Pînă să termin eu lectura operelor teologice despre care am promis că scriu, am citit ultimul text de pe blogul lui Florin Lăiu. Vorbeşte profesorul despre opţiunea lui tranşantă pentru creaţionism. Nu ştiu, nu mi-este foarte clar dacă e musai vorba despre "creaţionismul ştiinţific" - o contradicţie în termeni, deoarece creaţionismul este prin definiţie supranaturalist, deci nicidecum ştiinţific. Dar mi-au plăcut anumite afirmaţii, şi chiar am fost surprins de unele formulări.
Cea mai frumoasă surpriză a fost aceasta: "Premisa mea favorită este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi, prin urmare, adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de frumos şi drept." Această justificare a susţinerii creaţionismului (ca cea mai atracţioasă şi optimistă teorie a originilor) mi-a amintit de răspunsul pe care i-l dădeam acum vreo zece ani unui coleg şi bun prieten care mă întrebase de ce prefer credinţa scepticismului, dată fiind absenţa dovezilor peremptorii: "Pentru că povestea Bibliei este cea mai frumoasă poveste, iar istoricitatea sau proba ştiinţifică mă încălzeşte mult mai puţin decît farmecul naraţiunii."
Realitatea este că Geneza 1 şi 2 nu se vor o cosmogonie ştiinţifică. Este foarte probabil ca, după cum sugerează în ultimii ani un teolog american, povestea biblică a creaţiei să fi fost croită pe modelul ceremonialului de inaugurare a templelor mesopotamiene antice, prezentînd astfel lumea ca loc al prezenţei divine şi pe om ca sacerdot al acesteia. Textul Vechiului Testament nu spune mare lucru despre cum a fost creat totul, dar explică de ce. Or, ştiinţa vrea să răspundă la cum? Sînt în întregime de acord cu Florin Lăiu: "În orice caz, o tensiune naturală şi sănătoasă între cele două [ştiinţă şi teologie] este de preferat unei armonizări nenaturale."
După ce arată cum universul ştiinţei poate oferi parabole teologice (cele mai puternice forţe se exercită pe distanţe infime, la nivelul nucleelor atomice, în timp ce forţa cea mai slabă, gravitaţia, guvernează mişcarea galaxiilor), profesorul Lăiu încheie apostolic: "...chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, ...ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă." Pentru că, în cele din urmă, pînă şi cele mai incasante argumente şi cele mai solide demonstraţii vor trece.
După ce arată cum universul ştiinţei poate oferi parabole teologice (cele mai puternice forţe se exercită pe distanţe infime, la nivelul nucleelor atomice, în timp ce forţa cea mai slabă, gravitaţia, guvernează mişcarea galaxiilor), profesorul Lăiu încheie apostolic: "...chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, ...ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă." Pentru că, în cele din urmă, pînă şi cele mai incasante argumente şi cele mai solide demonstraţii vor trece.
