreagă" - un om onest, neconstipat emoţional, neduplicitar moral.

Hristos spunea că fiii Lui se cunosc după dragostea pe care şi-o poartă unii altora, nu după muzica pe care o cîntă. Iar eu unul cred că nu există "demonstraţie" mai frumoasă a Trinităţii decît în faptul că armonia începe doar cu trisonul (două sunete simultane nu sînt un acord decît prin implicaţia unui al treilea). Nu există război mai paradoxal decît conflictul imnodiei.

joi, 10 septembrie 2009

De ce e bine

...că noua carte de imnuri există? Pentru că 80 de ani de la ultima carte de imnuri (fac abstracţie de ediţia Loma Linda '89, cu circulaţie restrînsă şi preluată mai ales în repertoriul coral) sînt mult prea mulţi. Pentru că ea reprezintă, per ansamblu, un uriaş salt calitativ. Pentru că, aşa cum e bine să folosim mai multe versiuni ale Bibliei, este bine să avem cît mai multe tezaure imnografice.

Mă contrariază cei care se simt "furaţi" de noua ediţie. Nimeni nu a scos în afara legii folosirea vechilor imnuri. Iar eu unul m-aş bucura să văd cît mai curînd o nouă colecţie, dedicată - să zicem - exclusiv producţiilor româneşti.

E adevărat că Imnurile din 2006 conţin şi monumente de grandomanie, de absurd sau ridicol. E adevărat că ele ar trebui consacrate sub denumirea "ediţia Catană-Dumitrescu". E adevărat că sînt o producţie semi-clandestină, controlată de un singur om cu prea multe idei fixe. Dar e la fel de adevărat că impun un standard ce va merita emulat pe viitor, că oferă delicii de măiestrie muzicală şi lirică.

Adventiştii de România să nu uite că aspiră să cînte o cîntare nouă, care este cîntarea milenară a lui Moise. E loc de vechi şi de nou. De tînjet şi dans. Apropo, cuvîntul "imn" pare să provină din grecescul hymenaios - cîntec de nuntă, epitalam. Poate că asta trebuie să fie, în esenţă, imnul religios: o anticipare a bucuriei nunţii Mielului.

PS Cei care au impresia că o carte de imnuri controversată şi perfectibilă este o anomalie românească ar trebui să ştie că The Church Hymnal (1941) a avut nevoie de un deceniu pentru a se impune în uzul bisericilor adventiste de limba engleză şi că The Seventh-day Adventist Hymnal (1985) conţine doar 300 de imnuri din cele 700 ale ediţiei anterioare. Merită citite relatarea lui Wayne Hooper cu privire la crearea SDA Hymnal şi o evaluare a acestei lucrări, pe cît de entuziastă, pe atît de critică.