O posibilă concluzie fricţională

În primul rînd, un segment important al dezbaterii pe subiectul acestor "fricţiuni" s-a desfăşurat aici, pe site-ul profesorului Lăiu. Pentru interesaţi, s-au adunat şi acolo destule "scîntei". Trebuie să adaug doar că, în pofida divergenţelor de opinie sau a unor reproşuri metodologice, preţuirea mea pentru Florin rămîne, ca de obicei, intactă.

O urmă a asocierii dintre puritate şi altar (despre care am vorbit pe baza lui Geneza 8) este detectabilă şi în Leviticul 27:9-13. Există două categorii de animale: cele "care pot fi aduse ca jertfă Domnului" (v.9) şi cele "care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului", adică animalele "necurate" (v. 11). Dat fiind că nu există animale necurate care să poată fi aduse ca jertfă, v.11 furnizează o definiţie apozitivă a impurităţii rituale aplicate la regnul animal.

O distincţie importantă practicată în codul mozaic (vezi textul fundamental din Leviticul 10:10) este aceea între sfînt şi curat. Puritatea este doar un mod aparte (ritual) de a organiza domeniul sacrului. Întîiul născut din orice animal (inclusiv din animalele necurate) era "al Domnului", deci sacru. Dar intrau în mod direct în folosinţa templului doar animalele curate. Animalele necurate sfinte (primogenite sau dedicate prin jurămînt) erau transformate în bani (sau, la început, în animale curate - vezi Exod 13:13). Evident, în momentul în care altarul a fost înghiţit de Jertfă, întregul sistem al purităţii rituale a devenit caduc. Puritatea este doar a inimii. Sfinţenia nu mai trece prin stomac.

În fine, koinos din Noul Testament nu este un tip de puritate diferit de cel redat prin akathartos, ci un sinonim conjunctural - cultural - al lui akathartos. Necurat era ceea ce era "comun" la neevrei, în top aflîndu-se chestiuni de dietă (pentru detalii, vezi discuţia cu Florin Lăiu, indicată la început).

Fricţiuni teologice V

Dacă Leviticul 11 şi Deuteronomul 14 ar fi avut ceva de-a face cu sănătatea, atunci Isus n-ar fi trebuit să-i lase pe ucenici să mănînce fără să se spele pe mîini (Matei 15:2; Marcu 7:2).

Una dintre găselniţele prin care adepţii perpetuităţii necurăţiei porcului "se scot" din diverse pasaje problematice ale Noului Testament este distincţia dintre doi termeni greceşti - koinos şi akathartos. Cel dintîi s-ar referi la "necurăţia rituală", iar cel de-al doilea la "necurăţia fizică / intrinsecă". Povestea asta este o prostie. În traducerea grecească (LXX) a cărţilor canonice ale Vechiului Testament, koinos abia dacă apare de vreo 4 ori, niciodată referitor la vreo formă de necurăţie. Akathartos este folosit uniform pentru a reda ideea de impuritate rituală (inclusiv în cazul animalelor). Mai mult, cînd koinos capătă - abia într-o apocrifă intertestamentală - sensul de "necurat", referinţa este la animale necurate (1 Macabei 1:47.62; cf. 2 Macabei 6:18-20).

Prin urmare, cînd Pavel scrie în Romani 14:14 că "nimic nu este necurat în sine", se referă inclusiv la animale. De altfel, Petru spune în Fapte 10:28 că "niciun om" nu este "spurcat (koinos) sau necurat (akathartos)". Este clar că pentru el cele două cuvinte sînt sinonime perfecte ("necurăţia" omului nu poate fi decît rituală). La fel cum e clar că afirmaţia lui anulează posibilitatea contractării de impuritate - poţi să mănînci ce vrei, nici un tip de carne nu te face necurat.

De ce stau lucrurile astfel? Ce s-a întîmplat cu mozaicul concept de necurăţie rituală? Foarte simplu - a fost înghiţit de Jertfă. Impuritatea cultică făcea parte dintr-un întreg sistem de administrare a distanţei dintre om şi Dumnezeu. Jertfa lui Hristos aruncă în aer paradigma aceasta, distanţa (sub toate formele ei) fiind înlocuită de apropiere. Toţi cei care cred sînt preoţi cu acces în sfînta sfintelor. Iar moartea - necurăţia prin excelenţă - a fost înghiţită de viaţă. Religia lui Hristos nu are loc pentru "ziduri de despărţire" (nici între oameni, nici între om şi Dumnezeu), singura puritate care contează fiind a inimii. Duhul nu face nicio deosebire, pentru că "a curăţit inimile prin credinţă" (Fapte 15:9).

Dacă necurăţia porcului este fizică/intrinsecă, atunci omul este (şi azi) într-o permanentă stare de necurăţie. De ce? Pentru că avem în flora intestinală microorganisme (de zece ori numărul de celule din corpul uman) care se hrănesc cu mortăciuni (materie organică, animală şi/sau vegetală, aflată în descompunere).

Fricţiuni teologice IV

Sensul triplei viziuni petrine din Fapte 10 este elucidat, printre altele, în trei pasaje legate de un acelaşi cuvînt: FA 10:20; 11:12; 15:9. Termenul comun la care mă refer este verbul diakrino, care înseamnă "a face deosebire", "a discrimina" (da, apare şi în 10:20, fiind tradus de Cornilescu prin apelul la un sens derivat - "a ezita", "a sta pe gînduri"). Morala viziunii cu animale necurate este că Duhul nu face nicio deosebire între evrei şi neevrei. Oricine "primeşte cuvîntul" (compară FA 2:41; 8:14; 11:1) primeşte şi botezul Duhului (FA 8:15-17; 11:15). Dumnezeu a deschis neamurilor "uşa credinţei" (FA 14:27).

Pînă aici, orice adventist ar fi de acord cu mine. Dar e nevoie să analizăm şi implicaţiile. Ce înseamna că "Duhul nu face deosebire"? Păi, să ne uităm un pic mai atent în povestea lui Petru. Adventiştii mi-ar spune grăbit (cum face profesorul Lăiu) că există două feluri de necurăţie - discul stricat cu "necurăţia fizică" şi "necurăţia rituală". Am dat deja suficiente motive pentru care această disociere este fără temei biblic şi cu totul confuză. Dar s-o acceptăm ad hoc. Cînd emisarii lui Cornelius ajung la Petru, el era găzduit în casa unui tăbăcar. Or, ştiţi foarte bine ce presupune această meserie - contactul permanent cu animale moarte. Tăbăcăria era o profesie necurată pentru evrei. Nu întîmplător casa evreului Simon era "lîngă mare". Şi totuşi, Petru - asemenea lui Isus - nu are probleme cu tabuurile rituale ale fariseilor.

Iope - oraşul fugii lui Iona, antitipul misiunii la neamuri - este pentru Petru scena unei lecţii noi. Duhul nu e mulţumit cu acceptarea celor care se expun "necurăţiei rituale". Duhul este antidotul pentru orice fel de necurăţie. Neamurile se deosebeau de evrei în primul rînd prin ignorarea întregului sistem de puritate rituală (unde intră şi "necurăţia fizică" a porcului). Iar Petru trebuie să înveţe lecţia categorică (are de trei ori aceeaşi experienţă extatică) a "deschiderii uşii credinţei" pentru cei care nu se construiesc identitar prin tabuurile animaliere din Legea lui Moise. Lucrul ăsta devine evident în decizia conciliului de la Ierusalim. Nişte creştini proveniţi din "partida fariseilor" (campionii purităţii de orice fel) ar fi dorit ca neamurile "să fie tăiate împrejur şi... să păzească Legea lui Moise" (FA 15:5). Asta ar fi însemnat efectiv că, pentru a deveni creştin, trebuia să devii mai întîi evreu. Care a fost decizia conciliară? "S-a părut nimerit Duhului Sfînt..." că neamurile puteau rămîne neamuri, respectînd doar regulile mozaice valabile şi pentru imigranţi (cf. FA 15:28-29). Printre acestea nu se regăsea şi tabuul privitor la carnea necurată.

Care a fost implicaţia ultimă a viziunii din Fapte 10? Petru a intrat "fără ezitare / discriminare" în casa unor mîncători de porc. Nici n-a apucat să termine de predicat, că Duhul i-a şi botezat. Iar predica poate fi citită (peste tot) în Noul Testament - nimic despre impunerea Legii lui Moise. Fapte 15 nu face decît să oficializeze instituţional "deschiderea uşii credinţei" de către Duhul Însuşi. Pînă la urmă, întreita viziune cu animale necurate este, printre altele, despre animale necurate.

Sondaj

Pînă termin eu de scris a patra "fricţiune teologică", haideţi să vă întreb ceva: cum funcţionează principiul reprezentativităţii în biserica din care faceţi parte? Mai precis, care este cvorumul stabilit în prealabil pentru ca o decizie luată prin vot să fie considerată reprezentativă şi valabilă pentru întreaga comunitate? În biserica adventistă, manualul denominaţional lasă la latitudinea bisericii locale sau a comitetului stabilirea cvorumului, atît pentru şedinţele comitetului, cît şi pentru adunările administrative (dar nu de la caz la caz). Asta nu înseamnă că el poate scădea sub "jumătate plus unu" - minimul uzual pentru grupuri bine definite, cu criterii explicite de apartenenţă. Din cîte îmi aduc aminte, BAZŞ respectă această uzanţă democratică (mi s-ar părea absurd să fac parte dintr-o biserică în care chestiunile ce ţin de competenţa plenului unei adunări generale să fie decise de - eu ştiu - 51 din 167 de membri, adică un pic peste 30%). Voi ce ştiţi, ce ziceţi?

Fricţiuni teologice III - o poveste porcină

Profesorul Lăiu îşi încheie postarea în marginea căreia scriu aceste "fricţiuni teologice" cu citarea unei opinii răzleţe (despre care el crede că e rezonabilă, ba chiar profundă) cu privire la exorcizarea din Matei 8:28-34 / Marcu 5:1-20 / Luca 8:26-39. Ca să vă fie mai uşor, o reiau şi eu aici (în transpunerea lui Florin): "Am observat o anumită afinitate între acele duhuri necurate şi animalele necurate. Cred că Iisus le-a permis în mod ironic să se asocieze astfel (duh necurat în trup necurat) pentru a condamna practica evreilor renegaţi (sau liberali) din zona aceea. Mi-am pus întrebarea: De ce Iisus, care nu a făcut nimănui nici o pagubă, a permis distrugerea turmelor de porci? Eu cred că dacă ar fi fost vorba de turme de oi, El nu ar fi permis demonilor să le distrugă!"

În primul rînd, episodul se petrece în Decapole (cf. Marcu 5:20), o regiune greco-romană (despre care puteţi afla mai multe aici). Turmele de porci nu sînt ceva straniu în peisaj. Prin urmare, "evreii renegaţi (sau liberali)" - ptiu, drace! - sînt o fantasmagorie. Isus nu avea ce să condamne, nici cum să fie ironic. În al doilea rînd, Isus e celebru şi printr-o întîmplare în care nu s-a sfiit să "facă pagubă" - mă refer, evident, la "curăţirea templului". Sînt, de altfel, comentatori care asociază cele două episoade în numele unei demonstraţii soteriologice (şi jertfele curate, şi cele necurate sînt depăşite de oferta sa sacrificială). Trei: pentru Isus conta cel mai mult omul (şi puritatea lui). Avem toate motivele să credem că le-ar fi permis demonilor (singurele personaje evanghelice în dreptul cărora se foloseşte adjectivul akáthartos) să "intre" în orice soi de animal - dacă aşa cerea povestea. Doară, în sistemul mozaic, fix un animal curat (un ţap) era folosit pe post de transportor pentru toată necurăţia unui an de zile. Ceea ce mă aduce la a patra şi ultima observaţie: morala acestui episod evanghelic nu este că porcii au o "afinitate" pentru duhuri necurate (sau viceversa), ci - dimpotrivă - că pînă şi animalele necurate sînt prea curate pentru duhurile necurate. Să mă explic.

Marcu ne spune de trei ori în deschiderea poveştii că omul "stăpînit de un duh necurat" locuia "în morminte" (5:2.3.5). Luca menţionează acest detaliu o singură dată, ca şi Matei; dar adaugă un altul la fel de interesant - că, atunci cînd rupea legăturile, omul nostru "era gonit de dracul prin pustii" (8:29). Şi mormintele, şi pustia sînt - măcar la nivel simbolic, prin asociere cu moartea, cu increatul - locuri ale necuratului (pustiul era destinaţia ţapului pentru Azazel; cf. Leviticul 16:22). Demonii au o "afinitate" pentru ele. Cel mai mult le place să poarte prin asemenea locuri fiinţe curate, pe care şi le subjugă. Ăsta e deliciul lor suprem. În toţi cei trei sinoptici, ideea "transferului" la porci le aparţine demonilor, dar nu este decît o soluţie în disperare de cauză (nicidecum o delectare anticipată voios). Ei fac tot posibilul să rămînă "în zonă" (Marcu 5:10), să nu ajungă "în abis" (Luca 8:31). Acesta - abisul ("adîncul") - este, la Pavel, "locuinţa morţilor" (Romani 10:7) sau, la Ioan, un loc-sub-cheie (Apocalipsa 9:1; 20:1-3; de asociat probabil cu "închisoarea" din 1 Petru 3:19 şi tartarul din 2 Petru 2:4). În cosmologia simbolică a Bibliei, marea este şi ea "adîncul" (vezi Geneza 1:2). Or, demonii sfîrşesc exact unde nu-şi doreau. Porcii nu sînt un "plasament" norocos, ci un mult prea scurt drum către un deznodămînt inevitabil.

Trebuie să mai adaug aici doar unul sau două lucruri. Luca spune "în lac", nu "în mare" ca la Matei şi Marcu. Asta se datorează faptului că pentru el doar Mediterana este "mare" (vezi Fapte 10 - Iope e port la Mediterana - sau 27). Simbolismul rămîne însă intact, cu atît mai mult cu cît cuvîntul pentru "lac" nu mai apare în Noul Testament decît în Apocalipsă - "iazul de foc" în care sfîrşesc diavolul, fiara, profetul mincinos, fricoşii, ba chiar şi "moartea şi locuinţa morţilor". Diavolii au crezut că se tocmesc cu Isus, iar acesta le-a tras o ţeapă de proporţii. În fine, vă amintesc că imaginea sfîrşitului "în mare" apare şi altundeva în Noul Testament: oricine "scandalizează" pe "unul din aceşti micuţi" îşi merită piatra de moară agăţată de gît şi răcoarea de pe fundul mării (Matei 18:6 / Marcu 9:42 / Luca 17:2); la fel, "Babilonul, cetatea cea mare", sfîrşeşte metaforic ca o "mare piatră de moară" în adîncul mării (Apocalipsa 18:21). Această destinaţie este o condamnare definitivă.

Apendice fricţional şi fantezii acvatice

Am uitat să-l trag de mînecă pe Florin Lăiu şi într-o altă chestiune. Dom' profesor sugerează - nici mai mult, nici mai puţin - că a mînca porc este un păcat pasibil de pedeapsă divină. Vreau şi eu să văd acel articol de lege mozaică în care sînt prevăzute pedepse (omeneşti măcar) pentru consumul de porc.

Şi pentru că Enthousiasmos a stat destul în music box, iar vara ne face să tînjim halucinant după fabuloase perdele de apă sau răcoroase lacuri de munte, puteţi asculta acum trei mostre de pe albumul Wasserspiele (dedicat în întregime temei acvatice în literatura pianistică romantică şi impresionistă) al artistului german de origine română Eduard Stan.

Fricţiuni teologice II

Încep această a doua rundă de "fricţiuni teologice" cu o reacţie la nişte remarci ale lui Florin Lăiu. Spune dom' profesor: "dacă cineva vrea să confunde necurăţia fizică şi necurăţia rituală, este liber să o facă". Vreau să ştiu şi eu care e diferenţa - mai precis, ce este aceea "necurăţie fizică". Pentru că, pe de o parte, Florin recunoaşte absenţa unei diferenţieri terminologice in codul mozaic; iar pe de alta, nu pot să pricep cum, de exemplu, necurăţia genitală (a femeii la ciclu sau a bărbatului după o poluţie nocturnă) nu intră la categoria "necurăţie fizică", deci etern valabilă. Apropo de precedente "pre-mozaice", pasajul din Geneza 31:34-35 trădează vechimea tabuului - pasaj cu atît mai savuros cu cît, în limbajul Vechiului Testament, şi idolii sînt o "necurăţie", iar la Ezechiel (36:17) "spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei" devine paradigmatică pentru apostazia idolatră a lui Israel. Să mai adaug că Noul Testament "menţine porunca", deşi nu o "reconfirmă"?

Am folosit mai sus, vorbind despre impuritatea genitală, tocmai raţionamentul lui Florin cu privire la cărnurile necurate. Dacă Florin are dreptate în privinţa ultimelor, atunci ar trebui să susţină şi perpetuitatea celei dintîi. Eu unul - vă aduc aminte - le resping, pe baza teologiei Noului Testament, în egală măsură.

Dom' profesor "o comite" cu totul neaşteptat cînd vine vorba de invocarea lui Petru, cel din 1 Petru 1:14-16, în sprijinul tezei sale cum că trebuie să deosebim şi astăzi între animale curate şi necurate. Spune Florin: "Aici apostolul citează din Legea lui Moise, cu referire la distincţia dintre cărnuri curate şi necurate, aşa cum apare în concluzia capitolului 11 din Levitic, care legiferează aceste interdicţii (v. 44-47)." Şi: "Aceeaşi injoncţiune se repetă în Lev 20:25-26." Uluitor! Chiar să fi uitat Florin că acestea nu sînt singurele contexte în care apare porunca "fiţi sfinţi"? Leviticul 19:2 (singurul pasaj din LXX identic cu 1 Petru 1:16) spune şi el "fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt"; iar contextul este acela al purităţii relaţiilor sexuale (capitolul anterior) şi (imediat după) al respectării poruncilor a cincea, a patra şi a doua din decalog. Leviticul 20:7 are şi el aceeaşi injoncţiune, contextul fiind acela al condamnării spiritismului (vezi şi 20:26-27) şi, ulterior, al unor aplicaţii specifice ale unor porunci din decalog (a cincea şi, in extenso, a şaptea). Iar Numeri 15:40 spune "fiţi sfinţi" tocmai după ce a decretat purtarea de ciucuri cu fir albastru la colţurile veşmintelor (terminologia lui Cornilescu)!

De altfel, Petru ne spune el însuşi foarte limpede la ce se referă. Chiar în versetul 14 vorbeşte despre "pofte" - care în mod cert nu sînt culinare (vezi 1 Petru 2:11...; 4:1-4). Puritatea pe care o propune este "prin Duhul" şi întru dragoste (1 Petru 1:22). Lucrurile de lepădat sînt răutatea, vicleşugul, prefăcătoria, pizma, clevetirea (1 Petru 2:1) - acestea spurcă. Conştiinţa este cea care trebuie să rămînă curată (1 Petru 3:16.21), lucru care nu se realizează ferindu-te de un soi de carne sau altul, ci prin antitipul mîntuitor al botezului (adică prin credinţa dătătoare de viaţă în mijlocirea Fiului), care nu este "o curăţire de întinăciunile trupeşti" (tot 1 Petru 3:21). Nu găsesc nicio urmă de referinţă la alimentaţia kosher în 1 Petru.

Dom' profesor, nota 2 la exegeză! :)

Fricţiuni teologice I

Am descoperit de curînd că o postare mai veche a lui Florin Lăiu despre "spurcăciuni" a generat, prin primăvară, o mică discuţie în care am fost citat. Lucrul acesta m-a determinat să reiau investigaţia în legătură cu distincţia curat-necurat. Vă propun aşadar o serie de "fricţiuni" teologice (nu neapărat limitate la reglementările mozaice cu privire la alimentaţie şi perpetuitatea / caducitatea lor) din care sper să iasă scîntei. Adică lumină :)

Scrie dom' profesor: "Săptămîna, ca perioadă ciclică marcată de o zi sacră, îşi are originea în VT înainte de Moise". Iar apoi trimite demonstrativ la Geneza 2:1-2; 7:4-10; 29:27-28. Ei bine, această afirmaţie e de mai multe ori problematică. În primul rînd, chiar şi acceptînd ad hoc teza auctorialităţii mozaice a Genezei, avem în paginile ei opinii teologice şi "istorice" contemporane lui... Moise, nu de dinaintea lui. Cu alte cuvinte, putem stabili cel mult că săptămîna era cunoscută undeva la mijlocul mileniului II a.Chr., fiind considerată extrem de veche. În al doilea rînd, pasajele din capitolele 7 şi 29 nu spun nimic despre "o perioadă ciclică marcată de o zi sacră". Cel dintîi se referă la o unică perioadă de şapte zile (în care, cel mai probabil, a avut loc îmbarcarea tuturor "pasagerilor") care precede potopul. Iar al doilea, la durata tradiţională a unei nunţi în Orientul Apropiat antic.

Florin ar fi putut cita cu ceva mai mult succes în sprijinul tezei sale superbul pasaj din Geneza 8:6-12. Aici, mai întîi implicit, apoi - de două ori - explicit, apar trei perioade consecutive de cîte şapte zile. Nu ni se spune nimic despre vreo "zi sacră", dar măcar avem "o perioadă ciclică". Problema este că apariţia lui 7 în povestea biblică a potopului nu este cîtuşi de puţin unică. Versiunea poveştii inclusă în Epopeea lui Ghilgameş recurge şi ea la simbolistica lui 7 - potopul lui Utnapiştim a durat fix şapte zile (la fel ca în poemul despre Atrahasis), iar prima pasăre-spion (la el e porumbelul, urmat de o rîndunică şi un corb) e trimisă în recunoaştere tot "după şapte zile". Or, nu ştim nimic sigur despre săptămînă (cu atît mai puţin despre una ritmată de sabat) la sumerieni sau akkadieni. 7 este desigur încărcat simbolic, fiind un motiv literar recurent.

Simbolistica lui 7 corespunde aici (în Geneza 7 şi 8, unde şi 40 e un număr important), în oglinda distrugerii, creaţiei în 7 din primul capitol. Are loc o dez-inaugurare, o re-inaugurare a lumii. Lucrul acesta e sugerat chiar de pasajul păsărilor-spioni. Corbul - animal necurat - are în ebraică un nume (înrudit etimologic cu termenul pentru "seară"), legat desigur de penajul lui, care trimite la întunericul de deasupra apelor din Geneza 1:2. Asocierea aceasta întăreşte ideea că "necurăţia" este înrudită conceptual cu haosul, cu deşertul (pustiul - vezi şi ţapul pentru Azazel), cu moartea (corbul s-a dovedit ineficient ca "spion" tocmai pentru că - spun comentatorii - s-a apucat să devoreze cadavre plutitoare). Porumbelul - animal curat şi adesea alb - poate fi asociat luminii, ba chiar - printr-un ocol nou-testamentar - Duhului (prezent şi el în Geneza 1:2). În orice caz, el face parte din tabloul renaşterii purificatoare a lumii. Mai mult: ca pentru a sublinia legătura cu Geneza 1, porumbelul caută în zborul său... odihnă (menirea oricărui templu). La început, nu găseşte. Se întoarce la Noe, al cărui nume înseamnă tocmai "odihnă". E un alt indiciu cum că arca lui Noe funcţionează în povestea biblică a potopului ca un sanctuar. Un sanctuar în care este loc, ca în viziunea lui Petru din Fapte 10, şi pentru "spurcăciuni".

În Geneza 9 i se permite pentru prima dată omului să mănînce animale. Autorul textului biblic este însă extrem de "neglijent", pentru că spune: "tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană" (v.3). Mai mult, "ce se mişcă" e de fapt, în original, cuvîntul (folosit din abundenţă în capitolele 1 şi 6-8) pentru "tîrîtoare" - excluse în bloc din dieta (re)comandată de Leviticul 11. Singura prevedere alimentară este cea referitoare la sînge - valabilă în codul mozaic şi pentru străini (Leviticul 17) şi reiterată la conciliul de la Ierusalim (Fapte 15). Distincţia curat-necurat apare doar în contextul jertfei (Geneza 8:20). Iar autorul e din nou neglijent: Noe "a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar". Orice soi de animal curat (nu doar boii, ţapii, berbecii şi porumbeii) a devenit jertfă. Sau invers: doar soiurile de jertfă au fost socotite curate.

Ficţiuni teologice

Că tot e şi anul acesta România sub ape, hai să vă întreb: ştiaţi că populara (printre adventişti şi penticostali) teorie a "revărsării" Duhului sub forma "ploii tîrzii", care e alta decît "ploaia timpurie", e o ficţiune teologică fără urmă de temei biblic? Ideea asta a fost "descoperită" în deceniul al treilea al secolului XIX, în contextul efervescenţei milenariste din Anglia (numele lui Lewis Way şi Edward Irving, precursori ai dispensaţionalismului şi, respectiv, penticostalismului, sînt asociate cu primele apariţii ale acestei interpretări în scris). Şi nu este decît rezultatul unei exegeze abuzive la Ioel 2. Noul Testament însuşi (i.e. Petru, care citează din Ioel 2) nu ştie nimic de ea.