Nişte reacţionari

Am urmărit în ultima vreme - e drept, pe sărite - ediţiile emisiunii Oameni şi perspective dedicate dezbaterii prelungite despre "modernism şi postmodernism". Edi Constantinescu şi Aurel Ionică au atacat un subiect amplu şi subtil. Nu-mi propun să le dau note, evaluînd prestaţia lor în ansamblu - vă voi lăsa, de aceea, să descoperiţi singuri calităţile discuţiei lor. Vreau doar să exprim un punct de vedere diferit, care - bănuiesc eu - nu este doar al meu.

În primul rînd, definiţiile cu care s-a operat sînt idiosincratice. Ceea ce Edi şi Aurel au numit "modernism" este îndeobşte numit iluminism, raţionalism sau, mai amplu, modernitate. Modernismul este un curent artistic care include avangardele începutului de secol XX, cum ar fi dodecafonismul, atonalismul şi serialismul celei de-a doua şcoli vieneze. Iar modernismul teologic se suprapune aproape integral liberalismului teologic din prima jumătate a secolului XX, fiind, de exemplu, antisupranaturalist - mizînd pe "demitologizarea" Scripturii.

Mai substanţial, istoria intelectuală nu se suprapune perfect istoriei lumii. Atunci cînd vorbim despre ideologii (iluminism, romantism, postmodernism), vorbim despre elite. Majoritatea oamenilor însă trăiesc şi astăzi, ca întotdeauna, doar în formalism şi superstiţie, două forme clasice de obscurantism, lăsînd raţiunea şi tribulaţiile ei pe seama celor cu prea mult timp liber.

Este o eroare a vedea cauzalităţi directe şi ireductibile între postmodernism şi fenomene contemporane de ordin cultural, social, religios. Înainte de a fi o cauză, un generator de noi realităţi, postmodernismul este un efect, un produs - în primul rînd al "modernismului". Iar majoritatea lucrurilor se nasc pe trasee mai întortocheate decît cele ale silogismului.

Lustrul barocului, al clasicismului, al iluminismului este o iluzie de perspectivă. De la distanţa aseptică a sutelor de ani, lucrurile tind să-şi piardă mirosul tare al naşterii. Rousseau, iluministul, era şi el un ideolog, un utopist, ba chiar un reprezentant de marcă al sentimentalismului (reacţie literară la clasicism, o contribuţie semnificativă la istoria subiectivismului ce culminează în postmodernism) şi un deist.

Teologul postmodern recuperează, printre altele, mari adevăruri biblice. Dumnezeu nu este o minte abstrasă oricărei interacţiuni, dincolo de timp şi sentimente, ci este o comunitate de persoane. Adevărul nu este un enunţ, ci o persoană. Iar sensul este un produs relaţional (al legămîntului), nu o realitate autonomă. Asta nu înseamnă cîtuşi de puţin că toate implicaţiile sociale, politice sau etice ale postmodernismului au ceva de a face cu Biblia sau sînt integral coerente.

În ultimă instanţă, dincolo de etichetele ideologice, Edi şi Aurel rămîn doi oameni necesari. Orice formă de religie care condamnă întrebările şi îndoiala are un dumnezeu prea mic. Orice credinţă care incriminează raţiunea ca sursă şi instrument de cunoaştere este inumană. Dumnezeul Bibliei nu se teme să le dea oamenilor puterea de a gîndi.