Din tată-n fiu

Amîndoi bunicii mei au fost pastori în Biserica Adventistă. Pe unul nu am avut şansa să-l cunosc - a murit la nici două săptămîni înainte să mă nasc. L-am întîlnit doar răsfrînt în copiii lui. Printre ei, tatăl meu. Pe celălalt l-am îndrăgit de la început, de cînd eram mic şi mergea de-a buşilea prin casă, lăsîndu-mă să-l călăresc, pînă la sfîrşit, cînd scriam poezii al căror stil n-avea cum să-l guste. De la el am învăţat să ascult Europa liberă şi Vocea Americii cu aceeaşi fervoare cu care discutam despre Apocalipsa 21 şi 22 - tabloul unei lumi luminoase, aflată doar dincolo de orizont.

Tatăl meu, un artist pasional (e pleonasm?), care nu ezita să oprească de la pian intonarea aberantă a unui imn în biserică, a devenit el însuşi, cu puţin timp înainte de decembrie '89, pastor. A fost cel care m-a botezat în '92. Şi este cel care mă păstoreşte şi azi, deşi nu mai sînt adventist, iar el nu mai e tocmai pastor.

Aveţi impresia că trebuie să mă compătimiţi? Sînt cel mai răsfăţat adventist de România. Chiar şi acum, cînd nu mai sînt adventist.

Pentru adventistul greu de cap

Încă mai aud cîte un fost "frate" care mă apostrofează: "Sigur, tu eşti de fapt supărat că biserica nu-ţi dă drept de recăsătorire şi d-aia bagi de vină cum prinzi ocazia". Într-adevăr, nu-mi imaginez cum aş putea lua hotărîri de unul singur. Trebuie neapărat să gîndească un comitet pentru mine. Fericirea sau libertatea mea nu valorează nici pe departe cît calitatea mea de membru. Şi am nevoie de dezlegare de la biserică pînă şi pentru ca să respir.

Acestui gen de adventist, care încă îşi suge degetul mare, am să-i spun cîteva pe şleau: mi se pare dezgustător să fac parte dintr-o biserică în care divorţul este înfierat prin definiţie şi a rezista stoic într-o căsnicie disfuncţională, ba chiar abuzivă este o virtute. Mi-e scîrbă cînd îmi vorbesc despre moralitate soţi care se detestă temeinic de o viaţă. Dispreţuiesc pastori care predică despre cum "Dumnezeu are pe cineva special pregătit numai şi numai pentru tine" şi care au lăsat zarurile să le descopere "partenerul ideal" - creierul lor fiind prea mic pentru o asemenea decizie.

Spuneţi-mi şi mie cu ce este inferioară moral fosta mea soţie, care a plecat cînd a crezut că nu poate face altceva, soţului care înghesuie fete necăsătorite prin apartamente studenţeşti şi soţiei lui care se îndoapă cu citate din Ellen White - ambii membri AZŞ? Sau bărbatului care îşi batjocoreşte femeia, pentru ca apoi să-i ceară sex oral, şi soţiei lui care trăieşte o perpetuă fantezie a eliberării de "monstru" - amîndoi membri AZŞ? Sau pastorului care îşi duce viaţa pe drumuri, în "lucrare", în timp ce soţia robeşte la onoarea lui, a familiei şi a bisericii? De cînd a devenit masochismul virtute creştină?

Trista majoritate a adventiştilor trăiesc cu falsa credinţă că Dumnezeu nu urăşte nimic mai mult decît "despărţirea în căsătorie". Greşit, complet greşit. Nimic nu urăşte Dumnezeu mai tare decît nefericirea. Şi, înainte de divorţ, sînt alte lucruri pe lista mîniei divine: ipocrizia, nedreptatea, abuzul de putere (mai ales în forma abuzului de minori). Divorţul nu e nici bun, nici rău - după cum nici căsătoria nu e nici bună, nici rea. Cunosc oameni nefericiţi şi printre căsătoriţi, şi printre divorţaţi. Iar fericirea nu are nimic de a face cu rugăciunea de binecuvîntare sau cu dreptul de recăsătorire.

Da, sînt supărat pe "biserică", dar nu pentru că nu-mi iese mie cine ştie ce pasenţă. Ci pentru că este un babel de valori false, de prilejuri de rănire, de iluzii spirituale. Pentru că preferă idioţenia sfîntă inteligenţei iscoditoare, laşitatea aparenţelor curajului moral. Pentru că e prea uşor un sistem de profitorie, în loc să fie o comunitate întru vindecare. Ştiţi cine a ţinut cu orice preţ să-şi impună punctul de vedere în chestiunea dreptului meu de recăsătorire? Nu vă faceţi că nu ştiţi, că v-am mai spus. Un om care a vorbit cu mine o singură data în viaţă. Şi atunci ca să-mi spună, într-un penibil spectacol de "inteligenţă" (a ţinut să conversăm în engleză, chit că o vorbeşte prost), cîte şi ce facultăţi e bine să fac. Pentru că, desigur, eu am nevoie de dezlegare de la biserică şi pentru ca să respir.

Buhuhu şi întrebări berbeceşti

Săptămîna asta (care s-a încheiat azi) m-am simţit cu adevărat iubit: pastorul meu (mă rog, fostul meu pastor) mi-a cerut în sfîrşit numărul de telefon. E adevărat, a trecut aproape o lună de cînd mi-am anunţat public retragerea din biserică, dar - vorba aia - la Dumnezeu un an e ca o zi. Şi e la fel de adevărat că mi l-a cerut doar după ce i-am scris un email să-i aduc aminte că mă are pe agendă. Sînt sigur că agenda lui e încărcată şi că un berbec enervant nu e tocmai demn fie şi de mîngîierea bîtei lui ciobăneşti. Ah! - era să uit: e şi mai adevărat că mi l-a cerut doar pentru ca să mă sune dintr-o şedinţă de comitet, să mă pună pe speaker şi să le confirm "fraţilor" că dorinţa mea exprimată public e pe bune, că nu blufez. Dar, trecînd peste toate astea, m-am simţit - cum spuneam - iubit. Mai ales pentru că a ţinut să mă asigure de regretul pe care îl încearcă la despărţire. Am fost de-a dreptul emoţionat.

Şi uite-aşa, nici n-am ieşit bine din ţarc şi mor de dorul ciobanilor mei dragi. Ce-o să mă fac eu fără atenta lor grijă pentru sufleţelul meu încercat? Cine o să mă mai caute să mă întrebe de sănătate? Cine o să mai aibă grijă să n-o iau razna? Cine? Cine?

Lăsînd gluma la o parte, vă destăinuiesc, dragi cititori, că, din cei 18 ani în care "am fost" membru al Bisericii Adventiste (1992-2010), cam jumătate (1998-2007) i-am petrecut în ilegalitate - adică m-am bucurat de toate privilegiile calităţii de membru fără să fi aparţinut efectiv vreunei biserici adventiste de pe lumea asta. Ironia sorţii face ca tocmai în acest interval să fi terminat şi Cernica, şi MDiv-ul la Andrews, să fi devenit prea cunoscut ca membru al grupului Enthousiasmos, şi să fi consumat o căsătorie cu o "soră" care ar fi trebuit disciplinată pentru "însoţirea cu un necredincios". Înţelegeţi cam cît de mult contează calitatea de membru, nu doar pentru lumea viitoare, ci chiar şi pentru cea de acum şi aici? Ştiu că unul ca Fereşteanu ţine la ea - are şi de ce: pentru un sociopat, e o mască utilă de onorabilitate, o cîrjă pentru stima de sine. Eu întreb însă: aveţi impresia că simpla apartenenţă la turmă vă garantează pajişte grasă sub picioare? Că ciobanii care trăiesc pe spinarea voastră (literalmente) vă merită? Că registrul comunităţii se confundă cu "cartea vieţii"?

Muntele abrupt al fericirilor

Dom' profesor Lăiu a scris de-a lungul timpului - mai ales în ultima vreme - nişte psalmi imprecativi (soiul cu blesteme), ba la adresa unora care s-au săturat să susţină financiar un cler incompetent şi abuziv, ba pe seama altora care se dezic de o biserică anchilozată teologic. Cum noi nu practicăm standarde duble (wink, wink) şi, deci, quod licet Iovi, licet bovi, m-am hotărît să vorbesc şi eu de rău cîteva lucruri. Cei care aveţi strîngeri de inimă cînd citiţi Psalmul 58 sau Psalmul 137 recitiţi mai bine o postare mai veche de-ale mele.

Blestemată fie ignoranţa părinţilor pe care nu i-a învăţat nimeni să-şi protejeze copiii de pedofili.

Blestemată fie atingerea care siluieşte.

Blestemată fie mintea bolnavă a victimei care face la rîndul ei victime.

Blestemată fie iluzia că tăcerea şi timpul rezolvă ceva.

Blestemată fie biserica în care pastorii protejează răul şi ignoră nevoia de reală vindecare.

Blestemată fie viaţa celor care au ştiut de rău, ar fi putut face ceva, dar au stat cu mîinile în sîn.

Blestemată fie proasta teologie conform căreia apa botezului însănătoşeşte suflete.

Blestemată fie orbirea celor care au impresia că biserica e un copil care trebuie menajat.

Blestemată fie cerneala (chiar şi virtuală) aruncată aiurea pe blesteme triviale, în timp ce răul adevărat, distrugător de suflete, bîntuie nestingherit.

PS Le sugerez prietenilor madrileni ai lui Vasile Fereşteanu să-l înveţe pe acesta din urmă psalmul meu de mai sus. Nu de alta, dar nu văd cum şi-ar permite să nu-l ştie tocmai pe acesta.

Contră şi contrast

Vă mai aduceţi, probabil, aminte de întîiul argument al d-lui Ispas în favoarea ideii că sulul din Apocalipsa 10 este profeţia lui Daniel - personalitatea şi talentul exegetic, alimentat de înclinaţii deiste, ale lui William Miller. Ei bine, am dat întîmplător zilele acestea pe internet de două texte care îngroapă definitiv acest argument. E vorba, în primul rînd, de două pagini (178 şi 179) din Evidence from Scripture and History of the Second Coming of Christ. About the Year 1843; Exhibited in a Course of Lectures a lui Miller însuşi, ediţia apărută la Boston în 1841. Din acestea rezultă cît se poate de clar că, pentru invocatul exeget, cărţile din Apocalipsa 5 şi Apocalipsa 10 sînt una şi aceeaşi - şi anume "cartea vieţii". În al doilea rînd, am putut răsfoi online o recentă biografie a lui William Miller, God's Strange Work: William Miller and the End of the World, semnată de David L. Rowe, profesor la Middle Tennessee State University (recenzia unui tînăr istoric adventist aici). Paginile 91-94 sînt extrem de instructive, mai ales prin aceea că demonstrează rolul major pe care l-a jucat nu deismul (abandonat de timpuriu) în formarea intelectuală a lui Miller, ci cariera lui de mason (toată cercetarea profetică a lui William datează de dinaintea lui 1831, anul în care a ieşit din lojă).

Despre altceva vreau totuşi să vorbesc în această noapte sabatică. Unul dintre comentariile la postarea mea de sîmbăta trecută mă încuraja să mai abordez pasaje biblice într-o lumină inedită. Mi-am zis că mai sînt multe de spus chiar despre Ioan 4. Gîndiţi-vă la contrastul extrem de potenţat dintre capitolul 3 şi scena de la fîntînă. În primul, un bărbat evreu, căruia i se precizează numele, fariseu, membru al sanhedrinului, vine noaptea la Isus (detaliu care "se lipeşte" permanent de numele lui - vezi Ioan 7:50 şi 19:39), numai pentru ca să dispară repede din poveste - Isus sfîrşeşte prin a vorbi de unul singur. În a doua, o femeie anonimă, samarineană şi, aşa cum spuneam, cunoscînd prea bine sentimentul respingerii, dă din întîmplare peste Isus în miezul zilei (în plină lumină) şi nu se lasă pînă cînd nu-şi aduce şi consătenii la cunoştinţa lui Mesia, Mîntuitorul lumii. Diferenţa nu ar putea fi mai mare şi ilustrează narativ ideea din prologul evangheliei (1:11), reluată şi amplificată de către Isus chiar în finalul discursului către Nicodim (3:19-21). Femeia de la fîntîna lui Iacov este, o dată în plus, un erou, un personaj luminos, cu nimic mai prejos decît un înţelept al lui Israel. Isus ne dă tuturor, evrei şi neamuri, bărbaţi şi femei, şansa de a deveni "izvoare de apă", surse de veşnicie.

PS Am văzut, chiar în timp ce scriam, această ştire de pe Associated Press - apropo de ultima mea postare.

PPS Au apărut azi detalii suplimentare despre cazul Kiesle.

Conducătorului iubit

Reacţia prelaţilor catolici la scandalul abuzurilor comise şi tăinuite de feţe bisericeşti împotriva unor copii, scandal care îl implică mai nou şi pe Joseph Ratzinger, începe să semene, mai ales pentru cei trecuţi prin experienţa comunismului, cu adulaţia decerebrată, deşi interesată, a activiştilor strînşi "într-un suflet" în jurul "tătucului" (pun intended). În duminica pascală, liturghia din piaţa Sf. Petru a deviat de la canon pentru a face loc mesajului de solidaritate cu Sfîntul Părinte prezentat de către decanul Colegiului cardinalilor, Angelo Sodano (succesorul actualului papă). Acelaşi personaj eclesiastic a acordat apoi un interviu oficiosului L'Osservatore Romano, în care preia tema "persecuţiei" la care este supusă biserica, inclusiv şeful ei, de către cei care condamnă nu doar indivizi capabili de cele mai abjecte abuzuri, ci şi sistemul care le-a permis acestora să se desfăşoare nestingherit. Evident, e invocat "un contrast cultural", cu pontiful roman pe de o parte, susţinînd clare "valori morale", şi societatea seculară pe de cealaltă, dedată unei "culturi a morţii" (expresie folosită din nou, ca o mantră, de către papă în mesajul urbi et orbi de duminică, în care nu a suflat o vorbă despre povestea preoţilor pedofili). Benedict şi aghiotanţii lui practică astfel o eschivă ieftină, uitînd că biserica este şi ea o cultură - "o cultură a secretului şi a fricii de scandal" (o spunea Raportul Ferns acum cinci ani), "o cultură a tăcerii" (o spunea recent monseniorul Charles Scicluna). Ar fi trist ca, mai ales în faţa şansei de a demonstra umanitate şi umilitate, biserica romană să devină şi un cult al personalităţii. Citatul din Caterina de Siena (tînără călugăriţă implicată în revenirea curţii papale de la Avignon la Roma, în a doua jumătate a secolului XIV, patroană a Italiei şi a Europei) din finalul alocuţiunii lui Angelo Sodano (care l-a numit pe papă "dolce Cristo in terra") nu e tocmai un semnal îmbucurător.

Mai multe aici şi aici.

Cum citeşti?

Mai circulă încă printre neoprotestanţi mitul pernicios al literalismului. Ideea este, în aparenţă, extrem de simplă: citeşti cum scrie, cu excepţia cazului în care un text ulterior îl anulează pe primul (în mare, relaţia NT-VT) sau limbajul este vădit metaforic (deşi nimic nu e mai subtil, mai relativ decît o metaforă). Simplitatea înşelătoare a acestei abordări creează aproape inevitabil iluzia clarităţii Scripturii, a facilităţii travaliului interpretativ şi a posibilităţii concluziilor categorice.

Haideţi să facem un mic exerciţiu. Cum citiţi Ioan 4:16-18? Mai toate explicaţiile la acest episod ioanin ne dau de înţeles că femeia de la fîntînă (apropo, autorul zice cînd pegé, cînd fréar, respectînd imperativul stilistic al varierii sinonimice) era o imorală căreia îi convenea de minune să stea prin tribunale, avînd cinci divorţuri la activ. Şi că o parte importantă a intenţiei lui Isus a fost să o "convingă de păcat", să o "conducă la pocăinţă". Această lectură, cu totul fantezistă, e propusă îndeobşte de oameni care susţin literalismul.

De ce fantezistă? Pentru că, în societatea samariteană a începutului de secol I, construită pe principiile Pentateuhului, doar bărbatul putea "intenta divorţ". În plus, cel mai frecvent motiv de divorţ era în epocă infertilitatea femeii. Astfel, pe lîngă posibilitatea pierderii prin deces a soţului (greu de crezut că toţi cinci "foştii" muriseră), o femeie rămînea singură doar pentru că era respinsă de către bărbat. Dacă ţinem cont de aceste informaţii subiacente textului, tabloul femeii de la fîntîna lui Iacov se schimbă dramatic. Ea nu este o femeie uşoară, ci o femeie marginalizată. Ea nu trăieşte în păcat, ci în singurul fel posibil care să-i asigure un trai (independeţa economică a femeii este o "invenţie" recentă). De altfel, nu există nici măcar umbră de reproş sau mustrare în cuvintele lui Isus. El invocă detaliul biografic doar pentru a-Şi demonstra calitatea de profet. Concetăţenii primesc mărturia şi invitaţia femeii fără urmă de suspiciune. Iar faptul că aceasta ieşise după apă la miezul zilei fusese un simplu accident, notat de către autor din dragul lui de detaliu care să ateste veridicitatea relatării.

Literalismul este o trădare a literarităţii şi, adesea, doar o scuză fantomatică pentru propriile prejudecăţi. Aceiaşi oameni care susţin că Geneza 1 descrie o săptămînă literală recurg fără să stea pe gînduri la alegorizare cînd Geneza 2 Îl descrie pe Dumnezeu modelînd în lut şi aplecîndu-se să-şi împartă duhul. Merită menţionat şi că literalismul are o gravă limitare intrinsecă - sînt o mulţime de lucruri, mai ales în viaţa omului contemporan, despre care litera Bibliei nu vorbeşte. De exemplu, ştiaţi că nu există text biblic care să condamne pedofilia?

Iluminări

Două chestii tari a adus deja primăvara asta: articolul lui Abi Chelbegean din Curierul adventist şi ultima serie de "răspunsuri la întrebări" de la Oameni şi perspective. Sînt amîndouă provocări la adevăr, maturitate şi curaj. Vreau doar să menţionez că nu stau niciodată pe gînduri cînd am şansa să ascult muzică bună în sabat. Sala de concerte este adesea un templu mai primitor, mai hrănitor şi mai luminos decît orice biserică. În plus, opţiunea marelui dirijor adventist Herbert Blomstedt (fără repetiţii în sabat, dar cu concerte - vezi aici) mi se pare şi de bun simţ, şi fericită teologic. Apropo (Edi repudiază neoplatonismul antropologic cu aceeaşi gură cu care susţine neoplatonismul teologic), Dumnezeu este o abstracţiune nefericită dacă există în afara timpului - nu poate asculta muzică.