sâmbătă, 11 aprilie 2009

Despre părinţi şi copii

Acum vreo doi ani, am răspuns unei provocări lansate într-un cadru restrîns de mai multe persoane din biserica mea. Ea consta în descrierea a ceea ce aşteaptă tinerii (copiii majori) de la părinţii lor. Cred că merită să reiau aici, în văzul lumii, răspunsul meu de atunci, extinzîndu-l şi orientîndu-l în noi direcţii.

Primul lucru pe care îl aşteaptă copilul devenit adult de la părinte este recunoaşterea independenţei. Un părinte care îşi tratează băiatul de 26 de ani de parcă ar avea 3, 6 sau 13 ani este, literalmente, rămas în urmă. Sînt părinţi care şi-au investit într-atît viaţa în copiii lor (adesea ca unică raţiune de a fi a cuplului), încît, atunci cînd copiii ajung la maturitate, ei (părinţii) rămîn fără scop în viaţă. Astfel, recunoaşterea independenţei nu poate fi ceva ce survine brusc, la 18 ani sau la plecarea de acasă, ci un proces îndelungat, proporţional cu vîrsta şi dezvoltarea copilului, bazat pe un sănătos sentiment de independenţă a părintelui de odrasla sa. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci cînd sugarul nu poate supravieţui neasistat, părintele nu trebuie să uite că identitatea sa nu se reduce la rolul de genitor.

Un alt lucru pe care îl aşteaptă fata de 24 de ani de la părinţii ei este să fie oneşti cu privire la trecutul lor de familie. Un părinte care nu a greşit faţă de copil este, literalmente, un monstru (sensul de bază al acestui cuvînt este "fiinţă mitologică, imaginară, fantastică"). Aşa cum nu există oameni care nu au păcătuit, nu există părinţi care să nu-şi fi rănit în vreun fel copilul. Orice copil ştie unde a fost dezamăgit, frustrat, trădat, maltratat sau abuzat de părinte. Şi cel mai rău lucru pe care îl poate face părintele este să nu recunoască perspectiva copilului sau să se justifice. Ştiu, mai ales în medii puternic religioase, a recunoaşte propriile greşeli este, paradoxal, privit ca o clacare, un eşec, un fiasco spiritual. Şi auzim atît de adesea erezia potrivit căreia trecutul nu trebuie răscolit. Să fie clar, un trecut nerăscolit, necurăţat, nevindecat, te răscoleşte inevitabil, chiar dacă nu admiţi asta.

În fine, dacă este un lucru care nu se schimbă absolut deloc de la vîrsta de 8 minute la cea de 80 de ani, acesta este nevoia de acceptare necondiţionată. Nimic nu este mai grotesc decît părintele care pune condiţii pentru păstrarea relaţiei şi ameninţă cu tot soiul de repercusiuni şi violenţe. Mulţi părinţi confundă relaţia noastră verticală cu Creatorul, bazată pe legăminte condiţionate liber consimţite, cu relaţia lor cu fiii şi fiicele lor. Copilul nu alege să se nască. Relaţia cu părintele, oricum ar fi ea, este o fatalitate, un dat inevitabil. La fel, părinţii nu ar trebui să-şi închipuie că relaţia lor cu progenitura este contractuală. De aceea, cu bune şi rele, cu zîmbete şi lacrimi, copilul tău este copilul tău, iar acceptarea lui (cu tot cu deciziile lui controversabile) nu este opţională. Un părinte care face mutre sau dă din picioare că nu-i convine ce sau cine este copilul lui este exact un copil mic. Cu o vorbă înţeleaptă din bătrîni, grow up :)

Toate aceste remarci sînt, în linii mari, valabile şi pentru relaţia dintre părinţii spirituali (liderii religioşi) şi "oricare dintre aceşti micuţi" (enoriaşii). Pastori care ţin să fie consultaţi în orice decizie şi tind să invadeze teritorii private, care nu pot recunoaşte greşelile proprii, nici măcar flagrante, şi care au impresia că pot dicta superior termenii apartenenţei cuiva la trupul lui Hristos sînt, ca să reiau calificativele de mai sus, rămaşi în urmă, monstruoşi şi infantili.

2 comentarii:

  1. Tot o vorba din batrani:
    Good point ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Hmmm . . . Nu stiu ce "cheie" hermeneutica sa aleg pentru citire :-)

    RăspundețiȘtergere