Tocmai din cauză că ne priveşte pe toţi, muzica este adesea o armă de temut, ba chiar un cîmp de luptă. Uitaţi-vă la israelienii care încă nu pot asculta Wagner şi îl ponegresc pe "trădătorul" Daniel Barenboim (care nu doar că dirijează Wagner la Ierusalim, ci mai şi susţine recitaluri şi concerte la Ramallah). Şi uitaţi-vă la - mai nou - imnomahia din adventismul românesc.
O temere aparte, pusă în discuţie de Benone Burtescu, este aceea că actualele disensiuni ar putea duce la... congregaţionalism - fiecare congregaţie cu imnarul ei. Nu văd care ar fi problema. Biserica primului secol - pe care mulţi încă o fetişizează - nu avea carte de imnuri (instrument instituţional uniformizator). Mai mult, nu avea nici cărţi de imnuri, ci doar cînt improvizatoric sau tradiţional.
Unitatea noastră n-ar trebui să atîrne de unicitatea liturgică. Iar la cum se cîntă în multe biserici (fals - nu muzical, ci emoţional şi moral), contează chiar puţin din ce carte se cîntă. Parafrazînd un binecunoscut pasaj vechitestamentar, Dumnezeu ar putea spune: "muzica plăcută Mie este o minte întreagă" - un om onest, neconstipat emoţional, neduplicitar moral.
Hristos spunea că fiii Lui se cunosc după dragostea pe care şi-o poartă unii altora, nu după muzica pe care o cîntă. Iar eu unul cred că nu există "demonstraţie" mai frumoasă a Trinităţii decît în faptul că armonia începe doar cu trisonul (două sunete simultane nu sînt un acord decît prin implicaţia unui al treilea). Nu există război mai paradoxal decît conflictul imnodiei.
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.