Info

Mi-a cerut cineva informații despre locația bisericii adventiste din Dublin: toate detaliile pot fi găsite aici.

Muzici noi

Pentru că ascultaţi de prea multă vreme Saint-Saëns şi pentru că a avut loc lansarea oficială, am încărcat în cutia muzicală din dreapta trei mostre de pe noul album Enthousiasmos - trei piese care, în opinia mea, constituie scheletul teologic al călătoriei propuse. Foştilor mei colegi, care par să nu scape de umbra onomatothetului, felicitări. În rest, nu uitaţi să-mi călcaţi pragul.

Notă de sărbători

Citiţi acest text al lui Ioan T. Morar. Adevăratul Moş Crăciun e activ tot anul.

Şi încă ceva. Dan Puric, la Realitatea TV, îmi aduce aminte de mine :) - "electoratul trebuie să-şi educe clasa politică". Nu uitaţi să citiţi mai jos şi, eventual, să acceptaţi provocarea mea.

Prag

Zilele acestea, la un an fără o lună de la debutul lui Adventist de România, am trecut pragul a 3000 de vizitatori unici din lumea întreagă (peste 30 de ţări). Tuturor cititorilor mei, numai bine!

Vă provoc să propuneţi un clasament al postărilor care fie v-au plăcut cel mai mult, fie v-au captivat cel mai mult - prin noutatea sau oportunitatea unui subiect. Este momentul unui mic bilanţ şi am cîteva întrebări la care puteţi contribui răspunsuri:

1. Vi se pare că, în ultimul an, s-a schimbat în vreun sens, în bine sau în rău, viaţa bisericii? Au adus noutăţi substanţiale şi pozitive alegerile din primăvară?

2. Acum un an izbucnea scandalul abuzurilor sexuale din istoria bisericii. Vi se pare că s-a ajuns la o încheiere clară şi justă a acestei poveşti? Face mai multe biserica astăzi pentru prevenirea abuzurilor? Acordă o mai bună asistenţă victimelor abuzului?

3. Credeţi că pastorii sînt astăzi mai responsabili, mai informaţi şi mai competenţi? Că regulile bisericii sînt cunoscute şi aplicate onest, fără recurs la improvizaţii neaoşe sau motivaţii oneroase?

4. Comparaţi vă rog calitatea şi relevanţa producţiilor Speranţa TV cu cele de la Oameni şi perspective. Vedeţi vreo eficienţă evanghelistică în aceste eforturi media?

5. Care a fost ultima carte citită şi de ce aţi recomanda-o altora?

PS Răspunsurile interesante vor deveni (în lipsa refuzului expres) postări pe pagina principală.

Un text ignorat

Pentru că îmi plac libelulele ;)

Lectură obligatorie

Acesta şi acesta sînt două texte pe care trebuie, repet, trebuie să le citiţi - pentru amuzament şi purificare interioară (dacă nu cumva, pe undeva, e un pleonasm).

Revoluţia continuă

Jacques Barzun definea revoluţia drept "transferul violent de putere şi proprietate în numele unei idei". Potrivit acestei definiţii (şi oricărei alteia), decembrie 1989 nu a constituit o revoluţie în România. În ultimul număr din Idei în dialog, H.-R. Patapievici abordează subiectul dintr-o perspectivă mai largă, argumentînd că toate schimbările politice din Europa de Est a lui '89 au fost mai curînd anti-revoluţii - revoluţii doar în sens etimologic, de întoarcere la interbelic, revoluţii "de catifea".

Aveam doar doisprezece ani în decembrie '89 şi, cu toată febrilitatea momentului, pentru mine "revoluţia" a fost în primul rînd un spectacol televizat, care putea fi urmărit în siguranţa sufrageriei. Desigur, bravam adolescentin pe 18 sau 19 decembrie, discutînd nereţinut, pe stradă, pe lîngă Chindia Tîrgoviştei, ştirile auzite la Europa Liberă sau Vocea Americii despre revolta timişoreană iscată în jurul pastorului Tőkés - chiar s-au găsit amici ceva mai mari care să mă admonesteze, aducîndu-mi aminte că nu se ştie cine mă aude şi mă "saltă". Dar, altfel, nu am contribuit cu nimic la "căderea" comunismului.

A devenit însă în ultimii douăzeci de ani tot mai clar că decembrie '89, indiferent cui a aparţinut regia, a fost începutul unei revoluţii. O revoluţie care, meandrică şi adesea involuntară, nu este nici pe departe încheiată. Dacă singurele victime de acum 20 de ani au fost, paradoxal, dintre revoluţionari, a venit vremea să cadă şi ceva capete ale inamovibililor prea-puternici. Condamnarea comunismului, acum trei ani, de către preşedinte - gest lăudabil şi profund semnificativ (vezi reacţiile) - rămîne încă prea departe de jugulara răului.

PS Situaţia, mă tem, este exact aceeaşi şi în lumea religioasă românească.

Starea de demnitate

Acum, la spartul tîrgului electoral, pe dl. Geoană l-a lovit "starea de demnitate". Nu, nu e o figură de stil sau un citat aproximativ. Dl. Geoană zice textual: "Uşor-uşor, această deznădejde [a pierderii alegerilor] a fost înlocuită de îndîrjire. Astăzi am o stare de demnitate, dar sîntem într-o ţară în care, pînă la urmă, trebuie să accept nişte reguli." Discursul d-lui Geoană este şi găunos, şi incoerent. Oare ce este aceea o "stare de demnitate"? Şi de cînd este demnitatea o stare pasageră, numai bună să ia şi să lase locul altora? Şi ce fel de demnitate este aceasta, care trebuie să se resemneze, vai, în faţa regulilor? Poate demnitatea mereu călcată în picioare de către dl. Geoană însuşi. Zicea bine CTP-ul că preşedintele PSD-ului trebuie să înveţe să vorbească mai rar, cu mai multe pauze de... gîndire.

Menorah vs. cruce

Gestul de ieri al unor credincioşi ortodocşi din Chişinău reprezintă perfect un model mentalitar şi teologic cu încă prea mare priză printre creştini. Trebuie încă să ne vindecăm de anti-semitism - această aberaţie teologică întrupată adesea violent de către creştini în primul rînd prost informaţi. Ioan, evanghelistul, ne povesteşte (Ioan 10) că Isus Însuşi a participat la Hanukkah - sărbătoare care nici măcar nu este mozaică, să poată fi trecută la indexul "legii vechi". Iar Ştefan cel Mare nu a luptat împotriva a "tot soiul de jidovi", dimpotrivă - imigraţia evreiască a continuat şi prosperat în timpul domniei lui, el însuşi avînd, se pare, evrei la curte. Cît despre "îngăduinţa puterii de stat", de cînd trebuie ea clamată doar de cei care plantează cruci? Dacă mitropolia de la Chişinău ar fi cît de cît DREPT-credincioasă, ar solicita ea însăşi readucerea candelabrului cu 9 braţe în locaţia iniţială.

Erezie, fără ghilimele

Fără să fie prea doctă sau riguros academică, prezentarea de ieri reaminteşte cîteva lucruri semnificative. De exemplu, că recunoaşterea contradicţiilor existente în textul biblic nu e un lucru nou. Origen inventaria (în prima jumătate a secolului III) multe dintre ele, oferind şi o soluţie cît se poate de sănătoasă (deşi marcată de dualism neoplatonic), care scandalizează astăzi pe mulţi: "Adevărul spiritual a fost adesea păstrat, am putea spune, în falsul material." De aici şi recursul la alegoreză.

De asemenea, traduc şi fragmentul citat din Kevin Lewis: "Există modalităţi mai bune, mai legitime şi mai puţin blasfemiatoare decît aceasta (literalismul) de a susţine că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem Cuvîntul fără erezia divinizării fiecărui cuvînt din Scriptură, ca şi cînd ar fi căzut din cer ca expresie desăvîrşită a gîndirii lui Dumnezeu. În această lume a scepticismului, nevoia de certitudine este mai dăunătoare credinţei noastre decît ne putem imagina. Ne îndepărtează de credinţă, oferindu-ne convingeri scrupuloase, care nu se pot mulţumi cu promisiunile lui Dumnezeu, ci reclamă necontenit raţionamente, dovezi şi garanţii cu precizie ştiinţifică." Literalismul este o formă insidioasă de idolatrie.

Erezia literalismului

Nu ştiu nimic despre conferenţiar, nu am urmărit încă înregistrarea, dar mărturisesc că mi-a plăcut titlul ;)

Omul de incultură

Premiantul din 2008 la categoria "Tineri politicieni" a galei "10 pentru România" a exprimat, într-un context care nici măcar nu merită amintit, următoarele: "Se confirmă încă o dată că oamenii de cultură sunt valoroşi post mortem." Domnul Victor Ponta, valoros om politic, deşi încă în viaţă, ar trebui să-şi aducă aminte că ocupantul locului al doilea în aceeaşi categorie a sus-numitului clasament era politicianul... Elena Băsescu.

Nobel şi Liszt

Nu cred că se putea final mai nimerit pentru ceremonia decernării Nobelului pentru pace, după discursul de un idealism tonic şi onest al preşedintelui Obama, decît Liebestraum de Liszt (cu Lang Lang la pian). Evident, televiziunile noastre de ştiri au fost prea ocupate cu zarva de la noi pentru a băga în seamă acest moment de nobleţe şi frumos.

Pe cei care contestă acordarea Nobelului pentru pace unui comandant suprem de armată îi invit să recitească Iov şi Apocalipsa. Sîntem în război, iar Mielul este Leu.

Că e dăştepţi

Una dintre cele mai mari mirări de zilele astea ale PSD-iştilor este cum au reuşit alegătorii români din Paris să voteze în număr considerabil mai mare (mai bine de dublu) decît cei din Gara de Nord. Iată un răspuns. Evident, Nica şi Dragnea (pe care prea mulţi i-au crezut oameni serioşi) vor susţine că soluţia în sine găsită la Paris (şi, probabil, nu numai) este frauduloasă. Că de, nu le-ar fi putut veni lor ideea că e bine să voteze cît mai mulţi.

Eu revin cu întrebarea mea de mai devreme: cum se face că aşa fraude electorale (adică atîţia oameni dispuşi să influenţeze şi să se lase influenţaţi) sînt posibile într-o ţară majoritar ortodoxă, unde, vorba aceea, creştini sîntem de două mii de ani?

PS Dacă faceţi un calcul simplu, la Paris au votat în medie 4 oameni pe minut. De ce e asta imposibil?

Puterea cuvîntului

Într-un comentariu pe marginea unei cărţi despre teologia rastafariană, Ben Myers scrie: "...limbajul este în sine acţiune. Limbajul este faptă, praxis, eliberare. Nu există transformare mai radicală decît aceea a discursului. Pentru Israel, însăşi fiinţa lui Dumnezeu se descoperă ca eveniment de limbaj eliberator - evenimentul Cuvîntului divin." Rastafarienii cultivă muzica (reggae) în detrimentul eticii. Iar asta aminteşte de zidurile Ierihonului, care au căzut nu din acumularea de fapte bune împotriva lor, ci din asaltul muzical.

Vă invit, citînd acest fragment, să regîndiţi relaţia dintre teorie şi fapte, dintre teologie şi credinţă, dintre discurs (fie el şi politic) şi realitate. Poate că astfel de consideraţii vă vor prilejui fertile momente de tăcere teologică. Tăceri din care să se nască, pură şi purificatoare, muzica.

PS O altă pistă de meditaţie ar putea fi cea oferită de această postare despre un recent referendum elveţian.

Prostănac cu patalama

Îmi pare rău pentru Mircea Geoană, dar cînd unul dintre marii tăi susţinători şi denunţători de fraudă electorală este Marian Vanghelie, nu e nicio evanghelie (ştiţi voi, "veste bună") în asta. Dimpotrivă, e ca şi cum ţi-ai cumpăra certificat de prostănac, întocmai după cum alţii (soacra, de exemplu) şi-au tras certificat de revoluţionar. Iar asta nu e frumos, pentru că o fraudă n-o justifică pe alta.

Într-un fel, ieşirea din scenă a lui Geoană şi Antonescu, mîncaţi cu fulgi cu tot de proprii colegi de partid, e cel mai trist lucru care se poate întîmpla în politica românească, pentru că ştim cine sînt lupii bătrîni care le vor lua locul. Pe de altă parte, n-am crezut niciodată că vîrsta e criteriu suficient de competenţă. Iar Mircea şi Crin pot fi prieteni şi altundeva decît la vîrful a două partide româneşti (pot?!).

Fecioarele PSD

Mă tem că nu sînt singurul pentru care protestul ipocrit al PSD faţă de rezultatul scrutinului prezidenţial de duminică devine enervant. Mircea Geoană, cu discursul lui obsesiv despre dictatura lui Băsescu, sună deja a disc zgîriat. Iar partidul în ansamblu pare să aibă un singur regret - că nu au fraudat ei înşişi suficient de bine alegerile (să nu-mi spuneţi că PSD-ul e o virgină politică nedeprinsă cu manipularea). În acelaşi context, am şi eu o întrebare: spectacolul aberant oferit de Antena 3 în ultimii ani nu este el însuşi o imensă şi penibilă fraudă electorala?

O întrebare retorică?

Este oare întîmplător că cele mai corupte trei ţări ale UE au majorităţi ortodoxe? (Şi că a patra cea mai coruptă este Italia?)

Ora de citire

Nu am urmărit încă această prezentare (în şase părţi), dar sînt familiarizat cu interpretările propuse de teologul american. Ele constituie un punct de plecare extrem de sănătos în discuţii despre exegeza şi hermeneutica biblică. Dacă aţi găsit o versiune subtitrată în română, daţi-mi vă rog de veste. Shalom!

Hermeneutică politică

Nu pot să pricep cum se poate poziţiona Crin Antonescu, în contextul criticii mandatului lui Băsescu, drept lider de opoziţie. Uită oare că patru din aceşti cinci ani PNL a fost la putere? Mai mult, şi el, şi Geoană (preşedintele Senatului) sînt de-a dreptul penibili atunci cînd invocă povestea cu România drept cea mai coruptă ţară din UE. În primul rînd, pentru că dacă România este ultima ţară UE pe lista Tranparency International este doar printr-un accident alfabetic - Bulgaria şi Grecia, cu acelaşi indice de percepţie a corupţiei, au avantajul unor iniţiale mai apropiate de "a". În al doilea rînd, cine priveşte mai atent poate remarca un lucru extrem de semnificativ: dacă în 2004 şi Bulgaria, şi Grecia aveau un scor ceva mai bun decît anul acesta, România avea acum cinci ani, la final de guvernare Iliescu-Năstase, cu un punct mai puţin. În fine, a vorbi despre corupţie ca operă sau responsabilitate a unui singur om (sau a unei singure culori politice) este, în România ultimilor 20 de ani, o insolenţă.

Necuvîntătoarele se pronunţă

Un alt comentariu pe care nu mai este nevoie să-l scriu...

Dizidenţii de ieri, irealiştii de astăzi

Un elegant răspuns la o intervenţie senilă.

Le spun alţii înainte

Alin Fumurescu mă scuteşte să mai scriu acest post.