Diavolii din muzică

Circulă şi astăzi, în mediu religios, prejudecata potrivit căreia există în muzică - da, aţi citit bine, în muzică - anumite elemente diabolice: intervale, succesiuni armonice, modele ritmice, stileme sau tehnici funciarmente satanice. Tritonul (mă rog, septima), sincopa şi feeling-ul de jazz sînt printre cele mai ades înfierate. Nimic mai fals.

Muzica este un limbaj extrem de versatil, capabil să exprime orice, exact ca limba română, ba chiar, în anumite privinţe, mai eficient decît ea (sau oricare altă limbă). Aşa cum pot înjura sau alinta în româneşte, pot blestema sau mîngîia şi în muzică. Analiza morfologică, sintactică şi stilistică a imprecaţiilor mele nu va putea stabili nimic despre moralitatea lor. Pentru că morala nu are nimic de a face cu instrumentele de comunicare. Ci doar cu comunicatorii.

Să zicem că te îneci. Eu îţi arunc o frînghie şi te scot din repeziş. Este frînghia mea morală? Să zicem că vreau să te înec. Te leg fedeleş cu o frînghie şi te arunc în vîltoare. Este frînghia mea imorală? La fel, faptul că îmi cînţi "Cetate tare-i Dumnezeu" nu te face sfînt. Nici faptul că îţi cînt... "Cetate tare-i Dumnezeu" aşa cum a scris-o Luther (vezi music box-ul din dreapta sau descarcă aici) nu mă face diavol.

Da, există de fapt puzderie de dialecte muzicale, unele dintre ele sunînd argotic sau a limbaj de programare. Şi da, există diavoli în muzică. Sînt compozitori, interpreţi, ascultători, ba chiar conferenţiari pe teme muzicale. Eu unul prefer strălucirea unui imens talent nativ ca cel al lui Răzvan Bogdănescu (păcat dacă nu îl cunoaşteţi) sau calitatea şi incisivitatea unor piese de la Vama fadorii unor diversionişti care vorbesc despre moralitate în muzică pentru a nu vorbi despre imoralitatea lor. Ştiu destui consumatori de "muzică sacră", cu minţile pline de "unde alfa" ("undele calmului şi relaxării", cum spunea cineva), care se feresc ca de dracul de "undele theta" (o mistificare de proporţii, uşor de demontat cu o simplă căutare pe internet sau o umilă consultare a unui specialist), dar care sînt de fapt nişte oameni fără scrupule.

Morala: uneori, nu doar că nu trebuie să faci ce face popa, dar nici nu te poţi baza pe ce zice.

Raport de inactivitate

Titlul de mai sus este, din mai multe motive, inexact. În primul rînd, raportul în cauză conţine, în proporţie de vreo 40%, activităţi care nu au de a face cu fişa postului deţinut de raportor. Ele sînt, cu siguranţă, cheltuieli de resurse, timp şi energie verificabile şi, măcar în parte, lăudabile. Dar este de neînţeles de ce trebuie să apară în raportul de activitate al unui secretar de la Asociaţia pastorală.

Tortul acesta tortuos are două cireşe - una mai puţin vizibilă, alta în plină vedere. Cea dintîi este punctul 5. Despre respectivele "documente pastorale" şi despre modul în care au fost folosite şi adoptate (în această ordine) am mai scris aici, pe blog. A doua cireaşă, de rară splendoare, este punctul 15. Raportul nostru de activitate se încheie cu un... eşec. Bănuiesc că, într-un acces de conştiinţă, autorul a ţinut să trimită astfel, cuprinzător, la toate lucrurile care au rămas nefăcute. Doar un raport trebuie să fie în primul rînd onest.

Apropo de sezonul electiv care debutează zilele astea. Ce-ar fi ca, şi la uniune, şi la conferinţe, să alegem doar oameni născuţi după 1964? Sau cu mai puţin de 10 ani într-o funcţie administrativă. Nu, nu ar fi cheia unei schimbări garantate, ci doar o necesară primenire. Avem nevoie de oameni ca autorul raportului de mai sus mai ales în pastoraţie. Oameni ale căror nereuşite sînt - mă tem că este chiar adevărat - succese. Care au nevoie să afle că reuşitele lor sînt triste sau nule. Sau nu sînt ale lor.

Despre sănătatea bisericii

Într-un inverviu de acum şaptesprezece ani, profesorul George Knight oferea o serie de sugestii adventiştilor din toată lumea. Din păcate, ele sînt astăzi mai actuale decît oricînd. (Traducerea de mai jos nu îmi aparţine. Interviul va apărea în întregime în ediţia românească a uneia dintre cărţile lui George Knight.)

"Lloyd: În concluzie, care ar fi mesajul dumneavoastră, pe scurt, pentru membrii acestor grupuri – administratori, pastori şi laici – în timp ce căutăm înţelepciunea să plănuim şi curajul să înfăptuim schimbări structurale radicale în organizaţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea?

Knight: Bisericii în general: să-şi dea seama că structurile organizaţionale din 1861-1863 şi 1901-1903 nu au fost inspirate divin, ci adoptate pentru facilitarea misiunii.

Administratorilor: nu doar să recunoască nevoia unei schimbări radicale, ci să şi faciliteze implementarea acestei schimbări. În plus, să sublinieze mai frecvent importanţa crucială a conducerii din linia întâi, deoarece dacă în linia întâi nu există victorie, ea nu există niciunde, în pofida calităţii conducerii din spatele cortinei. Fac apel la administratori să recunoască nevoia ca tot mai mulţi din „seminţia” lor să-şi folosească talentele şi capacitatea în a fi modele demne de urmat pentru lucrători tineri şi/sau pentru lucrători „mai puţin promovabili”. Prea mult personal este irosit pentru a unge roţile şi pentru a păzi bagajele. De fapt, există prea multe roţi şi prea multe bagaje.

Pastorilor: să-şi dea seama de potenţialul poziţiei lor pentru clădirea trupului lui Christos. Prea mulţi pastori au pus ochii pe avansarea ierarhică în loc să-şi concentreze atenţia asupra iubirii oamenilor şi pentru ca să devină predicatori biblici de calitate, care hrănesc o turmă mereu în creştere. Îngăduiţi oamenilor de afaceri să se ocupe de finanţele bisericii şi diaconilor să „diaconească”. Slujba pastorilor poate fi cea mai importantă şi cea mai dezirabilă, dar actualmente este cel mai puţin dezvoltată. Predicarea de calitate, pastoraţia cu iubire şi evanghelizarea plină de putere sunt cele mai mari nevoi ale adventismului de astăzi.

Membrilor laici: să încurajeze şi să răsplătească reorganizarea responsabilă şi pastoraţia funcţională ori de câte ori este posibil. Faceţi-vă glasul auzit şi influenţa resimţită pentru sănătatea bisericii. La urma urmelor, voi sunteţi biserica la fel de mult ca pastorii sau administratorii. Biserica nu este o „mulţime nebuloasă”, ci sunteţi voi. Acţionaţi pentru sănătatea voastră. Schimbarea depinde şi de voi."

Despre părinţi şi copii

Acum vreo doi ani, am răspuns unei provocări lansate într-un cadru restrîns de mai multe persoane din biserica mea. Ea consta în descrierea a ceea ce aşteaptă tinerii (copiii majori) de la părinţii lor. Cred că merită să reiau aici, în văzul lumii, răspunsul meu de atunci, extinzîndu-l şi orientîndu-l în noi direcţii.

Primul lucru pe care îl aşteaptă copilul devenit adult de la părinte este recunoaşterea independenţei. Un părinte care îşi tratează băiatul de 26 de ani de parcă ar avea 3, 6 sau 13 ani este, literalmente, rămas în urmă. Sînt părinţi care şi-au investit într-atît viaţa în copiii lor (adesea ca unică raţiune de a fi a cuplului), încît, atunci cînd copiii ajung la maturitate, ei (părinţii) rămîn fără scop în viaţă. Astfel, recunoaşterea independenţei nu poate fi ceva ce survine brusc, la 18 ani sau la plecarea de acasă, ci un proces îndelungat, proporţional cu vîrsta şi dezvoltarea copilului, bazat pe un sănătos sentiment de independenţă a părintelui de odrasla sa. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci cînd sugarul nu poate supravieţui neasistat, părintele nu trebuie să uite că identitatea sa nu se reduce la rolul de genitor.

Un alt lucru pe care îl aşteaptă fata de 24 de ani de la părinţii ei este să fie oneşti cu privire la trecutul lor de familie. Un părinte care nu a greşit faţă de copil este, literalmente, un monstru (sensul de bază al acestui cuvînt este "fiinţă mitologică, imaginară, fantastică"). Aşa cum nu există oameni care nu au păcătuit, nu există părinţi care să nu-şi fi rănit în vreun fel copilul. Orice copil ştie unde a fost dezamăgit, frustrat, trădat, maltratat sau abuzat de părinte. Şi cel mai rău lucru pe care îl poate face părintele este să nu recunoască perspectiva copilului sau să se justifice. Ştiu, mai ales în medii puternic religioase, a recunoaşte propriile greşeli este, paradoxal, privit ca o clacare, un eşec, un fiasco spiritual. Şi auzim atît de adesea erezia potrivit căreia trecutul nu trebuie răscolit. Să fie clar, un trecut nerăscolit, necurăţat, nevindecat, te răscoleşte inevitabil, chiar dacă nu admiţi asta.

În fine, dacă este un lucru care nu se schimbă absolut deloc de la vîrsta de 8 minute la cea de 80 de ani, acesta este nevoia de acceptare necondiţionată. Nimic nu este mai grotesc decît părintele care pune condiţii pentru păstrarea relaţiei şi ameninţă cu tot soiul de repercusiuni şi violenţe. Mulţi părinţi confundă relaţia noastră verticală cu Creatorul, bazată pe legăminte condiţionate liber consimţite, cu relaţia lor cu fiii şi fiicele lor. Copilul nu alege să se nască. Relaţia cu părintele, oricum ar fi ea, este o fatalitate, un dat inevitabil. La fel, părinţii nu ar trebui să-şi închipuie că relaţia lor cu progenitura este contractuală. De aceea, cu bune şi rele, cu zîmbete şi lacrimi, copilul tău este copilul tău, iar acceptarea lui (cu tot cu deciziile lui controversabile) nu este opţională. Un părinte care face mutre sau dă din picioare că nu-i convine ce sau cine este copilul lui este exact un copil mic. Cu o vorbă înţeleaptă din bătrîni, grow up :)

Toate aceste remarci sînt, în linii mari, valabile şi pentru relaţia dintre părinţii spirituali (liderii religioşi) şi "oricare dintre aceşti micuţi" (enoriaşii). Pastori care ţin să fie consultaţi în orice decizie şi tind să invadeze teritorii private, care nu pot recunoaşte greşelile proprii, nici măcar flagrante, şi care au impresia că pot dicta superior termenii apartenenţei cuiva la trupul lui Hristos sînt, ca să reiau calificativele de mai sus, rămaşi în urmă, monstruoşi şi infantili.

Două descoperiri arheologice

Cititorii de limbă engleză, mai ales cei pasionaţi de istoria şi lingvistica scripturilor evreieşti, pot arunca o privire asupra acestor două pagini: prima, recentă, despre vestigiile şi sensurile unor gilgalim din Valea Iordanului; a doua, veche de vreo jumătate de an, despre ceea ce pare a fi cea mai veche inscripţie ebraică. Fără să fiu tocmai un maximalist, sînt curios cum vor evolua tezele minimalismului în lumina unor astfel de descoperiri.

Imunitate pastorală

Se perpetuează încă printre adventiştii de România un idol hidos - imaginea pastorului bun la toate şi situat deasupra posibilităţii de a greşi. Mai mult, idolul acesta este tîrnosit cu povestea biblică a lui David, cel care, deşi are viaţa regelui Saul în mîinile lui, nu-i taie decît colţul hainei, pentru că regele este "unsul Domnului" (1 Samuel 24). Cu alte cuvinte, cu cît urci mai sus în ierarhie, cu atît eşti mai "uns" (cu toate alifiile?), iar orice critică este o cutezanţă care nu poate fi decît ignorată.

Nu, nu sînt deloc pentru băgatul sistematic de vină. Pastorii sunt şi ei în primul rînd oameni. Dar atunci cînd uită ei înşişi acest lucru, merită cel puţin stigmatizaţi prin tăierea colţului hainei. A invoca episodul din En-Ghedi este un faux-pas politic, deoarece morala acestuia este tocmai că "unsul Domnului" poate fi uneori orbit, nedrept, imoral, vindicativ, violent, chiar şi atunci cînd nu suportă decît muzica nesincopată a harpei lui David.

Prin urmare, deşi nu ne revine nouă dreptul de a judeca, avem tot dreptul să ne apărăm de abuzurile unor pastori îmbătaţi de iluzia infailibiltăţii sau de aceea, ceva mai umană, a superiorităţii morale. Iar, prin modul în care este organizat sistemul electiv al Bisericii Adventiste, sîntem măcar în parte responsabili de exemplarele umane care ajung să ne reprezinte şi de excesele lor. Umane - ar fi bine să fie aşa.

Apropo, ierarhii noştri dragi ar face bine să nu uite că, în lumea Vechiului Testament, "unşi" erau şi profeţii, care nu aveau altceva de făcut decît să-i critice pe regi, oferind astfel o contrapondere puterii lor discreţionare. Că, atunci cînd ridică mîna împotriva profetului, riscă să rămînă cu ea întinsă. Şi că mesajele profeţilor lui Dumnezeu tind să se adeverească pînă şi atunci cînd profeţii sînt mîncaţi, în cele din urmă, de lei.