Pînă să termin eu lectura operelor teologice despre care am promis că scriu, am citit ultimul text de pe blogul lui Florin Lăiu. Vorbeşte profesorul despre opţiunea lui tranşantă pentru creaţionism. Nu ştiu, nu mi-este foarte clar dacă e musai vorba despre "creaţionismul ştiinţific" - o contradicţie în termeni, deoarece creaţionismul este prin definiţie supranaturalist, deci nicidecum ştiinţific. Dar mi-au plăcut anumite afirmaţii, şi chiar am fost surprins de unele formulări.
Cea mai frumoasă surpriză a fost aceasta: "Premisa mea favorită este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi, prin urmare, adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de frumos şi drept." Această justificare a susţinerii creaţionismului (ca cea mai atracţioasă şi optimistă teorie a originilor) mi-a amintit de răspunsul pe care i-l dădeam acum vreo zece ani unui coleg şi bun prieten care mă întrebase de ce prefer credinţa scepticismului, dată fiind absenţa dovezilor peremptorii: "Pentru că povestea Bibliei este cea mai frumoasă poveste, iar istoricitatea sau proba ştiinţifică mă încălzeşte mult mai puţin decît farmecul naraţiunii."
Realitatea este că Geneza 1 şi 2 nu se vor o cosmogonie ştiinţifică. Este foarte probabil ca, după cum sugerează în ultimii ani un teolog american, povestea biblică a creaţiei să fi fost croită pe modelul ceremonialului de inaugurare a templelor mesopotamiene antice, prezentînd astfel lumea ca loc al prezenţei divine şi pe om ca sacerdot al acesteia. Textul Vechiului Testament nu spune mare lucru despre cum a fost creat totul, dar explică de ce. Or, ştiinţa vrea să răspundă la cum? Sînt în întregime de acord cu Florin Lăiu: "În orice caz, o tensiune naturală şi sănătoasă între cele două [ştiinţă şi teologie] este de preferat unei armonizări nenaturale."
După ce arată cum universul ştiinţei poate oferi parabole teologice (cele mai puternice forţe se exercită pe distanţe infime, la nivelul nucleelor atomice, în timp ce forţa cea mai slabă, gravitaţia, guvernează mişcarea galaxiilor), profesorul Lăiu încheie apostolic: "...chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, ...ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă." Pentru că, în cele din urmă, pînă şi cele mai incasante argumente şi cele mai solide demonstraţii vor trece.
După ce arată cum universul ştiinţei poate oferi parabole teologice (cele mai puternice forţe se exercită pe distanţe infime, la nivelul nucleelor atomice, în timp ce forţa cea mai slabă, gravitaţia, guvernează mişcarea galaxiilor), profesorul Lăiu încheie apostolic: "...chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, ...ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă." Pentru că, în cele din urmă, pînă şi cele mai incasante argumente şi cele mai solide demonstraţii vor trece.
Amice Polihron,
RăspundețiȘtergerePermite-mi să fac nişte precizări. Când zicem "creaţionism ştiinţific" ne referim la o denumire convenţională, care se numeşte aşa pentru că reprezintă o tentativă de confirmare a protologiei biblice pe temeiurile ştiinţelor naturale. Polemica aceasta are puternică relevanţă ştiinţifică pe linia Intelligent Design, cel puţin). Creaţionismul însuşi ţine de revelaţie / credinţă / filozofie, aşa cum şi premizele, cadrul şi alte vrăji ale evoluţionismului sunt complet în afara ştiinţei.
Creaţionismul, în sens simplu, este doar afirmarea credală a Creaţiei biblice (sau a unui scenariu similar de natură religioasă: coranică etc.). Dacă se exprimă însă în termenii şi datele ştiinţelor naturale, îl numim convenţional, creaţionism ştiinţific.
De asemenea, când spunem că Gen 1 că n se vrea o cosmogonie ştiinţifică, ne referim la gen, limbaj, etc., dar nu în sensul că ar fi un simplu mit sau o parabolă. Geneza nu este nici science, nici istorie, dar asta nu înseamnă că este SF sau mit. Ea este o revelaţie divină, cu valoare de mărturie specială, tradiţională, care face apel la credinţă, fără a contrazice adevăruri ştiinţifice sau istorice definitiv recunoscute. Istoriografia nu se poate referi la origini in manieră ştiinţifică, iar materialismul exprimat ştiinţific nu poate spune altceva mai sigur despre origini. Pledoaria mea pentru Geneza este că, deşi nu este scrisă în maniera istoriei actuale, sau în manieră ştiinţifică, ea face parte din genul datelor esenţiale de familie, transmise dintr-o generaţie în alta, în scris sau chiar şi numai oral. Această manieră nu intră de loc în contradicţie cu conceptele de istoricitate şi de ştiinţificitate, ba încă eu aş zice că le invită.
Explicaţiile babiloniene ale Poemului Creaţiei sunt neverosimile şi transparent liberale. Teologia modernă, precum ştii, consideră că săptămâna şi sabatul au origine babiloniană, au fost aduse de evrei din exil. Cel puţin aceasta este teoria dominantă. Aşa că teologul acela american se înscrie în acest trend, fără a spune nimic nou în esenţă.
Încerc să fiu rezonabil, nu pot admite în acelaşi timp afirmaţia Bibliei despre inspiraţia divină a tuturor mesajelor Scripturii şi teza că ar putea exista secţiuni cu scop decorativ şi moralist, care nu ar avea nici o valoare de adevăr.
Pentru mine este important dacă în esenţă s-a petrecut ceea ce spune Biblia, chiar dacă unele detalii pot diferi (ca în evanghelii, de exemplu).
"Estetica" despre care vorbeam este pentru mine un criteriu al adevărului, nu o simplă consolare cu literatura antică.
Să fii iubit !
Dragă profesore,
RăspundețiȘtergereteologul american la care făceam trimitere este John Walton de la Wheaton College - deloc liberal, deloc dispus să conceadă că Geneza este o producţie post-exilică, de inspiraţie babiloniană. Una dintre specializările lui este însă literatura comparată a ANE. Ipoteza lui cum că poemul creaţiei descrie inaugurarea unui templu mi se pare fascinantă şi în perfectă concordanţă cu teologia Bibliei.
Din perspectiva asta, nu mă deranjează deloc să numesc Geneza 1-3 un mit - înţelegînd prin "mit" un gen literar, nu o etichetă de inautenticitate istorică. Dumnezeu spune o poveste a originilor pe înţelesul omului antic, oferind explicaţii etiologice (mai degrabă decît cosmogonice) într-un cadru teologic. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, ca liturg al naturii-templu, iar timpul este ritmat de relaţia omului cu Creatorul - aceasta este esenţa mitului.
Adevărul nu e neapărat corespondenţă cu realitatea. Şi o fabulă poate fi adevărată, chiar dacă exclusiv la nivel metaforic. Iar secţiuni decorative (think Cîntarea Cîntărilor) sau moraliste (think Proverbele) are Biblia cu siguranţă.
Povestea exodului, mereu reluată în VT, nu este spusă de dragul exactităţii istorice. Anticii folosesc istoria ca paradigmă pentru prezent, adică întocmai ca mit. De aceea, e important cum spui chiar tu, ca, "în esenţă", lucrurile să se fi petrecut ca atare. Asta nu înseamnă că modul în care povestea e spusă corespunde regulilor istoriografiei moderne (avem, după cum vezi, cam aceeaşi perspectivă).
Creaţionismul e perfect legitim în teologie, expus în limbajul teologiei. Nu văd de ce trebuie şi dovedit sau instrumentat ştiinţific. Da, poate fi una dintre paradigmele ştiinţei (o dovedeşte cu prisosinţă istoria descoperirilor ştiinţifice). Dar ca disciplină "ştiinţifică" este de două ori penibil: dinspre ştiinţă, pentru că este supranaturalist, şi dinspre teologie, pentru că Dumnezeul revelaţiei alege în mod vădit să tacă în chestiuni ştiinţifice şi să Se ascundă.
Eu unul cred că povestea Creaţiei, cu suficiente detalii pentru mintea hiper-utilată a omului de secol XXI, trebuie să ne-o spună tot Dumnezeu.