sâmbătă, 31 decembrie 2011

Teologie şi sexualitate

Veţi fi remarcat schimbarea la faţă a blogului. Da, vrea să sugereze trecerea mea la the dark side :) Nici vorbă, e doar un mod de a marca o altă dată arbitrară - aceea a începutului de an. Tuturor cititorilor mei, mai vechi, mai noi, sănătate!

Am avut ieri plăcerea să aflu că un fost coleg de seminar (la cernicana ITA mă refer) a început recent un blog ateist. Îi urez minte limpede şi inimă mereu bună! Şi, cu ocazia asta, fac cu ochiul către cititorii mei atei care, dintr-un motiv sau altul, mai frecventează încă biserici creştine :)

Am ales să dedic această postare aniversară unui subiect pe care l-am mai vizitat, în treacăt, în trecut - confluenţa dintre teologie şi sexualitate. În primul rînd, mă raliez acelor voci (cum ar fi cea a defunctului Christopher Hitchens sau a vivacelui Stephen Fry) care susţin că biserica catolică este, măcar prin dictatele ce interzic contracepţia, o organizaţie criminală. Poate părea paradoxal, ştiu. Dar încă mor oameni din cauza ignoranţei manipulate religios, încă se nasc copii nedoriţi într-o lume şi-aşa aglomerată. Despre faptul că romano-catolicismul condamnă homosexualitatea în timp ce muşamalizează decenii de abuz sexual de minori nici nu mai vorbesc.

Am pomenit la un moment dat de "mistica himenului". Celor care vor să afle mai multe despre istoria culturală a virginităţii acest link le poate servi drept excelent punct de plecare. Un caz special de teologie a himenului găsiţi aici. Şi extrem de utile informaţii medicale despre mitologia primului contact sexual aici.

Veţi fi auzit deja că raiul islamic îi promite credinciosului 72 de fecioare. Ceea ce probabil nu ştiţi este că cel puţin un comentator medieval al Coranului, Jalaluddin Al-Suyuti, susţinea virginitatea perpetuă (cvasi-marianică) a celor 72 de femele celeste. În plus, cerul lui îi garantează credinciosului o veşnicie priapică. Apetisant, nu?

În fine, e bine de ştiut că, în ciuda faptului că prepuţul lui Isus şi-a făcut de-a lungul timpului apariţia, ca relicvă, în diferite locuri din lume (uneori în mai multe simultan), în secolul XVII acesta se afla în cer. În De praeputio Domini nostri Jesu Christi diatriba, Leo Allatius, bibliotecar la Vatican, susţinea că recent descoperitele inele ale lui Saturn nu erau altceva decît celebrul prepuţ.

vineri, 30 decembrie 2011

Notă cronoapocaliptică

Sînt orele prînzului pe "meridianul zero". În partea opusă a globului, în Samoa, ziua de joi, 29 decembrie, tocmai a făcut loc zilei de sîmbătă, 31 decembrie. Şi se parese lasă cu scandal. Uraaa! Din cîte înţeleg, biserica adventistă (adică structurile de putere - conferinţa, pastorii, ceva şefi de trib) a hotărît să "ţină duminica" (adică să păstreze vechiul calendar, mergînd la biserică odată cu restul creştinilor). Dar s-au găsit ceva disidenţi, care vor adopta schimbarea calendarului şi pentru care sabatul a început la apus, ieri, într-o joi :) Trăiască berea! Nu pot să nu mă prăpădesc de rîs cînd citesc prin articolele "teologice" de pe site-ul Diviziunii Pacificului de Sud (primul link de adineaori) aceleaşi vechi aberaţii despre sabat ca "semn al legămîntului" (care legămînt?) şi "sigiliu al lui Dumnezeu". Rîd şi mai tare cînd îmi aduc aminte de discuţia despre crăciun de pe site-ul lui Florin - niscai adventişti sînt disperaţi că "ce facem? dacă semănăm prea mult cu 'lumea', ce motiv o să mai aibă să ne persecute? că doar asta aşteptăm fierbinte - mama tuturor persecuţiilor". Ha ha ha! Iată cum acelaşi conservatorism vînjos duce la serbarea duminicii :))

joi, 29 decembrie 2011

Notă cronomesianică

Unul dintre "argumentele" cele mai rizibile ale genului de evanghelişti care nu se vindecă de semidoctism nici cu trei doctorate este "împărţirea" istoriei în înainte de şi după Hristos. Personajul central din evanghelii e atît de impunător, de glorios, de divin, că ne socotim anii după el. Pe dracu'. E ca şi cum am spune că Observatorul Regal de la Greenwich este centrul lumii, cea mai sfîntă bucată de pămînt şi însuşi tronul tiranului universului pentru simplul motiv că am decis acum ceva mai bine de un secol că "meridianul zero" trece prin Londra. Şi anno domini, şi GMT-ul (devenit UTC; Zulu Time pentru cei care ne-am făcut studiile la televizor) sînt doar monumente ale unor imperii - Sfîntul Imperiu Roman (socotit de la carolingieni; vezi aici) şi, respectiv, Imperiul Britanic. Creştinismul răsăritean, chiar şi pe la 1700, socotea anii de la "zidirea lumii", după modelul primilor creştini, care preluaseră cronografia evreilor elenişti. Prin urmare, î.d.Hr. şi d.Hr. sînt doar convenţii istorice (reflectînd poziţii de putere) şi penibile argumente teologice. Nici nu vă mai aduc aminte de faptul că nu ştim anul naşterii personajului Hristos (deşi ştim cu siguranţă că nu este anul 1 d.Hr.).

marți, 27 decembrie 2011

Lui Edi, pe un alt divan

De ce să numim "teism" ceea ce e de fapt, în cele mai bune cazuri, deism? Doar pentru a echivoca în speranţa îmblînzirii credincioşilor? E adevărat că ştiinţa e, în esenţă, căutare de Dumnezeu. Dar că l-ar fi găsit sau că Dumnezeul pe care îl adulmecă ştiinţa ar semăna cu dumnezeul teist e o enormitate. Newton respingea, din cîte ştim, trinitatea şi supranaturalul. Iar unul dintre cei mai importanţi exponenţi contemporani ai consilienţei (chiar titlul unei cărţi din 1998), E. O. Wilson, se declară "deist provizoriu" şi opinează (sublinierile mele):

The predisposition to religious belief is an ineradicable part of human behavior. Mankind has produced 100,000 religions. It is an illusion to think that scientific humanism and learning will dispel religious belief. Men would rather believe than know... A kind of Darwinistic survival of the fittest has occurred with religions... Religious practices confer biological advantage. The mechanisms of religion include (1) objectification (the reduction of reality to images and definitions that are easily understood and cannot be refuted), (2) commitment through faith (a kind of tribalism enacted through self-surrender), (3) and myth (the narratives that explain the tribe's favored position on the earth, often incorporating supernatural forces struggling for control, apocalypse, and millennium). The three great religion categories of today are Marxism, traditional religion, and scientific materialism... Though theology is not likely to survive as an independent intellectual discipline, religion will endure for a long time to come and will not be replaced by scientific materialism ([which is, by the way] the only worldview compatible with science's growing knowledge of the real world and the laws of nature).

Apoi, umanismul renascentist căuta tocmai unitatea cunoaşterii printr-o întoarce la sursele clasicităţii - exact ceea ce spui că-ţi doreşti. Tocmai umanismului îi datorăm "absolutele" Declaraţiei de independenţă - ghilimelele fiind obligatorii, măcar pentru motivul că părinţii fondatori vorbeau despre egalitate înainte de, spre exemplu, abolirea sclaviei. Mai mult, îi interesa de fapt dreptul la revoluţie (care este, într-adevăr, "întoarcere"). Acestuia îi rezerv, cu destule rezerve, epitetul "absolut" :)

PS Pentru că ai pomenit Balaurii lui Carl Sagan (şi apropo de revoluţii), ai citit Up from Dragons (2002)? Unul dintre autori e fiul lui Carl, Dorion. Long live Freud! :D

Oameni, în carne şi oase, pe divan

Profesorul Lăiu a scris zilele trecute un comentariu pe site-ul lui (la o discuţie despre cît e păgîn şi cît e creştin în sărbătorirea Crăciunului) din care am ales să dezgrop cîteva fragmente. Sper să-l cunoaşteţi astfel mai bine şi să înţelegeţi de ce, deşi strivit uneori de povara credinţei pe care o poartă, e unul dintre oamenii lucizi ai adventismului românesc. Mi-am permis să subliniez unele pasaje.

Cine-şi imaginează că studiile universitate sunt nişte cursuri de îndoctrinare superioară, unde „înveţi” de la mari maeştri tot felul de noutăţi nemaiauzite, nu a frecventat niciodată un curs universitar şi îşi imaginează că este ca o lecţie dintr-un gimnaziu mai select. La universitate, indiferent de ce orientare ar fi ea, nu înveţi lecţii, ci înveţi să gândeşti şi să cercetezi personal. Universităţile bisericilor au aceeaşi menire, dar încă există destulă inerţie în acest mediu, deoarece cursurile fiind ţinute de clerici, aceştia confundă catedra universitară cu amvonul sau altarul.

Universitatea din Tübingen a fost la origine catolică, într-adevăr, aşa cum au fost catolice toate universităţile înainte de reformă. Nu au existat universităţi ortodoxe sau husite. Universităţile au apărut ca o preocupare a învăţaţilor Bisericii pentru dezvoltarea culturală şi apoi ca un efect al Renaşterii umaniste, înainte de Reforma protestantă. Acesta este unul din lucrurile bune pe care le-a făcut Biserica Romano-Catolică.

...teologia tradiţională nu era pregătită (şi nici acum nu este pregătită) să facă faţă provocărilor gândirii libere. Universităţile mari nu sunt confesionale, ele sunt umanist-liberale. Facultăţile de teologie ale marilor universităţi pot fi încă sub tutela unor biserici, iar acolo unde este vorba de învăţământ catolic, întotdeauna este susţinut de profesori iezuiţi, care sunt adesea printre cei mai buni. (Eu aş închiria vreo doi, cel puţin pentru nevoia de provocare a gândirii, inclusiv în teologie)...

Toate aceste suspiciuni sunt absolut prosteşti, indiferent cine le-ar fi conceput primul. Iezuiţii sunt un ordin catolic, sunt bărbaţi cu votul de celibat, total dedicaţi unei misiuni catolice în care ei cred şi care, în ciuda unui sistem nebiblic şi necreştin pe care-l susţin, au partea lor bună de specialişti în diverse domenii în învăţământul catolic şi în cercetarea ştiinţifică. Unii au primit premiul Nobel chiar.

Şi dracii cred

Unul dintre trucurile cele mai spectaculoase ale religiei este amalgamarea noţiunilor de "credinţă" şi de "adevăr". În realitate, adevărul nu are nevoie de credinţă - e contradictoriu să spui "accept adevărul acesta prin credinţă".

Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.

Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.

Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.

Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.

Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.

"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.

luni, 26 decembrie 2011

Crocodili străvezii pe podea

Mi-a mai scris Florin. Curioşii să-l citească şi să-l cîntărească. Eu îl găsesc prea uşor. Aştept să termine de citit toate postările mele despre Daniel şi istoricism. Deocamdată, nu simt nevoia să-l mai pun la punct. Genialitatea mi-a confirmat-o Florin anterior. Ce altceva mi-aş mai putea dori?

PS Trebuie să-i atrag totuşi atenţia lui Florin că traducerea lui Cornilescu la Exodul 17:16 e cu totul incertă - iată nota din NET Bible: The line here is very difficult. The Hebrew text has כִּי־יָד עַל־כֵּס יָהּ (“for a hand on the throne of Yah”). If the word is “throne” (and it is not usually spelled like this), then it would mean Moses’ hand was extended to the throne of God, showing either intercession or source of power. It could not be turned to mean that the hand of Yah was taking an oath to destroy the Amalekites. The LXX took the same letters, but apparently saw the last four (כסיה) as a verbal form; it reads “with a secret hand.” Most scholars have simply assumed that the text is wrong, and כֵּס should be emended to נֵס to fit the name, for this is the pattern of naming in the OT with popular etymologies – some motif of the name must be found in the sentiment. This would then read, “My hand on the banner of Yah.” It would be an expression signifying that the banner, the staff of God, should ever be ready at hand when the Israelites fight the Amalekites again.

PPS Că Exodul 15:17 s-ar referi la "căminul ceresc" e absurd. Nici contextul, nici terminologia nu tolerează o asemenea interpretare (şi makhon, şi miqdash se referă fără probleme la templul de la Ierusalim - v. Exodul 25:8; Isaia 4:5; Ezra 2:68).

duminică, 25 decembrie 2011

Balene roz pe tavan

Florin a răspuns. Sînt împărţit între nevoia de a-i da peste bot (cum merită de mai multă vreme) şi plăcerea de a păstra amintiri frumoase cu un om deseori admirabil. Sper să cîştige şi de data asta cea de-a doua.

Eu nu ridiculizez nicio scriere antică. Ridiculizez, cînd e cazul, doar credulitatea (şi argumentele circulare) care transformă o scriere antică, oricare ar fi ea, în "Scriptură". Şi asta indiferent cît de "fericită" e credulitatea cu pricina.

Am spus deja: "Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp... Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi." Dacă e nevoie, adaug: nu avem nici cît negru sub unghie argumente că învierea e altceva decît o fantezie; şi nu, nu are cine să revină.

Nu e nimic "cinstit" în ideea că "scenariul 'planului de mântuire', cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească". Orice scenariu poate fi conceput de o minte omenească. Scenariul "planului de mîntuire" nici nu e mare brînză - creştinii sînt cea mai bună demonstraţie a limitelor lui. Şi sînt destui cei care văd în Coran, de exemplu, o scriere ce "depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie".

Despre martiraj am mai scris, inclusiv ca argument extrem de prost pentru autenticitatea unei credinţe. Mulţi oameni au murit şi mor pentru mai puţin decît "scenariul 'planului de mîntuire'". Lumină nu e nici "înăuntru", nici "afară". Peste tot sînt(em) doar umbre.

"Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată." Exact motivul pentru care orice "credincios" este un interpret prost al "scripturii" lui şi, în ultimă instanţă, un om neserios. El va face orice acrobaţie necesară pentru a evita concluziile "distructive pentru credinţă".

"Pe temeiul martorilor". Nu avem martori în Noul Testament, ci doar mărturisitori.

"Profeţii cronomesianice" :)) Sună bine, dar gol-goluţ. Am arătat şi că nu există profeţii mesianice împlinite de Isus, şi că Daniel nu se referă niciunde la un viitor care să-l includă pe Isus. Credinciosul suferă însă frecvent de surditate selectivă.

Nu avem nevoie de o "scară la cer", ci doar de poduri peste prăpastiile dintre noi. Credincioşii sînt frecvent doar nişte stîlpnici - oameni umflaţi de "spiritualitate", cocoţaţi pe iluzii, uituci de semeni. Trist.

Să fac pe nebunul e visul meu de-o viaţă. Şi azi, ca mai mereu în istorie, adevărul e apanajul bufonilor. Prefer să-i fac pe alţii să rîdă, eventual introspectiv, decît să mă fac de rîs (aşa cum te faci, Florine, cînd mă trimiţi să-mi iau doctoratul în teologie doar pentru a-mi spune că tot degeaba ar fi, credinţa bate şcoala).

Eu nu sînt în război cu tine, profesore, nici în vreo formă de competiţie. Mi-ai corectat chiar tu o neatenţie stupidă în discuţia despre Daniel 8 şi am fost onorat să beneficiez de ochiul tău atent. Mă tem că mă cunoşti mai puţin decît crezi.

Chiar îmi pare rău.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Cai verzi pe pereţi

Fără să mi se adreseze (doar nu face să stai de vorbă cu ateii!), Florin Lăiu scrie un mic răspuns cu privire la datarea naşterii lui Isus de către Luca. Mi se strepezeşte neuronul, nu alta.

Florin susţine că lectura mea la Luca 2:2 provine din "lumea studiilor istorico-critice asupra Bibliei, din care Biblia iese jumulită rău de tot, adusă la stadiul de mitologie, de ţi-e milă de ea". Adică citesc cum citesc doar pentru că am optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă. Această remarcă este cum nu se poate mai penibilă. A pune concluziile mele exegetice pe seama presupoziţiilor mele "raţionaliste" nu e cu nimic mai interesant decît a pune concluziile lui Florin pe seama presupoziţiilor lui "spiritualiste". Dar în discuţia filozofică despre presupoziţii Florin refuză încăpăţînat, de cînd îl ştiu, să se bage. El crede şi basta. "Raţionalismul" e de beştelit aprioric. Să ne trăiască - şi Florin, şi raţionalismul! E doar perfect posibil - nu? - ca Biblia să fie doar mitologie adusă la stadiul de "revelaţie divină" după ce a fost împă(u)nată de către Florin şi alţii cît mai pompos cu putinţă.

Dar să cădem pe text. Luca începe aşa: "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea." Chiar şi acest verset e plin de dificultăţi (vă recomand călduros acest wiki-articol ce rezumă excelent secole de istorie a interpretării la Luca 2:1-3; dacă îl veţi citi, veţi vedea cît de sinuos poate fi demersul teologic, cît de încăpăţînat se poate persevera în eroarea credulităţii faţă de legendele biblice; dacă Florin l-ar fi citit, ar fi aflat că soluţia Institutului Ankerberg - de fapt un soi de Sola Scriptura - e veche de fix 400 de ani). În mod clar este, ca datare, ambiguu. Apoi, pentru a fixa mai bine în timp naraţiunea, autorul continuă astfel, în opinia lui Florin: "Acest census a avut loc înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei”. Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că "acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei" - ceea ce lasă problema nerezolvată.

Şi mai important însă e că traducerea îmbrăţişată de Florin nu are pic de suport gramatical (fostul meu profesor are consolarea că nu e singurul biblist care nu vede asta; să spunem doar că versetul nu se poate încheia decît cu un genitiv absolut ce exprimă simultaneitate - dat fiind timpul participiului - cu acţiunea din regentă). Singura traducere corectă în care prote e luat adverbial este cea a lui Cornilescu: "Înscrierea aceasta s-a făcut întîia dată pe cînd era dregător în Siria Quirinius." În plus, e de-a dreptul comic că Florin aproape gafează din nou trimiţînd la surse care îl contrazic: Winer, în Gramatica lui (XXXV, 4, n.1), respinge categoric "varianta Ankerberg".

Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.

joi, 22 decembrie 2011

Răsfrîngeri

După cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al "apusului de soare", deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să "se mişte" pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum "mă doare mîna", mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl "locuim". Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.

De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de "spirit" - fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp - consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.

Toată tevatura religioasă - slujbe, imne, rugăciuni - sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.

vineri, 16 decembrie 2011

Händel, Luca şi Matei

Miercuri seară, la Barbican, am avut parte de un Messiah cum rar îţi e dat să auzi. Nu, nu a impresionat mărimea corului (abia 21 de corişti) sau a ansamblului orchestral (alţi 21 de barochişti). Messiah cîntat de Academy of Ancient Music nu e impunător, solemn şi mastodontic. Richard Egarr şi oamenii lui sînt prea buni şi curajoşi pentru a contribui la banalizarea capodoperei lui Händel. Ceea ce a impresionat a fost prospeţimea, creativitatea şi libertatea interpretării. De la arie la arie, de la cor la cor, acest Messiah a fost de ascultat cu sufletul la gură - abia aşteptînd surprizele următoarei bucăţi. Impecabilă atenţie la scriitura polifonică (inclusiv în dialogurile voce/i-orchestră), incredibil control dinamic (cu frazări limpezi şi inteligente), o binevenită temeritate agogică (susţinută uneori şi de tempouri imposibile pentru oricare alt cor), subtil contur ritmic şi nereţinute tuşe timbrale (scena cu ciobanii cărora le cîntă îngeri a sunat, de exemplu, de-a dreptul bucolic) - o montură de giuvaere. Ateii de noi aproape că şi-au descoperit, vorba lui Ricoeur, "a doua naivitate".

Apropo de "farmecul poveştii": sînteţi conştienţi că legendele din Matei şi Luca, legate de naşterea lui Isus, sînt imposibil de armonizat, nu? Matei susţine că Isus s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare (să zicem 4 î.e.n.), în timp ce Luca plasează evenimentul în jurul lui 6 e.n. (concomitent cu recensămîntul lui Quirinius). În Matei, familia lui Isus urmează traseul Betleem - Egipt - Nazaret (ca alternativă de criză la Betleem, Isus devenind nazarinean de circumstanţă), în timp ce Luca stabileşte itinerarul Nazaret-Betleem-Ierusalim-Nazaret. În plus, doar Matei vorbeşte de magi, doar Luca vorbeşte de păstori. Iar "casa de poposire" din Luca 2:7 e de fapt "odaia pentru oaspeţi" (ca în Luca 22:11 / Marcu 14:14). Întreg scenariul hangiului care nu găseşte loc pentru Mesia şi îl trimite afară, în grajd, e pură ficţiune (ieslea în care a fost aşezat pruncul trebuie că era tot în casă - oamenii şi animalele dormeau sub acelaşi acoperiş în epocă). Cum ficţiune e alăturarea relatărilor extrem de diferite şi în cele din urmă ireconciliabile din Luca şi Matei.

PS Asiguraţi-vă ca aţi citit postarea de mai jos, care îi aparţine lui K.

Cum să citeşti scripturi fără să te scrînteşti (după K)

Există, de dragul discuţiei noastre, două tipuri de discurs: cel "informativ", al cărui scop este descrierea unei realităţi, şi cel "performativ", al cărui scop este producerea unei realităţi. Rostul citirii Bibliei este mai apropiat de rostul citirii unui text literar - şi, pentru mozaici, legislativ - decât de cel al lecturii unui text ştiinţific. Contează impresia pe care o produce, modificarea unor psihisme / dispoziţii ale cititorului şi, consecutiv, modificarea unor comportamente sau îndeplinirea unor acţiuni.

Revelaţiile sau viziunile nu sunt, evident, reale - vizionarul nu vede ceva ce se întâmplă efectiv, adică nu călătoreşte cu maşina timpului, ci avem de-a face cu nişte procese psihice. Cu toate acestea, pot să producă efecte dintre cele mai palpabile. Dacă efectele sunt bune sau rele (în orice sens), problema e la cel ce le interpretează. Rolul lor primordial este să critice / îndrepte comportamente, apoi (aici intrând mare parte din textele prezumat predictive) să genereze şi să întreţină speranţă.

Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).

Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Audiţie plăcută

Că tot am pomenit azi, într-un comentariu, Recviemul lui Andrew Lloyd Webber, vă ofer în cutia muzicală trei fragmente decupate dintr-o înregistrare cu Placido Domingo şi Sarah Brightman.

Creştinismul de Clérambault - de Myo ;)

Poezia "Deşi niciodată" a lui Benone Burtescu, pe care cineva tocmai a inserat-o drept comentariu la postarea anterioară, mi-a adus aminte de sindromul de Clérambault. Pacientul care suferă de acest sindrom se prezintă astfel:
  • crede că o persoană importantă, cel mai adesea un VIP, e interesată de el, îl iubeşte cu ardoare
  • aceasta îi transmite mesaje, adesea prin mass-media, despre care e convins că îi sunt adresate în mod direct
  • răspunde iubitului imaginar prin scrisori, telefoane, cadouri, vizite inopinate
  • lipsa de răspuns trece drept nevoie de a ascunde iubirea, nicidecum drept absenţă a iubirii
Creştinul de Clérambault se prezintă astfel:
  • crede că o persoană importantă, cel mai adesea Iisus, e interesată de el, îl iubeşte, a murit pentru el personal
  • Biblia este o scrisoare de dragoste care i se adresează, deşi indirect, nu mai puţin personal
  • răspunde iubitului nevăzut (era să zic imaginar) prin poezii, cântări de laudă, rugăciuni pline de ardoare. Faza cu vizitele inopinate, recunosc, ar fi mai greu de înfăptuit, dat fiind că iubitul e în al nouălea cer; totuşi, creştinul nostru a construit o casă, un altar iubitului nevăzut, unde merge să-l "vadă" regulat şi să-i simtă adierea poalei hainei
  • lipsa de răspuns este un "nu încă", un "mai aşteaptă", reacţia preferată a iubitului la rugăciuni, nicidecum absenţa iubirii sau inexistenţa iubitului
Până acum nu am văzut mulţi pacienţi cu acest sindrom - doar unul singur. Mi s-a părut trist, foarte trist. Ştiu însă mulţi creştini care iubesc în modul ăsta obsesiv, în pofida oricăror evidenţe, în pofida tăcerii şi indiferenţei. Iar asta e chiar mai trist. Pentru că pot înţelege închinarea de frică, din respect, din recunoştinţă, dar nu pot înţelege închinarea din iubire. Mi se pare un oximoron. Cine - cu mintea întreagă - s-ar închina părintelui pe care îl iubeşte? Sau iubitei / iubitului? Iubirea nu necesită închinare, câtă vreme obiectul iubirii nu dă în grandomanie. Apăi nimic nu mi se pare mai puţin vrednic de iubire decât grandomanul.

De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.

Sabatică

Omul religios de astăzi se urcă în carlinga unui avion călare pe mătură şi are pretenţia că mătura îl poartă prin cer, nu avionul. Dacă e cît de cît sofisticat, argumentează că nu poţi înţelege "prestaţia" măturii decît dacă accepţi mai întîi, prin credinţă, că mătura zboară. Sau te contrează cum că nu poţi dovedi că mătura nu este cea care îl face de fapt să zboare.

Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.

marți, 6 decembrie 2011

Oameni

Am vorbit în trecut despre eroarea ignorării structurii bipartite (viziune-explicaţie) a oracolului din Daniel 8. Aceeaşi "prostioară" e frecvent comisă, cu ceva mai grave consecinţe, în interpretarea lui Daniel 7. Dacă s-ar ţine cont de faptul că prima jumătate (v.1-14) este reluată explicativ în a doua jumătate (v.15-28), s-ar putea sesiza corect identitatea simbolică dintre "unul ca un fiu al omului" (v.13) şi "sfinţii Celui preînalt" (a se compara v.14 cu v.18, 22, 27). Omul din viziune, ca antiteză a fiarelor, reprezintă Israelul căzut "sub vremi" şi răzbunat în cele din urmă de justiţia divină.

Teologia Noului Testament speculează destul de inteligent acest simbolism în aplicarea limbajului "fiului omului" la Isus: el e adevăratul Israel care creează o comunitate de regi şi preoţi asemenea lui - învingători paradoxali, părtaşi în cruce şi în victoria asupra oricărei fiare. Aici se intersectează perfect şi figura "robului pătimitor" din Isaia (care e, în contextul iniţial, tot un simbol al lui Israel - vezi aici). Nu, nici Daniel, nici Isaia nu conţin profeţii despre Isus. Dar autorii noutestamentali preiau imagini pregnante din operele celor doi pentru a descrie noua lor concepţie despre "adevăratul Israel".

Mentalitatea "noi vs. restul lumii", aproape inevitabilă în monoteisme, e însă profund bolnavă. Că eşti minoritar şi asuprit nu e neapărat semn că ai dreptate. Suferinţa nu are nimic moral în ea. Iar răzbunările imaginare, la scară cosmică, sînt drum cert către psihiatrie.

Fracturi

Se împlineşte astăzi o lună de la ultimul răspuns oferit de către profesorul Lăiu provocărilor mele danielice. Tăcerea lui Florin nu surprinde, sper, pe nimeni. Fostul meu magister rămîne, indiferent de direcţiile în care ne poartă drumurile noastre teologice, cel care, pe o potecă din Ceahlău, îmi recita acum mai bine de un deceniu, în chip de cadou de ziua mea, Eugenio Montale în original.

Evident, nu doar adventiştii au multe de dezvăţat. Sînt creştini care trebuie să dezveţe mii de ani de iluzie. Majoritatea creştinilor nu au digerat încă afirmaţii precum cele ale lui Andrew Perriman ("doctrina iadului derivă dintr-o proastă înţelegere a apocalipticii Noului Testament, în contextul impunerii metafizicii europene în creştinism") şi James McGrath ("creaţionismul pămîntului tînăr este opera unor şarlatani ignoranţi şi în materie de Biblie, şi în materie de ştiinţe").

Mă întreabă un amic: există morală în ateism? Moralitatea care depinde de o instanţă exterioară ("cod moral", cutumă socială sau eclesiastică, dictate autoritare) nu este moralitate, ci islam. Maturitatea morală nu începe decît cu asumarea propriilor judecăţi morale. Dacă ai nevoie de Dumnezeu ca să ştii ce e bine, nu eşti un individ moral, ci un leneş. În plus, să fim serioşi: cîţi creştini de azi i-ar cere victimei unui viol să devină nevasta violatorului (vezi Deuteronom 22:28-29)? Sau cîţi ar fi de acord că e vreo diferenţă între cel care violează o femeie căsătorită şi cel care violează o femeie necăsătorită (compară cu 22:22)? Şi, că tot sîntem aici, nu ştiu prostie mai mare decît mistica himenului.

marți, 29 noiembrie 2011

Tehnologia auto-iluzionării

Trebuie că destui dintre voi citesc postările mele din ultimii doi ani (sau măcar pe cele din ultimele două luni) cu o doză considerabilă de mirare şi contrarietate: "nu e posibil ca atîţia oameni respectabili pe care îi cunosc să fie orbi şi să-mi fi vîndut ani de zile gogoşi"; "cum să creadă milioane de oameni timp de mai bine de un secol şi jumătate într-o iluzie?"; "am citit Biblia de atîtea ori, e cu neputinţă să nu fi văzut pînă acum tot ce îmi arată Poli şi alţii în Biblie" etc. Vreau să vă amintesc cîteva lucruri.

Adventismul nu este singura religie americană cvasi-creştină, cu rădăcini în revivalismul restauraţionist al secolului XIX, care a ajuns să aibă o prezenţă globală, oarece prestigiu social şi pînă la 20 de milioane de adepţi. Comparaţi istoria adventiştilor cu cea a mormonilor şi cu cea a martorilor lui Iehova. Asemănările ar trebui să dea de gîndit. Nu ştiu vreun adventist care să nu-l considere pe Joseph Smith un escroc. Ce bine ar fi dacă aceleaşi standarde intelectuale ar fi aplicate lui Ellen White! Nu e greu ca milioane de oameni să conserve şi să colporteze o iluzie. E mult prea uşor.

Eu unul nu pun la îndoială onestitatea celor mai mulţi cercetători adventişti ai Bibliei. Dar onestitatea nu ţine loc de competenţă, de o riguroasă verificare a presupoziţiilor hermeneutice, de o cultură cît mai vastă. E atît de uşor - mult prea uşor - să clădeşti o carieră pe faptul că se întîmplă să găseşti un public fidel căruia îi confirmi cît mai sclipitor opiniile. Iar amvoanele nu au fost niciodată o sursă credibilă de informaţie - e unul dintre lucrurile pe care istoria ni-l tot predă şi noi tot refuzăm să-l învăţăm.

Ştiţi care este cel mai important truc din arsenalul unui scamator, nu? Manipularea atenţiei publicului. E extrem de uşor - mult prea uşor - să ghidezi în aşa fel atenţia cititorilor Bibliei (prin tot felul de "studii" evanghelistice sau ale SS) încît să nu vadă mai nimic din ceea ce oferă de fapt textul. Martorii lui Iehova sînt la fel de sinceri ca adventiştii în credinţa lor. Numai că sinceritatea nu-i salvează nici pe ei.

Să opună rezistenţă ieşirii din iluzie este cel mai firesc lucru pe care îl face creierul uman. Nu uitaţi însă că din iluzie vin şi eu. Şi că am studiat îndelung chiar la şcolile iluziei. Adevărul, în ciuda reputaţiei de a fi nespectaculos, este cu adevărat eliberator. Chiar credeţi că o viaţă trăită fără ochiul totalitar al zeului deasupra, fără o imensă vinovăţie impersonală care să planeze asupritor peste lume şi care să reclame atîta sînge nu e frumoasă ori demnă? Am mai spus-o: morala nu începe decît cu moartea zeului. Cei care tot leagă moralitatea umană de "revelaţie" sînt nişte bezmetici.

Curaj. Religia e ca prima mea nevastă: cînd eşti cu ea, nu îţi imaginezi cum ai putea fi fără ea; cînd ai scăpat de ea, te minunezi că ai putut vreodată trăi cu ea.

duminică, 27 noiembrie 2011

Musai

M-am luat cu profetismele şi am omis să vă dau o veste mare: vara asta a apărut în sfîrşit ediţia românească a celei mai bune cărţi scrise vreodată de un consilier adventist (specializat în adicţii). E vorba de Imperfect într-o familie perfectă a lui Carol Cannon (în traducerea lui Myo şi Snowman). Dacă ai crescut într-o familie religioasă ori ai căutat în religie soluţii la propriile probleme, cartea asta e lectură obligatorie şi pod spre mai bine (Bridge to Recovery este numele centrului terapeutic unde profeseaza autoarea).

Mi-au căzut ochii pe acest mic chestionar de auto-evaluare (numai bun să vă trezească apetitul):

  1. Foloseşti biserica sau religia pentru a fugi de problemele tale sociale şi emoţionale?
  2. Te preocupă aspectele exterioare de comportament şi gesturile făţişe de pietate?
  3. Depinde identitatea ta sau simţul propriei valori de anumite practici religioase sau activităţi bisericeşti?
  4. Recurgi la învinovăţire pentru a te autoflagela sau pentru a-i manipula pe alţii?
  5. Eviţi oamenii care au un crez diferit de al tău?
  6. Ai încercat să foloseşti religia pentru a ţine sub control alte comportamente adictive?
  7. Practici religia în detrimentul altor lucruri sau persoane importante din viaţa ta?

Dacă descoperi că poţi răspunde afirmativ la mai multe din întrebările de mai sus, sînt toate şansele să fii dependent(ă) de religie. Naşpa.

Rădăcini şi ramuri mesianice

Cel puţin de 60 de ani încoace, de la monumentala Han som kommer a lui Mowinckel, ştim că tabloul complet al aşteptărilor mesianice din jurul "anului zero" este cu mult mai complex decît caricatura din mentalul creştin (moştenită poate direct din polemica intra-iudaică a Noului Testament, în cadrul căreia discipolii lui Isus îşi tot sîcîie maestrul cu nerăbdarea lor revoluţionară - vezi Fapte 1:6 şi răspunsul uluitor al lui Isus, care nu ţine să le reproşeze ciracilor decît impetuozitatea, nu şi naţionalismul). Dacă e să-i dăm crezare lui Israel Knohl, "mesianismul catastrofic" al creştinismului îşi are începuturile înainte de şi fără legătură cu personajul Isus (un articol mai vechi aici; un altul, ceva mai nou, care sugerează şi posibile implicaţii, aici; Knohl a publicat deja o monografie despre "Oracolul lui Gabriel" - Messiahs and Resurrection in "The Gabriel Revelation", Continuum 2009).

Nu trebuie să fii un geniu să vezi că Isaia 61:1-2 din care citeşte Isus în Luca 4:17-21 (cu o inserţie din Isaia 58:6) se referă la refacerea postexilică a gloriei lui Israel - vezi mai ales v. 4-6. Cînd se declară împlinire a profeţiei lui Isaia (apropo, faza cu redarea vederii orbilor provine din LXX şi îi convine lui Luca, dar nu are ce căuta în contextul original, politic al oracolului), Isus se aşază în tradiţia interpretativă evreiască numită pesher (vă aduceţi aminte de pesher-ul la Habacuc de la Qumran, nu?), căreia creştinii îi spun "tipologie": se întîmplă ca evenimente recente sau curente să poată fi descrise în termenii vreunui text sacru, de unde rezultă "împlinirea" (sună a istoricism, desigur). Isus are tot dreptul să se creadă ce-i trece prin cap. Aşa cum autorii Noului Testament au tot dreptul să-l creadă pe Isus ce le trece lor prin cap. Asta nu înseamnă că vreunul dintre textele veterotestamentale invocate de ei are valoare predictivă. Poate Isus să "tîlcuiască" fix cît vrea "Moise şi proorocii" (Luca 24:27). Nimeni n-a vorbit despre el. Doar el vorbeşte despre sine cu imagini de împrumut.

Puteţi continua investigaţia propusă anterior cu următoarele comparaţii (m-am rezumat la evanghelii şi Fapte, eliminînd repetiţiile):

Marcu 11:9 - Psalmul 118:25-26
Marcu 11:17 - Isaia 56:7 / Ieremia 7:11
Luca 22:37 - Isaia 53:12
Luca 23:46 - Psalmul 31:5
Ioan 2:17 - Psalmul 69:9
Ioan 12:38 - Isaia 53:1
Ioan 13:18 - Psalmul 41:9
Ioan 15:25 - Psalmul 69:4
Ioan 19:36 - Exod 12:46 / Numeri 9:12 / Psalmul 34:20
Ioan 19:37 - Zaharia 12:10
Fapte 1:20 - Psalmii 69:25; 109:8
Fapte 2:16-21 - Ioel 2:28-32
Fapte 2:25-28 - Psalmul 16:8-11
Fapte 2:34-35 - Psalmul 110:1
Fapte 3:22-23 - Deuteronomul 18:15.19
Fapte 4:24-26 - Psalmul 2:1-2
Fapte 8:32-33 - Isaia 53:7-8
Fapte 13:32-33 - Psalmul 2:7
Fapte 13:40-41 - Habacuc 1:5
Fapte 15:15-18 - Amos 9:11-12 / Isaia 45:21

joi, 24 noiembrie 2011

Moş Crucilă

Vine Crăciunul. E vremea din an cînd ascultăm colinde (unii, ca agnostica de Myo, ascultă colinde tot anul, că le place muzica), facem (sau, şi mai bine, primim) cadouri şi ne punem întrebări (no, not really, dar să zicem). Întrebări cum ar fi: ce este acela "spirit" şi cum poate el/ea fertiliza un ovul?; are Dumnezeu ADN?; cum se simte Dumnezeu cînd face caca în scutece? Sau: cum se face că, în afară de Matei şi Luca, niciun autor noutestamental nu ştie de "naşterea din fecioară" a lui Isus? Cum de nu a jucat această informaţie excepţională un rol decisiv în primele elaborări dogmatice ale creştinismului? Sau: pînă cînd vor pretinde creştinii că există în Vechiul Testament vreo profeţie împlinită de Isus?

Listez mai jos referinţele pentru pasajele din Matei care pretind o "împlinire", împreună cu referinţele pentru sursele lor veterotestamentale. Comparaţi-le, vă rog, examinînd şi contextul celor din urmă. Apropo, nu pretind că lista mea e exhaustivă.

Matei 1:22-23 - Isaia 7:14
Matei 2:5-6 - Mica 5:2
Matei 2:15 - Osea 11:1
Matei 2:17-18 - Ieremia 31:15
Matei 2:23 - ???
Matei 3:3 - Isaia 40:3
Matei 4:14-16 - Isaia 9:1
Matei 8:17 - Isaia 53:4
Matei 11:10 - Maleahi 3:1 / Exodul 23:20
Matei 12:17-21 - Isaia 42:1-4
Matei 13:14-15 - Isaia 6:9-10
Matei 13:35 - Psalmul 78:2
Matei 15:7-9 - Isaia 29:13
Matei 21:4-5 - Zaharia 9:9
Matei 21:42-43 - Psalmul 118:22-23
Matei 26:31 - Zaharia 13:7
Matei 27:9-10 - Zaharia 11:12-13
Matei 27:35.43.46 - Psalmul 22:1.8.18

Arătaţi-mi şi mie o singură instanţă în care fragmentul de Vechi Testament vorbeşte clar şi univoc despre Isus.

Deambulări nocturne

Cărtărescu povesteşte într-unul din textele republicate în Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli cum Nabokov a reuşit, cu un singur epitet din Lolita, să-l lase, măcar pentru un moment, cu gura căscată. În motelurile Americii profesorului Humbert, "the baths were mostly tiled showers, with an endless variety of spouting mechanisms, but with one definitely non-Laodicean characteristic in common, a propensity, while in use, to turn instantly beastly hot or blindingly cold upon you, depending on whether your neighbor turned on his cold or his hot to deprive you of a necessary complement in the shower you had so carefully blended". Zice Mircea: "Trimiterea este atît de îndepărtată ca registru şi semantism, încît îţi taie respiraţia". Nu şi pentru rarul(?) cititor adventist al lui Nabokov. Obsesia masochistă a adventistului, care se şi vede vomitat de Preaînaltul, trece, metamorfozată de-o pagină păgînă, drept cultură.

Metamorfoze: Cărtărescu şi Nabokov au în comun fluturii (rusul petrecea zile întregi studiind la microscop morfologia genitală a unor insecte). Dacă v-aţi plictisit de Kafka, daţi-i o şansă lui Hindemith, cu ale sale Metamorfoze simfonice (sau, şi mai bine, cu fuga din a treia sonată pentru pian, în lectura lui Glenn Gould).

Părintele Brown, celebrul personaj al lui Chesterton, dezvăluie secretul artei sale detectiviste: "You see, it was I who killed all those people... So, of course, I knew how it was done... I had planned out each of the crimes very carefully... I had thought out exactly how a thing like that could be done, and in what style or state of mind a man could really do it. And when I was quite sure that I felt exactly like the murderer myself, of course I knew who he was." Chesterton anticipa cu un secol Criminal Minds.

M-am născut (orgolios mediopasiv) în 1977. În acelaşi an, a nins la Miami, Florida; a rulat pentru prima dată Star Wars; a fost lansat Apple II (microprocesor cu frecvenţa de 1 MHz, 4 KB de RAM, interfaţă pentru casetofon); a murit Elvis; Pelé şi-a încheiat cariera de fotbalist profesionist; a fost eradicată variola; a avut loc ultima execuţie franceză prin ghilotinare.

marți, 22 noiembrie 2011

Jurnalismu' lu' peşte

Mare e livada cu proşti a prietenului nostru imaginar! M-a pus necuratul (celălalt prieten imaginar) să aterizez pe pagina asta şi nu mi-a rămas decît să mă crucesc. Grabă, neatenţie, lene, răstălmăcire, idioţenie. Cu excepţia antepenultimului paragraf, toată "ştirea" de la ST (începînd chiar cu titlul) e în răspăr cu mesajul lui Tony Blair (integral aici). Pentru cei care nu citiţi engleză, traduc mai jos cîteva fragmente:
Lumea noastră nu se va bucura de pace în lipsa înţelegerii locului pe care îl ocupă religia... Trebuie să-i sprijinim pe musulmanii din Gujarat, India, pe creştinii neortodocşi din Moldova, pe credincioşii baha'i din Iran, pe adepţii ahmadismului din Pakistan, pe creştinii din nordul Africii, pe hinduşii din Sri Lanka, pe şiiţii din unele ţări majoritar sunnite... Omenirea ar sărăci profund fără credinţă, în ciuda progresului material... Aceia dintre noi care găsim inspiraţie în credinţă trebuie să avem dreptul de a vorbi public despre lucrurile care ne interesează, în numele convingerilor întemeiate pe credinţa noastră. În acelaşi timp, vocea noastră nu trebuie să domine sistemul democratic, menit să ofere tuturor şanse egale, indiferent de credinţa adoptată sau de lipsa unui crez religios... Eu unul nu cred în justeţea unor concepte precum "democraţie islamică" sau "democraţie creştină"... [pentru că] mi-e greu să definesc democraţia cu referire la o singură credinţă. Esenţa democraţiei este pluralismul... Democraţia este inerent seculară, chiar şi atunci cînd are rădăcini în culturi profund religioase... Pluralismul politic şi pluralismul religios merg, în opinia mea, mînă în mînă... Succesul democraţiei depinde de faptul că religiile adoptă o "minte deschisă"... [Liderii religioşi] trebuie să asigure o platformă de înţelegere reciprocă şi respect interconfesional, precum şi o justificare teologică şi scripturală a "minţii deschise"... să extragă din propriile tradiţii şi texte sacre valorile şi viziunea ce vor crea o cultură democratică... [Problema provine din] persistenta dorinţă omenească de a pretinde că Dumnezeu e de partea noastră, că noi formăm "partidul lui Dumnezeu"*, că limitele noastre, cruzimea şi neomenia sînt aprobate de Dumnezeu. Aroganţa aceasta e în mod cert adevărata balsfemie...
* Aluzie la Hezbollah, care înseamnă în arabă "partidul lui Dumnezeu".

luni, 21 noiembrie 2011

Un polihron, doi polihroni

Am uitat să vă spun că interpretarea propusă de mine la Daniel are (nu neapărat în detalii, ci în marile corelaţii) şi susţinerea tizului meu antic, Polychronios de Apamea (a se vedea catenae-le lui la Daniel).

Grecii, nu romanii

Identificarea celei de-a patra împărăţii din Daniel 2 şi 7 cu "Grecia" prezintă mai multe avantaje. Poate cel mai important este acela al continuităţii teritoriale. Babilonienii, mezii, persanii şi seleucizii au controlat aceeaşi parte de lume. Romanii abia dacă s-au aventurat la est de Eufrat (începînd doar cu Traian). Descrierea ultimului regat din Daniel 2 se potriveşte perfect istoriei imperiului macedonean, mai ales dacă Daniel 2:43 se referă într-adevăr la "legături omeneşti de căsătorie" (compară cu Daniel 11:6.17). Cele trei "coaste" din gura ursului din Daniel 7:5 ar putea fi interpretate biblic - Ieremia 51:27 pomeneşte trei regate controlate de către mezi (Urartu, Mannaea şi Scythia). Iar cele patru capete ale leopardului din Daniel 7:6, care nu conotează deloc o deteriorare a puterii iniţiale (compară cu Daniel 8:8), ar putea fi cele patru capitale ale imperiului lui Cirus (Babilon, Ecbatana, Pasargade şi Susa). Unde mai pui că doar aşa, citind "greci" în loc de romani, le permitem celor două coarne mici din capitolele 7 şi 8 să aibă acelaşi referent, cum e şi firesc.

duminică, 20 noiembrie 2011

Irealitatea imediată

Unul dintre motivele pentru care Florin Lăiu n-o să facă probabil niciodată drumul complet către o hermeneutică inteligentă a vechilor texte este islamizarea adventismului, reprezentată printre colegii lui de către profesorul Szalos-Farkas Zoltán. Am citit azi, prin intermediul unui bun amic, articolul "O analiză sistematică a relaţiei dintre text şi realitate" din TheoRhēma 5.2 (2010) p.50-71 al fostului meu profesor de greacă şi Noul Testament. Zoli atacă destul de deschis o serie de articole publicate în 2009-2010 de către Florin în Curierul adventist sub genericul "Măsuţa cu nisip".

Eseul lui Zoli (pentru că textul lui doar atîta este, un eseu, nicidecum un articol academic) prezintă o sumedenie de probleme, din care voi aminti doar trei: primitivismul semiotic, superficialitatea filozofică şi precaritatea hermeneutică. Primitivism semiotic pentru că Zoli colapsează referentul semnului lingvistic în semnificat, ajungînd să confunde realitatea cu reprezentările noastre mentale. Superficialitate filozofică pentru că Zoli nu ne spune niciodată ce înţelege prin "realitate", iar sintagme precum "realitate hiperempirică" sînt insondabile abisuri de contradicţii (fenomenologia contemporană vorbeşte despre "hiperrealitate", pe tărîmul căreia putem caza bucuros toate revelaţiile profetice). Precaritate hermeneutică pentru că Zoli propovăduieşte supunerea (n-am zis la întîmplare "islamizarea adventismului") raţiunii textului biblic, în ciuda faptului că raţiunea precede orice textualizare şi orice interpretare de text.

În plus, nu ştiu pînă cînd o să tot auzim că "revelaţia specială" (Biblia) bate "revelaţia generală" (natura). Realitatea ne confruntă cu inecuaţia de semn contrar. Din păcate, nu ne putem aştepta ca mintea închisă a idolatriei bibliciste să acceadă vreodată la realitate. Florin şi-o va lua tot mai des în freză, iar Dumnezeul care nu există va rîde din ce în ce mai zgomotos.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Un manifest şi o carte

Aplaud curajul acestui manifest politic. Dacă aveţi nevoie de legendă, căutaţi pe Google numele Aliaa Magda Elmahdy. Iar dacă v-aţi scandalizat, căutaţi tot pe Google numele Lara Logan.

Stă să apară al doilea volum al Teologiei sistematice a lui Norman Gulley. Cine încă nu ştie că teologia adventistă a abandonat doctrina clasică a atemporalităţii divine (vezi operele lui Richard Rice şi Fernando Canale) va avea în această primă sistematică adventistă un necesar duş rece. Fireşte, rămîne de văzut dacă exponenţii adventişti ai "teismului deschis" vor reuşi să conserve iluzia monoteismului creştin.

Nu pot să nu menţionez şi că s-a întîmplat să citesc zilele trecute un articol al lui Jacques Doukhan de anul trecut în care fostul meu profesor recomanda sexul în sabat (ca parte a sărbătoririi sabatului, de substituit păzirii lui) şi înfiera postul în sabat (ca ofensă la adresa lui Dumnezeu atoatedătătorul). Delicios.

Mezii şi perşii

Puteţi clicui (da, cuvîntul există în limba română, chit că e un arhaism care nu are nimic de a face cu mouse-ul de la computer) pe oricare dintre link-urile de mai jos - de preferinţă pe toate. Faceţi cîte o căutare în pagină după cuvintele "Medes" şi "Media". Veţi vedea că toate cele cinci texte antice listate dau mărturie despre existenţa în istoriografia antică a unui imperiu med, inclus ca al doilea într-o succesiune de mari imperii ale lumii şi distinct faţă de imperiul persan.

1. Al IV-lea oracol sibilin, datat în jurul lui 200 î.e.n.
2. Cronica romană a lui Velleius Paterculus, ce conţine un citat (glosă?) relevant, atribuit unui oarecare Aemilius Sura, datat de majoritatea cercetătorilor la începutul secolului II î.e.n.
3. Istoriile lui Polybius, care scria în a doua jumătate a secolului II î.e.n.
4. Antichităţile romane ale lui Dionysios din Halicarnas (a doua jumătate a secolului I î.e.n.).
5. Istoriile lui Tacitus (după 70 e.n.).

Mai mult, Isaia 13:17 şi Ieremia 51:11.28 vorbesc despre mezi ca învingători ai Babilonului. În Isaia 44-45, Cirus apare doar ca restaurator al Ierusalimului şi al templului evreilor (intersant, nu doar al acestuia din urmă - vezi Isaia 44:28), nu ca învingător al babilonienilor. Apropo, Isaia 13:19-22 este o profeţie falsă - Babilonul era încă un oraş înfloritor în timpul lui Alexandru Macedon, devenind o ruină abia în secolul următor. Iar Ieremia 50:8; 51:6.45 oferă motivul reluat în Apocalipsa, unde Roma e oraşul care îşi aşteaptă pedeapsa şi trebuie abandonat.

Prin urmare, nu e deloc nejustificat a vedea în porţiunea aramaică a lui Daniel o succesiune de imperii care îi disjunge pe mezi de persani, terminîndu-se în epoca elenistă. O asemenea interpretare dă seama şi de confecţionarea figurii legendare a lui Darius Medul. Contextul intelectual antic e mai important în investigaţia noastră decît istoriografia modernă.

Dar, şi mai important pentru exegeza adventistă, anul 457 î.e.n., despre care am arătat pe îndelete că nu are nimic de a face cu viziunea din Daniel 8, este departe de a fi data certă a debutului reconstrucţiei Ierusalimului. Cronologia lui Ezra-Neemia nu este deloc clară; nu putem stabili fără dubii că Ezra 7 se referă la Artexerxe I, şi nu la Artaxerxe al II-lea (vreo 60 de ani diferenţă), iar decretul citat (Ezra 7:12-26) vizează doar cultul templului de la Ierusalim şi administraţia iudaică; în fine, nu există nicio atestare extrabiblică a vreunuia dintre decretele din Ezra-Neemia. Prin urmare, matematica flamboaiantă desfăşurată de către adventişti pe baza dificilului oracol din Daniel 9 stă pe nisip. Nu doar finalul perioadei e nesigur (nu ştim anul exact în care evangheliile fixează crucificarea lui Isus), dar avem şi mai puţine certitudini cu privire la debutul ei. Că lui Daniel, oricine ar fi fost el, nu-i putea trece prin cap un mesia creştin sau un templu situat altundeva decît la Ierusalim, nici nu mai vorbesc.

vineri, 18 noiembrie 2011

'44 şi '88

Cînd mă gîndesc la 1844, îmi amintesc că a fost anul naşterii unora precum Paul Verlaine ("Votre âme est un paysage choisi", din care s-a născut o celebră pagină din muzica lui Debussy) şi Anatole France ("Nu ştim ce să facem cu viaţa asta scurtă, dar ne dorim o alta care să fie eternă"). Sau al altora, precum Sarasate, Rimsky-Korsakov şi Charles-Marie Widor - cît de frumoasă e lumea în care există cele 10 simfonii pentru orgă ale lui Widor! Sau al lui Julius Wellhausen, Friedrich Nietzsche şi Karl Benz - acestuia din urmă epoca noastră îi datorează poate mai mult decît primilor doi (puţini sînt interesaţi de teologie sau filozofie, dar toţi conducem maşini).

Că veni vorba de autoturisme: 1844 este anul perfecţionării şi patentării procedeului de vulcanizare a cauciucului pus la punct de Charles Goodyear (se prea poate să aveţi numele lui inscripţionat pe pneurile de la maşină). Trecînd la domeniul tehnologiilor de comunicare, 1844 este anul primei implementări a telegrafului lui Morse (cîte vieţi au fost salvate oare cu ajutorul "punctelor" şi "liniilor" pictorului Samuel Morse?). Iar dacă vorbim despre religii, 1844 este primul an din calendarul bahá'i (templul bahá'i de la Chicago este unul dintre cele mai frumoase edificii pe care le-am văzut vreodată).

1888 este anul crimelor din Whitechapel atribuite legendarului Jack Spintecătorul; anul înregistrării mărcii Kodak şi al comercializării primului aparat de fotografiat omonim; anul înfiinţării National Geographic Society şi al publicării primului număr din National Geographic; anul apariţei primei ligi profesioniste de fotbal; anul inaugurării Ateneului Român. În timp ce adventiştii reinventau gaura de la macaroană, Bertha Benz făcea, fără ştiinţa soţului ei şi împreună cu doi fii adolescenţi, primul drum lung cu maşina (ceva mai bine de 100 km); Gauguin şi van Gogh împărţeau pentru vreo două luni aceeaşi casă din Arles (episod care s-a soldat cu o celebră automutilare); iar Heinrich Neuhaus, autor al celei mai populare cărţi despre arta pianismului şi îndrumător al unor talente de rangul lui Sviatoslav Richter, Emil Gilels şi Radu Lupu, abia se năştea.

Adventismul e doar o picătură într-un ocean. Dacă adventismul e în vreun fel "răspunsul lui Dumnezeu la problemele spirituale ale lumii", atunci Dumnezeu e un idiot.

PS Adaug două citate savuroase din lecturi/audiţii recente: "Anticatolicismul a fost întotdeauna pornografia puritanului", din binecunoscutul eseu The Paranoid Style in American Politics al lui Richard Hofstadter (lectură obligatorie pentru orice apocaliptic); şi "To search for perfection is all very well / But to look for heaven is to live here in hell" ("Să cauţi perfecţiunea e de înţeles / Dar a tînji după cer e un iad pămîntesc") din Sting.

joi, 17 noiembrie 2011

Mituri istoriciste 3

Abia în dimineaţa asta m-a lovit (dovadă că sînt slow rău): interpretarea adventistă la Daniel 8 (ştiţi voi, cele 2300 de zile şi curăţenia din templul ceresc) nici măcar NU este o interpretare istoricistă. Pentru că, aşa cum îi spune şi numele, istoricismul caută să găsească paralele între apocalipsele biblice şi istoria bisericii creştine. Or, un presupus eveniment celest, imposibil de confirmat sau infirmat, NU face parte din istoria verificabilă a creştinismului. Adventismul violează aici premisa de căpătîi a metodei de interpretare profetică la care a aderat. Istoricismul adventist este o struţocămilă.

Ar fi trebuit să fie clar acest lucru din detaliul, deloc nesemnificativ, că istoria interpretării profetice adventiste e plină de... viziuni. Adventiştii au "salvat" istoricismul ieşind din istorie. Cu o asemenea "performanţă", să ne mai mirăm că exegezele apocaliptice adventiste n-au căpătat (şi nu vor căpăta) niciodată respectabilitate? Şi mai rămîne oare de neînţeles de ce li se reproşează la tot pasul adventiştilor că sînt de fapt secta lui Ellen White, nu o biserică creştină? Sau se mai cruceşte profesorul Lăiu cînd spun că ieşirea din adventism este un binecuvîntat exod?

Toată "doctrina sanctuarului" adventistă este o fantasmagorie misticoidă, clădită pe un uluitor şir de vicii de gîndire. Da, Miller a fost un ţăran care credea că Dumnezeu protejează traducerile Bibliei şi clădeşte "o barieră" în jurul lor, pentru ca ignorantul credul să nu se rătăcească în interpretare (vezi ultima sa "regulă de interpretare biblică"). Dar nici măcar el nu a reuşit să-şi piardă uzul raţiunii precum pionierii adventişti. Ţăranului îi mergea mintea şi îi rămăsese intactă proverbiala demnitate. În schimb, adventismul e o aberaţie trufaşă.

Apropo, să nu vă miraţi cînd veţi găsi chiar şi printre istoricişti interpretări la Daniel 8 care se limitează la aplicaţia seleucidă (vezi de exemplu celebra Clavis a lui Joseph Mede).

miercuri, 16 noiembrie 2011

Mituri istoriciste 2

Matematica pare să fi avut mai mereu o relaţie strînsă cu speculaţia filozofică şi teologică (vă recomand ca punct de plecare într-o eventuală investigare a acestui fenomen colecţia de studii Mathematics and the Divine: A Historical Study apărută în 2005 la Elsevier). Una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale acestei relaţii este interpretarea istoricistă a profeţiilor biblice. Michael Stifel, John Napier, Joseph Mede, Isaac Newton, Johann Albrecht Bengel sînt doar cîţiva dintre exegeţii istoricişti ai apocalipselor biblice care au strălucit, în măsuri diferite, şi ca matematicieni.

Stifel, fost augustinian, coleg de generaţie cu Luther, a practicat un soi de numerologie profetică rar întîlnit chiar şi printre istoricişti, avînd cutezanţa de a fixa nu doar data sfîrşitului, ci şi ora lui exactă (19 octombrie 1533, 8 dimineaţa). Încă mai interesant, el a fost probabil primul autor care l-a identificat pe Luther cu unul dintre îngerii din Apocalipsa 14 (vezi poemul lui Von der Christförmigen, rechtgegründeten leer Doctoris Martini Luthers din 1522). De altfel, începînd cu secolul XVI, John Wycliffe, Jan Hus şi Martin Luther au fost frecvent asociaţi celor trei "solii îngereşti". Bengel a fixat şi el o dată pentru al doilea advent - 18 iunie 1836. Despre alambicata lui matematică profetică merită să citiţi aici (Moses Stuart deplîngea faptul că un erudit de talia lui Bengel a căzut în mania istoricistă a calculelor profetice).

Rar întîlneşti doi interpreţi istoricşti care să citească la fel Daniel şi Apocalipsa. Găsiţi aici, de exemplu, un tabel cu peste 30 de aplicaţii istoriciste ale celor 1260 de zile (despre predicţia lui Isaac Newton, un excelent articol aici). Mai rar o şcoală de interpretare care să dea rezultate atît de divergente. Luther credea că în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa avem doar nişte mostre de corespondenţă antică (fără aplicare la istoria bisericii), dar lua tocmai din ele cheia cu care descifra istoricist restul cărţii - îngerii sînt lideri buni sau răi ai bisericii creştine. Astfel, marii ereziarhi sînt cei care aduc plăgile şi blestemele din Apocalipsă (pe care Luther o citea în continuitate cronologică, de la capitolul 4 la sfîrşit). Iar broaştele din capitolul 16 erau Eck şi alţi opozanţi catolici ai Reformei. Deşi n-o spune explicit, e clar că Apocalipsa 14 se aplica şi în opinia lui revoluţiei religioase din care făcea el însuşi parte. Apropo, în fiarele din Apocalipsa 13 vedea, pe rînd, imperiul roman şi catolicismul medieval.

Toate aceste detalii istoriciste din interpretarea lui Luther sînt de găsit în introducerea lui la Apocalipsa din ediţia 1530 a propriei traduceri germane a Noului Testament (o versiune englezească în capitolul XVI al acestei cărţi). Textul acesta este extrem de important mai ales prin faptul că rezumă, într-un singur paragraf (poate pentru prima dată explicit), metoda istoricismului: se ia istoria bisericii creştine pînă la data curentă şi se compară cu apocalipsele biblice; acolo unde "se potriveşte", gata împlinirea. Matematica istoricistă nu a făcut decît să confere o aură de respectabilitate unei prostii colosale.

Se poate spune cu destulă îndreptăţire că Luther însuşi (care, apropo, aştepta sfîrşitul pînă la 1600) este "inventatorul" istoricismului. Încercările disperate de a extinde pedigriul istoricismului cît mai mult înainte de Reformă sînt, din două motive, penibile. În primul rînd, istoricismul antic nu se face cu cîte o opinie răzleaţă ce coincide cu vreuna dintre mereu variabilele exegeze istoriciste moderne. În al doilea rînd, cu aceeaşi metodă se poate dovedi fără tăgadă că preterismul e şi mai vechi, şi mai răspîndit (Augustin, de pildă, dă mărturie despre faptul că şi în secolul lui se aştepta încă învierea şi/sau reapariţia lui Nero ca antihrist; cf. Apocalipsa 13:3 şi 17:9-11).

Istoricismul, îndelung şi îndelat discreditat, e mort de mai bine de un secol. Adventiştii (şi martorii lui Iehova) umblă prin lume cu un cadavru. Pute.

marți, 15 noiembrie 2011

Mituri istoriciste 1

Am citit zilele trecute Hints on the Interpretation of Prophecy publicată de Moses Stuart în 1842. Splendidă carte, chiar şi pentru un ateu ca mine! Profesorul de la Andover este frecvent considerat întemeietorul şcolii americane de studii biblice (ajunge să spun că citea Biblia în original şi ştia germană; apropo, "studii biblice" nu se referă aici la "lecţiunile" şcolii de sabat, ci la disciplina ştiinţifică a exegezei biblice). Comentariile lui la Apocalipsa (1845) şi Daniel (1850) sînt monumentali termeni de comparaţie pentru nascenta exegeză profetică adventistă.

Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.

Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.

În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.

PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.

luni, 14 noiembrie 2011

Ex-adventist de ex-România

Eu şi Myo ne petrecem mai nou cîte o zi din week-end în cîte un muzeu. Am început cu British Museum şi se pare că o să ne ia cîteva luni să-i venim de hac. Evident, v-aţi aştepta să fiu entuziasmat de şansa de a vedea obiecte celebrisime, precum "piatra" de la Rosetta. Ei bine, nu sînt. În epoca asta digitală, în care diferenţa dintre original şi copie e ca şi inexistentă, replica din muzeul Institului Oriental de la Chicago mi-a fost de ajuns, mai ales pentru că am văzut-o într-un moment oportun - acum vreo şapte sau opt ani, pe vremea cînd luam un curs de egipteană medie cu Jacques Doukhan. În plus, am consumat epoca romantică a fascinaţiei cu arheologia şi limbile moarte în adolescenţă, cînd citeam şi răsciteam Zei, morminte, cărturari. Apropo, nu ştiam atunci că autorul făcuse parte, cu numele adevărat (Kurt Wilhelm Marek - uşor de găsit drumul pînă la C.W. Ceram), din maşina de propagandă a celui de-al treilea Reich.

Alt gen de exponate mă reţin pe mine în muzeul londonez. De pildă, o oglindă aztecă din obsidian - ochi întunecat în care trebuie să te cauţi, nu doar să te recunoşti. Sau imensa frescă asiriană (Ninive, mijlocul sec. VII î.e.n.) care înfăţişează, în mijlocul unei elaborate scene de vînătoare, o frescă ce înfăţişeză o scenă de vînatoare - delicios de timpuriu avatar al auto-referenţialităţii (o imagine acceptabilă cu detaliul în cauză aici).

Sar la cu totul altceva. Mă intrigă prostia asta. Şi nu, nu doar pentru că rugătoria adventistă se militarizează, ci mai ales pentru că nu pot să-mi dau seama pînă cînd se vor ruga adventiştii pentru o chestie care n-a fost niciodată promisă (aşa-zisa "ploaie tîrzie"). ARME asta e doar un dialog al surzilor - nişte creduli ignoranţi insistă să stea la taclale cu prietenul lor imaginar. În contextul ăsta, muzica gregoriană a lui Greydon Square (trei mostre la cutie) e o binevenită aversă de luciditate.

PS Am invocat în postarea anterioară comentariul la Habacuc de la Qumran. De curînd, o excelentă versiune digitală a acestuia a devenit disponibilă aici, împreună cu alte patru preţioase suluri antice. Iubitorilor de ebraică şi/sau paleografie, poftă bună!

miercuri, 9 noiembrie 2011

O paralelă instructivă

Cineva l-a întrebat pe profesorul Lăiu despre semnificaţiile citării lui Daniel în Matei 24:15. Răspunsul este corect, cu cîteva excepţii. În primul rînd, condiţionala din prima frază este inutilă - este cît se poate de cert că pasajul matein în care este pomenit Daniel se referă la distrugerea celui de-al doilea templu. În al doilea rînd, Caligula nu a mai apucat să-şi planteze statuia în templul de la Ierusalim (chestiune fără importanţă în discuţia noastră). În al treilea (iar asta chiar e important), Matei 24 NU arată nimic în legătură cu profeţia lui Daniel. Matei 24 ne spune ceva doar despre modul în care Daniel era citit de anumiţi evrei în primul secol creştin.

Că oracolul danielic se referă în mod univoc la profanarea templului sub Antioh Epifanul este cît se poate de limpede. O ştia - după cum am arătat - Iosif Flaviu; o ştiau şi autorii cronicii macabeene (1 Macabei 1:54 foloseşte aceeaşi expresie citată în Matei 24, "urîciunea pustiirii", referindu-se la sacrilegiul antiohian). Că Matei şi Marcu citesc Daniel ca şi cînd ar viza epoca romană face parte din acelaşi repertoriu de interpretări abuzive practicate (şi) de către autorii Noului Testament ca aplicarea lui Isaia 7:14 la personajul Isus. Autorul danielic n-a gîndit niciodată o succesiune interminabilă de antihrişti (împăraţi, cezari, pontifi). Dar s-au găsit cititori care să-i masacreze textul astfel încît să li se aplice vremurilor lor de eschaton etern întîrziat.

Situaţia asta are o paralelă splendidă în pesher-ul la Habacuc de la Qumran, pomenit de către profesor (detalii aici). Comentariul acesta, redactat cel mai devreme sub Irod cel Mare, explică primele două capitole din Habacuc (scrise cu vreo şase secole mai înainte) aplicîndu-le unor evenimente eschatologice din perioada romană. În mod evident, lui Habacuc, care scria despre babilonieni, nici nu i-a trecut prin cap o asemenea interpretare. Aşa cum nu i-ar trece nici lui Florin. Şi totuşi găsim în tumultoasa proximitate a "anului zero" evrei dispuşi să tortureze vechile texte pînă la punctul în care acestea spun orice vor ei.

Nu, Daniel nu a profeţit despre distrugerea romană a Ierusalimului. Nici despre creştinism şi istoria lui. Matei 24 şi Marcu 13, chiar şi atunci cînd citează prost din Daniel, sînt departe de a susţine interpretarea adventistă clasică a apocalipselor biblice. Evangheliştii preluau o profeţie ce viza soarta cît se poate de pămîntească a templului de la Ierusalim şi o aplicau... templului de la Ierusalim, nu vreunui fantastic cult ceresc. Aveau adică bunul simţ de a păstra proporţiile şi liniile mari ale tabloului danielic. Florin, în aiuritoarea tradiţie adventistă, delirează.

marți, 8 noiembrie 2011

Antihristomania

Ştiaţi că antihristul e de fapt un român cu numele imposibil de Nicolae Carpathia? Asta cel puţin în opinia imbecililor care au scris seria de romane Left Behind (din care jumătate au apărut deja în ediţie românească la RAO). Evident, cînd toţi evreii s-au convertit la creştinism, rolul diavolesc al arhiduşmanului nu poate cădea decît în sarcina unui urmaş al lui Dracula.

Aruncaţi cîte o privire aici şi/sau aici (şi, de ce nu, aici). Veţi afla că istoria antihristului e stufoasă şi interminabilă. Că primele identificări ale papei de la Roma cu antihristul preced Reforma cu o jumătate de mileniu, fiind proferate chiar de către arhiepiscopi catolici. Că adventismul s-a născut într-un secol american bîntuit de un puternic curent anti-catolic (motivat nu doar religios). Că exegeza biblică e adesea la mila istoriei (ăsta e de fapt istoricismul).

Imaginea emblematică a adventistului înarmat cu Biblia şi ziarul curent este cît se poate de adevărată (poate cu modificarea că, pe lîngă ziar, adventistul citeşte de fapt EGW, nu Biblia). Şi e trist că e aşa. Biblia se citeşte cum trebuie ("ştiinţific", cum îi place lui Florin să spună) cu istorii antice alături. Nu prin prisma istoriilor medievale, moderne sau contemporane.

Mai rău, adventismul se defineşte ca "mişcare profetică", adică prevăzută în profeţie (Apocalipsa 10 şi 14). Nu ştiu interpretare profetică mai aberantă şi mai arogantă decît aceasta (mai aberantă, dar nu mai arogantă, este "doctrina sanctuarului"). Ce, mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, de exemplu, nu a fost relevant şi efectiv proclamat înainte de mijlocul secolului XIX american?

Să trăieşti aşteptînd la fiecare cotitură a istoriei o "criză finală", antihristul (ăla adevărat, nu vreunul dintre inombrabilii precursori), "decretul", persecuţia etc. este trist, imoral şi de-a dreptul patologic. Trist pentru că mentalitatea asta alimentează speranţe deşarte cuplate cu inadecvare la prezent. Imoral pentru că te scuteşte de responsabilitate pentru problemele lumii ("ce să ne batem noi capul cu schimbarea climei, şi-aşa vine sfîrşitul", "lucrurile merg din ce în ce mai rău, singura soluţie vine de sus" etc.). Şi patologic pentru că impune un pesimism alarmist vecin cu paranoia sau o exaltare misticoidă vecină cu delirul religios.

Ştiu prea mulţi oameni, prea mulţi adventişti care trăiesc vieţi mizerabile cu ochii fascinaţi de iluzia sfîrşitului. Nu, soluţiile nu vin de sus. Căsnicia ta nefericită nu-şi are rezolvarea în Dumnezeu. Nu, nu toate lucrurile merg prost pe lumea asta. Şi nu, nu tot ce nu-ţi convine (interpretări biblice concurente, de exemplu) vine de la diavolul. Ia-ţi inima în dinţi şi trăieşte viaţa asta curajos. Eşti mai puţin important(ă) decît crezi. Dar mai puternic(ă) decît ţi s-a spus.

Apropo, aş putea şi eu afirma precum Nietzsche: "Antihristul sînt eu". Şi asta nu doar pentru că Florin ar fi de acord (sau pentru că aş fi eu - cum şi sînt, în parte - de acord cu Nietzsche). Primul meu mariaj a durat trei ani şi jumătate (1255 de zile, ca să fim scrupuloşi). Timp în care, în registru psihanalitic, cornul cel mic s-a tot ridicat ameninţător spre cer. Vorba istoricistului Matei: "cine citeşte să înţeleagă!"

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Enthousiasmos la început de secol XVIII

Anthony Collins scria, pe la 1700 şi ceva, că istoria eclesiastică e de citit în paralel cu Don Quixote. Acelaşi abandon voios în plata unor iluzii caracterizează şi militantismul religios, şi delirul cavalerului de La Mancha. Tind să-i dau dreptate.

Tot pe la 1700 şi ceva, entuziasmul era doar exaltarea misticoidă a unor lunatici. Pentru că transa şamanului este cea mai veche versiune a aflării în Dumnezeu. Nu, nu e exclus ca succesul evolutiv al speciei umane să fi fost asigurat în parte şi de putinţa de a tolera creiere excepţionale, inclusiv în sens patologic - aşa cum sugerează ultimul număr din New Scientist. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu e altceva decît o fantasmă.

Florin şi alţii ca el nu pot decît să se scandalizeze cînd mă aud vorbind astfel. Eu nu pot decît să mă minunez de anduranţa unora dintre iluziile noastre. Homo sapiens pare să fi fost dintotdeauna în egală măsură homo demens.

Ba chiar fără prepeliţe

Profesorul răspunde. Voi continua să-i ignor nesimţirea (şi lenea filozofică), limitîndu-mă la discuţia noastră exegetică şi (a)teologică.

Nu sînt deloc ostil lui Isaia 43:4 (aşa cum scriam în ultima postare, nu am nicio miză egoistă în întreprinderile mele ateologice). Am folosit acest pasaj doar pentru a ilustra prostul obicei nombrilist de a citi abuziv texte vechi. Iar Florin n-a făcut decît să confirme ce am spus eu - cum că Isaia 43 nu se referă în niciun fel la creştinul de azi; şi că bunăvoinţa Dumnezeului lui Isaia trecea prin naţionalismul iudaic (oricum l-ar îndulci profesorul).

1 Cor. 14:20 tocmai că ne îndeamnă să nu fim copii în gîndire, ci doar în răutate. Eu prefer să las şi infantilismul intelectual (cu tot cu certitudinile lui fără acoperire), şi răutatea arogantă în seama dreptcredincioşilor de toate religiile. Pentru cei care vor să urmeze sfatul apostolic, rămîn la vorba mea: grow up!

Scrie profesorul: "soluţia lui Poli [la Dan. 8] nu provine de la vreun ebraist serios". Serios? Deci ca să fii "ebraist serios" trebuie să fii adventist? Du-te mă! Du-te măcar şi citeşte Iosif Flaviu. Vei descoperi că evreul ăsta neserios (deci "preterist" şi "raţionalist-umanist") care scria în primul secol creştin citea Dan. 8 exact cum îl citesc şi eu astăzi ("...and that from among them there should arise a certain king that should overcome our nation and their laws, and should take away their political government, and should spoil the temple, and forbid the sacrifices to be offered for three years' time. And indeed it so came to pass, that our nation suffered these things under Antiochus Epiphanes, according to Daniel's vision...").

"Prezicerea cu 'seara' şi 'dimineaţa'" - concede profesorul. Deci nu "viziunea celor 2300 de zile". Conced şi eu: "pînă la 2300 de [jerfe de] seara [şi de] dimineaţa". Nu face nicio diferenţă. De altfel, echivalarea rigidă a unei prepoziţii e semn de scleroză traductologică, nu de exactitate ştiinţifică. Traducerea mea dintîi era la fel de corectă ca aceasta din urmă, numai că mai românească.

"Jertfa necurmată" ca fiind "jertfa lui Isus", hm. Pînă şi din punctul de vedere al teologiei NT, echivalarea asta este idioată. Epistola către evrei tocmai că subliniază diferenţa categorică dintre sacrificiul hristic şi ritualul sanctuarului. Necurmata e înlocuită de "odată pentru totdeauna". Şi aşa ne întoarcem la o altă veche bubă a teologiei adventiste - proasta folosire a tipologiei sanctuarului. Dar nu mai insist.

Dan. 8:25 nu se află în continuarea lui Dan. 8:13-14, pentru a justifica plasarea (în)frîngerii "cornului cel mic" după răzbunarea templului, ci în paralel cu Dan. 8:13-14, dat fiind că face parte din reluarea explicativă a oracolului. Înfrîngerea cornului este răzbunarea templului. Florin delirează.

Iubitorului de tabele i se poate răspunde cu tabelul de aici (şi altele asemenea). Realitatea textului este că figura simbolică a "cornului cel mic" este extrem de pregnantă în Daniel şi nu avem indicii cum că s-ar referi la multiple figuri istorice. Epifanul încape fără probleme în Daniel 7. Trebuie doar să scapi de nombrilism (ştiu, greu lucru).

"Când clădeşti pe credinţa în afirmaţiile Bibliei este natural şi legitim să faci deducţii logice dincolo de ce a ştiut un autor sau altul..." No kidding! Păi, de ce nu se apucă Florin de gematria sau alte cabale? Rezultatele sînt şi mai spectaculoase decît în cazul istoricismului.

Într-adaus

Una dintre cele mai încîntătoare cărţi pe care le am în bibliotecă este Dicţionarul de imagini pierdute al regretatului Gheorghe Tohăneanu. Apărut în '95 la editura timişoreană Amarcord (nume ce ascunde el însuşi o cum nu se poate mai nimerită - în context - sintagmă din dialectul romagnol, făcută celebră de către Fellini), volumul însumează o serie de glose captivante în marginea unor etimologii sau uzuri obnubilate de timp. Mi-am adus aminte de plăcutele descinderi în Dicţionarul lui Tohăneanu verificînd pe dexonline.ro (am ascultat în vară, la Radio România Cultural dacă nu greşesc, un interviu, prilejuit de aniversarea a zece ani de existenţă a proiectului, cu iniţiatorul lui, Cătălin Frâncu, un coleg de generaţie demn de admiraţie) pluralul pentru "adaos" şi aflînd că, în interbelic, "într-adaus" însemna "în plus", "colac peste pupăză" sau, în sintagma "a fi într-adaus", "gravidă". Nostim (alt cuvînt cu etimologie fascinantă), nu? Dar să revenim la subiectul nostru apocaliptic (abia zilele trecute am băgat de seamă că Florin extinsese primul lui răspuns la interpelarea mea).

După cum am arătat deja, corespondenţele zi-an nu sînt totuna cu identificările zi=an. Primele există în Biblie (unul dintre cele mai timpurii exemple este cel din Genesa 29, unde şapte ani corespund celor şapte zile de nuntă); cele din urmă, nu (se găsesc mai repede argumente în favoarea ecuaţiei zi=1.000 de ani). Apocalipsa 11 conţine tot o posibilă simetrie între două perioade diferite de timp. Iar Daniel 9 foloseşte probabil ceea ce Florin numeşte corect "numerologie jubiliară". Or, jubileele sînt descrise în termeni de ani, nu de zile. Simpla indicaţie numerică a lui 7x7(0) este suficientă pentru a duce cu gîndul la o perioadă jubiliară, deci de ani. În plus, pluralul pentru "săptămîni (de zile)" e întotdeauna feminin în ebraica VT. Ăsta e şi motivul pentru care Dan. 10:2-3 simte nevoia să fie specific (shavu'im yamim) cînd foloseşte pluralul masculin, ca în capitolul 9 (unde shavu'a este înţeles firesc şi literal ca septenal, nu săptămînă).

Că Florin vorbeşte încă despre vreo "împlinire" a celor 1260 de "ani" în "acţiunile Statului Papal medieval" este cu totul rizibil. Bacchiocchi a bătut de mult ultimele cuie în coşciugul acestei interpretări clasice adventiste. Iar Dan. 9, abia lizibil cum este, nu are nimic de a face cu Hristosul creştin. Ştiu, Florin se tot chinuie să traducă Dan. 9:24-27 astfel încît să-i iasă pasenţa. Pasajul e fatalmente obscur, iar adventiştii nu l-au explicat niciodată satisfăcător. În plus, eu unul nu pot să pricep cum ar putea dura reconstrucţia unui oraş antic 434 de ani (cum pare să sugereze Dan. 9:25).

N-am susţinut niciunde că "seara" şi "dimineaţa" din Dan. 8 ar fi ţinut de un jargon al jertfelor. Am spus doar că, în contextul clar al tamid-ului, există suficiente argumente (inclusiv lingvistice) pentru a vedea în "seară" şi "dimineaţă" o referinţă ad hoc la cele două momente ale sacrificiului perpetuu. În fine, nimic din ce scriu eu nu e marcat de "disperare". Nu am nicio miză personală în acest travaliu interpretativ. Credinţa sau necredinţa mea nu sînt în joc în discuţia noastră despre apocaliptica biblică. Nu simt nicun fel de presiune demonstrativă. Mă uit la text şi văd, atît cît e posibil, oamenii care l-au produs şi care l-au citit de-a lungul vremii. Iubesc cuvintele şi istoriile lor. Şi preţuiesc oamenii care li se dedică, indiferent că aberează orgolios, precum Florin, sau migălesc preţios, precum Tohăneanu.

marți, 25 octombrie 2011

Responsa 5

În discuţia despre beacharith hayyamim (a listat Florin toate ocurenţele din VT), importantă nu este durata relativă dintre momentul rostirii oracolului şi cel al împlinirii lui, ci concepţia implicită a profetului cu privire la evenimentele descrise ca aparţinînd sau nu unei răsturnări apocaliptice a lumii. Niciuna dintre referinţele citate nu descrie un sfîrşit cataclismic universal, însoţit de apariţii şi fenomene supranaturale. Cu alte cuvinte, expresia înseamnă pur şi simplu "în viitor", nu "în viitorul eschatologic" (în niciun caz cel închipuit de milenarişti creştini). Dar ăsta e doar un scrupul tehnic.

Chiar şi expresiile de tipul 'eth-qets ("timpul sfîrşitului") sînt, cum am sugerat deja, ambigue. Oricare ar fi fost autorul apocaliptic al lui Daniel, e cît se poate de clar că lumea lui (viitorul imaginat de el) nu trece de o ipotetică perioadă de glorie a lui Iuda ce ar fi urmat persecuţiei antiohiene. Apocaliptici ca el au fost tot timpul - Iosif Flaviu ne povesteşte, de exemplu, că nişte evrei (vreo şase mii), în chiar ziua ultimului asalt roman (în 70 e.n.), se adunaseră la templu şi aşteptau o miraculoasă izbăvire divină, sfîrşind cu toţii morţi; ba chiar că întreg războiul ce a dus la distrugerea definitivă a templului de la Ierusalim a fost instigat de curente apocaliptice iudaice, care prevedeau (în sensul tehnic, pe bază de texte profetice) scuturarea jugului roman şi instaurarea mult aşteptatului imperiu davidic. Oameni din toate timpurile s-au crezut buricul pămîntului şi privilegiaţii istoriei.

În fine, identificarea sanctuarului din Dan. 8 ca fiind tronul ceresc al lui Dumnezeu (împotriva căruia pînă şi un păgîn ca Epifanul făcea de fapt război, în viziunea profesorului) este o prostioară deloc atentă la logica viziunii. Versetele 3-9 folosesc metafore pentru a descrie realităţi istorice. Nu avem niciun motiv să credem că în versetele 10-12 limbajul codificat al oracolului trebuie luat în sens literal. Dimpotrivă, metafora extinsă a unui templu ceresc, cu oştire de stele şi jertfe ultramundane, trebuie că descrie tot istorie şi geografie cît se poate de omeneşti. Faptul ăsta e confirmat de explicaţia îngerului interpret din v. 20-26, în care simbolistica viziunii primeşte echivalări istorice terestre. Templul din Dan. 8 este templul de la Ierusalim şi nimic mai mult.

Sper să fi devenit clar în ce sens vorbeam despre drumul rămas de parcurs de către profesorul Lăiu. Dacă noul său studiu militează amplu pentru o hermeneutică sănătoasă a operei lui EGW, e încă nevoie ca adventiştii (în frunte cu, de ce nu, Florin însuşi) să-şi revizuiască hermeneutica biblică. Istoricismul, de exemplu, e o fantasmagorie narcisistă. Un asemenea demers autocritic ar presupune, desigur, abandonarea ghetoului ideologic în care leneveşte de prea multă vreme adventismul. Nu, exodul nu e o plimbare în parc. Dar la capătul lui se deschide lumea fascinantă şi îmbelşugată a adevărului, care e singura libertate posibilă.

Mai adaug doar că sînt destule lucruri în răspunsul lui Florin pe care eu le socotesc sub demnitatea lui şi pe care am ales sa le trec cu vederea.

luni, 24 octombrie 2011

Responsa 4

Sugestia că "zilele multe" din Dan. 8:26 s-ar referi la durata indicată în viziune şi ar clarifica unitatea de timp "seara-dimineaţă" este de-a dreptul ridicolă. Compară cu Ezechiel 12:27-28 şi vei vedea că leyamim rabbim se referă la aplicaţia îndepărtată în timp a viziunii necurmatei, nu la lungimea perioadei indicate (1150 de zile nu sînt oricum puţine pentru un zelos al templului). Cu alte cuvinte, expresia asta arată doar că oracolul jertfei perpetue nu viza vremea profetului (adică a personajului-autor din carte), ci o epocă îndepărtată (viziunea e datată înainte de cucerirea persană, iar episodul "cornului mic" se desfăşoară cu necesitate după era diadohilor - un interval de mai bine de două secole).

Şi uite aşa ajungem la "referirile clare la timpul sfîrşitului" pe care profesorul Lăiu le vede în Dan. 8 şi nu numai. După cum am mai arătat, aici e miezul dureros al problemei. Extinderea abuzivă a apocalipsei danielice la perioade de timp care depăşesc enorm orice aşteptare a autorului / autorilor se datorează atît nombrilismului care ne vrea pe noi, cei de azi, în miezul scripturilor vechi, cît şi unui argument falacios, care ar putea fi numit "fata morgana". El sună cam aşa: "1. Textul ăsta vorbeşte despre vremea sfîrşitului (înviere etc.); 2. cum sfîrşitul n-a venit încă (nici învierea etc.), 3. înseamnă că perioadele din text n-au cum să se fi încheiat, 4. iar noi fie trăim în vremea sfîrşitului (sfîntă şi neasemuită generaţie finală!), fie 5. sfîrşitul e încă departe". Evident, adventiştii, milenarişti cum sînt, preferă să se oprească la 4. Pe măsură ce timpul trece, orizontul sfîrşitului rămîne ancorat în zare. Cu cît sfîrşitul întîrzie, cu atît profeţiile se lungesc monstruos.

Nu, iarăşi zic, Daniel nu ştie de alt Israel decît cel al propriului sînge. Nu cunoaşte alt sfîrşit decît cel al gloriei evreilor. Nu admite altă împărăţie veşnică decît cea a lui Mikhael - prinţul angelic al iudeilor care se bate cu prinţul angelic al perşilor şi cu prinţul angelic al grecilor (cf. Dan. 10:13.20-21; 12:1). Şi atît - asta apropo de faptul că nu există imperiu roman în Daniel (romanii, ca putere emergentă, sînt doar o notă de subsol în Daniel 11:30, regele nordului, cel care aboleşte jertfa perpetuă neputînd fi post-roman).

Oracolele din Daniel sînt interesate doar de soarta evreilor între secolele VI şi II î.e.n. Ele nu ştiu nimic despre perioada de glorie a hasmoneenilor, nici despre stăpînirea romană, nici despre căderea Ierusalimului în 70 e.n., nici despre apariţia creştinismului, nici despre papi şi anti-papi, nici despre adventişti şi ex-adventişti. Orice lectură istoricistă este invalidă istoriceşte şi doar amuzant număr de prestidigitaţie.

Responsa 3

În pofida insistenţei profesorului, Dan. 9 NU este o continuare a viziunii din Dan. 8. Contextul oracolului din capitolul 9 este dat de profeţia lui Ieremia cu privire la durata exilului (v. 2-3.23). Apariţia aceluiaşi interpret angelic nu constituie o legătură tematică. Nifalul nechtakh nu este suficient pentru a stabili un raport intertextual cu perioada indicată în capitolul 8 - ar putea la fel de bine să se refere la oricare altă cifră din Daniel (la cei 3 ani şi jumătate din capitolul 7 de exemplu) şi poate, în mod cert, fi luat în sensul tehnic, figurat ("a decreta", "a hotărî"). Faptul că alte două verbe cu "a tăia" în etimologie (aramaicul g-z-r şi ebraicul ch-r-ts) apar în Daniel cu sensul de a "hotărî" este el însuşi un argument în favoarea sensului figurat al lui ch-t-kh (dacă ar fi ţinut să sublinieze vreo decupare a celor 70 de săptămîni dintr-o altă perioadă, autorul ar fi putut recurge la verbul karath, ce apare în accepţiune literală chiar în 9:26, şi niciunde în Daniel cu sensul figurat). Iar traducerea lui Florin la 4Q252 1:2 este tendenţioasă şi ilogică. Iată de ce.

Pasajul din 4Q252 este perfect paralel celui din Gen. 6:3, astfel încît ch-t-kh corespunde lui hayah. Acesta din urmă NU are nicio legătură etimologică cu "a tăia" şi este folosit într-o formulare imperativă, cu aspect de sentinţă. Mai mult, interpretarea potrivit căreia Dumnezeu hotărăşte înainte de potop, ca retorsiune împotriva răutăţii omului, scurtarea duratei vieţii umane la 120 de ani este aberantă. Duhul lui Dumnezeu nu rămînea "pururea" în om nici cînd acesta trăia pînă spre mia de ani (dacă dăm crezare cifrelor din Genesa). Singularul "om" (ce apare atît în Gen. 6:3, cît şi în 6:7) se referă la populaţia umană în ansamblu, la existenţa omului ca specie, nu ca individ. Dumnezeu decretează pur şi simplu, în ambele versete, extincţia vieţii animate de pe pămînt, după o perioadă de graţie de 120 de ani. De altfel, presupusa scurtare a duratei de viaţă nici nu s-a adeverit (vezi lista genealogică din Gen. 11), nici nu este o măsură inteligentă împotriva răutăţii omului - Hitler (eternul paragon de răutate) n-a avut nevoie de secole să devină monstruos. Propoziţia de la Qumran nu face decît să reia decretul divin al cataclismului în formularea din Gen. 6, cei 120 de ani opunîndu-se veşniciei intenţionate de Dumnezeu. Traducerea ei corectă (deşi perifrastică) este aceasta: "răgazul acordat lor a fost stabilit la 120 de ani / li s-a(u) mai dat (doar) 120 de ani". Apropo, nu e nimic ciudat în pronunţarea unei hotărîri de distrugere cu termen amînat - vezi de exemplu Iona 3:4.

În plus (şi cel mai simplu), cine citeşte ebraică poate examina (aici de pildă) contextul pesher-ului qumranic din care citează Florin. Autorul vorbeşte tocmai despre pronunţarea decretului potopului în al 480-lea an al vieţii lui Noe, deci cu 120 de ani înainte de potop. QED

Responsa 2

Să le luăm pe rînd, şcolăreşte. Poli a observat de unul singur, cu ochii din dotare, că "seara" şi "dimineaţa" sînt la singular în Dan. 8:26. Detaliul acesta gramatical nu-l jenează deloc. Dimpotrivă, Poli e perfect de acord cu profesorul cînd acesta din urmă scrie: "Dacă îngerul ar fi intenţionat să se refere în v. 14 la un număr de slujbe (vecernii şi utrenii), atunci în v. 26 sintagma... natural, rămînînd la singular, ar fi fost precedată de plurale ca 'ofrande' sau 'holocauste'". Poli tocmai asta susţine - că subiectul viziunii din Dan. 8, tamid-ul, justifică subînţelegerea pluralelor cu pricina în v. 26, ca şi în v. 14. Nicio viclenie la mijloc, ci doar o lectură integral legitimată de text, ce presupune un cît se poate de comun mecanism lingvistic (recunoscut chiar de către profesor, cum am mai arătat, în cazul tamid-ului). Conexiunea cu Genesa este cu totul neavenită în Dan. 8. Iar Num. 3:43.46 nu ne ajută cu nimic, dat fiind că acolo e vorba de o reluare a numeralului, nu a numelui de numărat.

Dacă profesorul ar avea dreptate, v. 26 ar trebui tradus astfel: "vedenia zilei... este adevărată". Pluralul (mar'e) ha'arabim wehabbeqarim ar fi fost necesar tocmai în situaţia în care viziunea viza presupusele "zile" din v. 14 (la singular însoţite de numeral, dar necesarmente la plural fără). Că "cei şaptezeci" au înţeles "zile" în Dan. 8 e irelevant. Tot ei au ratat palmoni-ul din v. 13 - făceau şi ei ce ştiau mai bine. Prin urmare, Poli citeşte astfel: "Pînă cînd [se întinde] oracolul - [sacrificiul] perpetuu [suprimat]...? Cît 2300 de [jertfe de] seara [şi de] dimineaţa" (v. 13-14). Şi: "Oracolul [jertfelor de] seara şi dimineaţa e credibil" (v. 26). Dialogul halucinat de către Daniel vizează în mod cît se poate de clar durata încetării ritualului jertfei perpetue, nu doar momentul restaurării cultului, ancorat arbitrar în istorie. Deci 457 î.e.n. e o dată aberantă pentru debutul oricărei forme, literale sau alegorice, de subminare religioasă. Apropo, în ce sens se poate spune că vreun demers papal medieval a atentat asupra integrităţii slujbei preoţeşti intergalactice a Fiului? Nu învaţă şi nu practică astăzi catolicismul aceeaşi "idolatrie" ca înainte de 1798 sau 1844?

Florin nu are încă tăria de caracter să recunoască arbitrarul "isteţ" al fixării celor 1260 de "zile" / trei "ani" şi jumătate între 538 şi 1798. Fixare ce datorează totul, apropo, unei alte lecturi "isteţe" - identificarea celei de-a patra arătări din Dan. 7 cu imperiul roman, prelugit procustian pînă în modernitate. Dacă în capitolul 8 Medo-Persia şi Grecia sînt numite expres, capitolul 7 nu ne dă indicii ce privire la identitatea monştrilor. Însă ambele capitole au în comun tocmai "cornul cel mic" (7:8; 8:9) şi prestaţia lui sfidătoare. Florin admite că Antioh Epifanul încape confortabil în tabloul din capitolul 8, dar nu vrea nici în ruptul capului să-i dea şansa de a apărea şi în capitolul 7. Poli nu poate decît să ridice din umeri.

Tot Poli n-a susţinut niciunde că 1150 / 1260 / 1290 / 1335 de zile / trei ani ani şi jumătate sînt aproximări ale unei singure durate (deşi susţine că toate aceste durate se suprapun în cea mai mare parte). Dan. 12:11-12 arată clar că cele 1290 şi 1335 de zile sînt durate diferite, cu acelaşi debut, dar final distinct. E drept, Dan. 8 şi Dan. 12:11 par să dea cifre diferite (1150 şi 1290) pentru aceeaşi perioadă (deşi în al doilea pasaj nu este specificat în mod clar un terminus ad quem). Poli habar n-are care-i treaba şi nu se sfieşte să-şi decline ignoranţa. De altfel, are decenţa să nu pretindă că ştie mai multe decît a priceput autorul însuşi - pretenţie pe care o au, fără ruşine, toţi istoriciştii. Şi da, să repetăm: sursele deutero-canonice NU indică data exactă a începutului suprimării jertfelor de seara şi dimineaţa şi dau de înţeles că aceasta a precedat instalarea cultului alternativ. De asemenea, cele 1150 de zile ar putea fi socotite de la emiterea decretului de reprimare religioasă (ne lipseşte data exactă) sau ar putea dura, cum am sugerat deja, pînă la moartea persecutorului (în anul următor reinaugurării templului de la Ierusalim). Nici nu ar trebui să luăm cifrele din Macabei ca certe - cronicile astea sînt vădit incomplete şi părtinitor encomiastice.