Homines inertes, effeminati

Ultima ediţie a emisiunii Oameni şi perspective propune o discuţie interesantă despre politică (înţeleasă şi în sensul larg de "viaţă publică") şi biserică, ba chiar despre politica din biserică. Marius şi Edi au amîndoi distanţa necesară de adventismul instituţional românesc pentru a spune anumitor lucruri pe nume. Este invitat la dezbatere şi deputatul Dan Liga, neinteresant - probabil o calitate pentru un om politic.

Unul dintre reproşurile pe care Edi le face pastorilor români este acela că ar fi efeminaţi. Dacă înţelegem prin asta obedienţă, lipsă de iniţiativă, conservatorism şi imobilism, cred că putem fi, în general, de acord cu evaluarea lui. Sugestia (cel mai probabil glumeaţă) cum că una dintre cauze este faptul că figura marcantă a originilor adventismului a fost o femeie (E. G. White) nu are însă niciun merit. Însuşi Edi a menţionat că Ellen White nu a încurajat niciodată sus-numitele "virtuţi feminine" (evident, este vorba de stereotipuri frecvent infirmate de femei).

Poate că efeminarea trebuie pusă, dincolo de factorii biografici, în seama unei trăsături culturale româneşti pomenite, într-un alt context, în aceeaşi emisiune - bizantinismul. Cruciaţii Occidentului medieval au acuzat adesea efeminarea orientalilor - pasiunea lor pentru pompă, ceremonial, ierarhie, gustul pentru şiretlic, tihnă şi luxură, predilecţia pentru intrigă, birocraţie, nepotism. Cît despre bizantinismul românesc, a se reciti Caragiale (şi tatăl, şi fiul).

Pe o chestiune paralelă

Într-o discuţie aprinsă la una dintre ediţiile emisiunii Oameni şi perspective, Florin Lăiu scria: "Pentru un timp special, pentru a fi supravieţuitori ai timpului strâmtorării şi martori fericiţi ai revenirii lui Christos nu este suficient doar a fi bun creştin, a avea D[uhul] S[fânt], deci a fi 'israelit'... Sigilarea cu D[uhul] S[fânt] este în primul rând necesară - trebuie s-o aibă şi cei care vor muri în credinţă, martiri sau din cauze obişnuite. Dar pentru a trece prin timpul celor 7 plăgi, când Dumnezeu va pedepsi pe cei care au ales religia populară a semnului Fiarei, este nevoie evident de a avea nu doar pecetluirea cu Duhul, ci şi 'sigiliul Dumnezeului cel Viu'…"

Să înţeleg că este posibil să "ai" Duhul şi să fii pierdut? Că un "israelit" inautentic poartă pecetea Duhului, dar nu primeşte supra-sigiliul Sabatului? Că pecetluirea cu Duhul ar putea fi cumva insuficientă?

Dragul meu profesor uită că Biblia nu cunoaşte nicio diferenţă între credinţă şi fapte, atunci cînd credinţa nu este doar vorbărie, iar faptele sînt faptele credinţei. Că Duhul nu face doar act de prezenţă, ci insuflă acte ale prezenţei. A fi pecetluit cu Duhul poate foarte bine însemna, într-un anumit context eschatologic, a sabatiza. Nu pot fi însă două lucruri separate. Circumcizia lui Avraam - semn exterior arbitrar al unei reorientări lăuntrice - a fost totuna cu naşterea lui din Duh. Pavel spune că şi noi putem fi fiii lui Avraam, chiar dacă circumcizia noastră este sabatul. Este un singur Duh, o singură credinţă, o singură speranţă.

Indiferent de însemnele ei exterioare, care nu pot lipsi, pecetea Duhului este singurul lucru care fereşte de mînia judecăţii divine. Gîndiţi-vă la povestea lui Noe. Au intrat în corabie (semnul exterior) doar acei oameni în care Duhul a rămas (însemnarea interioară). Invers, au pierit şi vor pieri întotdeauna cei care rezistă Duhului, indiferent de marca exterioară a acestei rezistenţe.

A susţine că martirii sau oamenii care mor de moarte bună se pot mulţumi cu sigilarea cu Duhul Sfînt, ca şi cînd aceasta nu ar însemna nimic la nivel practic, este - mai ales în cazul martirilor, a căror mărturie prin sacrificiu este sigiliul Duhului - o elucubraţie teologică. Apocalipsa este suficient de cuprinzătoare, nespunînd doar povestea unei generaţii. Da, cred că Sabatul poate deveni la un moment dat marca exterioară a unei loialităţi spirituale. Dar mai cred şi că toţi cei locuiţi de Duhul din toate timpurile au purtat cu mîndrie o marcă a credinţei lor, după cum toţi poartă, în limbajul Apocalipsei, hainele albe ale ascultării insuflate de Duhul (cf. Ezechiel 36:27, unde poruncile sînt în LXX tocmai ta dikaiomata din Apocalipsa 19:8 şi, semnificativ, 15:4; pentru detalii, vezi numărul deplin).

Marea familie "adventă"

Biserică de Bucureşti, sîmbătă dimineaţa. Prezbiterul face oficiul de gazdă şi, înainte de a trece la anunţuri, salută pe cei prezenţi, printre care şi pe "sora X, din America, venită în vizită acasă". Secretarul îi face un semn nu tocmai discret: "Nu, ea nu mai este sora noastră. S-a despărţit anul trecut de soţul ei..."