Dinspre umbre

Profesorii mei de română din generală - Ion Frînculescu, la Roşiorii de Vede - şi liceu - Ion Pecie, la Tîrgu Jiu - au fost poate oamenii cei mai importanţi ai adolescenţei mele. Despre primul, nu am veşti să ne fi părăsit iremediabil. Dar al doilea a încetat din viaţă acum două zile.

Cu ei, dintre profesori, am petrecut cel mai mult timp, la clasă şi în particular, la "meditaţii". Ei m-au învăţat să citesc şi să scriu. Ei mi-au nutrit şi ghidat dragul de litere.

Am consumat leneş, acum 16-17 ani, delectabile zile dintr-o toridă vacanţă la bunici devorînd Romancierul în faţa oglinzii (Cartea Românească, 1989) a profesorului Pecie (şi, în nimerit tandem, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură a lui Crohmălniceanu). Încă din acei ani, ne povestea luxuriant la ore de proiectul unui alt studiu, apărut în 2001 la Viitorul Românesc, cuplat cu texte mai vechi, în Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu. Iar anul acesta a apucat să vadă ieşind de sub tipar şi Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă (mai întîi la o editură gorjeană, iar apoi, în condiţiile grafice pe care le merita, la Paralela 45).

Întîmplarea face ca tocmai zilele trecute să fi isprăvit Masa umbrelor a lui Ionel Teodoreanu. Profesorii mei de română, în viaţă sau în moarte, au locul asigurat la cina cea de taină a amintirilor mele. "Umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cetitorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele."

PS Le mulţumesc Oanei şi lui Alin pentru punerea în temă. Şi lu' Simona pentru flamuri şi stindarde.

Despre ispăşire VIIc

Rămînînd în aria semantică a "ispăşirii" ebraice, face să aruncăm o privire şi asupra verbului kipper. După numărătoarea mea, acesta apare în Tanakh de 101 ori. Doar un sfert din ocurenţe (24) provin din afara Pentateuhului, iar jumătate (49) sînt numai în Leviticul! Capitolul cu cea mai mare densitate (16) este, fireşte, Leviticul 16 - ceea ce nu face decît să ilustreze statistic afirmaţia mea cum că "ziua ispăşirii" este culminaţia întregului sistem levitic (menit în fiece detaliu, în fiecare sărbătoare să realizeze ispăşirea), nu excepţia de la regulă. Dar să pomenim cîteva pasaje interesante.

Despre înţelesul ispăşirii ne putem face o idee încă de la prima ocurenţă a verbului, în Geneza 32:20 (v.21 în TM) - Iacov spera "să-l potolească" pe Esau printr-un peşcheş (minchah în original, exact numele ebraic al jertfei de mîncare), pentru a-i vedea faţa şi a trăi. Ispăşirea e deschidere de drum, e protecţie. Kipper apare apoi în Exodul 29:33.36-37, în contextul inaugurării preoţiei aaronice şi a sanctuarului. Din Leviticul 9:7 aflăm că în acelaşi context inaugural s-a făcut ispăşire şi pentru popor, scopul fiind acela de a pregăti epifania, apropierea fără victime de slava divină (cf. v.6 şi 23-24). Numeri 8:19 confirmă această interpretare a ispăşirii - "astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi de nicio urgie cînd se vor apropia de sfîntul locaş".

Ezechiel cunoaşte şi el foarte bine sensurile ispăşirii. În 43:20.26 avem ispăşirea ca inaugurare. Iar în 45:15.17 ni se spune explicit că toate tipurile de jertfă şi toate sărbătorile împlinesc acelaşi scop ispăşitor. Mai mult, în acelaşi capitol (45:18-20) avem prevăzută, în cadrul restaurării vizionare, post-exilice a templului, ceea ce pare a fi un soi de "zi a ispăşirii", situată însă chiar la începutul calendarului cultic, în oglinda inaugurării mozaice a sanctuarului din pustie (cf. Exodul 40:2).

Aşadar, ispăşirea nu era domeniul exclusiv al unei singure zile din calendar, ci sarcina continuă a întregului scenariu ritual. Era şansa găzduirii prezenţei divine. Niciun aspect al cultului mozaic nu viza acumularea de rău şi necurăţie la sanctuar. Dimpotrivă, ispăşirea făcea posibilă puritatea şi sfinţenia prezenţei divine. "Ziua ispăşirii" era doar momentul de apropiere maximă între om şi Dumnezeu, moment facilitat şi garantat de un an întreg de sfinţire şi purificare.

Despre ispăşire VIIb

Numele biblic al "zilei ispăşirii" este yom (ha)kippurim (formă care apare şi în tratatul mişnaic Yoma). Singularul kippur, cu care sîntem obişnuiţi astăzi, nu e de găsit în Tanakh. După cum remarcam aici, prima ocurenţă a lui kippurim este în Exodul 29:36, în contextul inaugurării preoţiei aaronice. Acest termen tehnic lipseşte din Leviticul 16, denumind "ziua ispăşirii" abia în Leviticul 23:27-28 şi, incidental, 25:9. E cu totul remarcabil că am trecut deja în revistă jumătate din versetele în care avem kippurim; că toate opt sînt din Exodul, Leviticul şi Numeri; şi că această sărbătoare nu este menţionată niciunde altundeva în afara Pentateuhului (nici măcar în Ezechiel)!

În Exodul 30:10 şi Numeri 29:11 regăsim alte două referinţe la "ziua ispăşirii". Prima este curioasă din cel puţin două motive. Mai întîi, ea constituie un anacronism în ordinea povestirii - asumă familiaritatea cu textele din Leviticul în care ceremonia este descrisă pentru prima dată. Nu este însă singura situaţie de acest gen din Exodul - "cîntarea lui Moise" conţine un pasaj (15:13-17) ce pare scris după consumarea călătoriei spre Canaan şi stabilirea Ierusalimului ca centru cultic, iar finalul capitolului 19 insistă să-i pomenească pe preoţi înainte ca sanctuarul să fi fost construit şi preoţia înfiinţată! Apoi, Exodul 30:10 pare să nu ştie de Leviticul 4, care include două cazuri particulare ale jertfei de purificare, altele decît cel reglementat prin calendar (mă refer, evident, la cazul jertfei purificatoare de yom kippur), în care sîngele ajungea pe "coarnele" altarului pentru tămîiere.

În fine, ultimele două ocurenţe ale lui kippurim sînt extrem de instructive. În Exodul 30:16 dăm peste "argint ispăşitor" ("argintul pentru răscumpărare" al lui Cornilescu). Indiferent de raţiunile (încă disputate) care justificau aversiunea divină pentru recensăminte, e clar că taxa pe suflete avea menirea de a-i proteja pe recenzaţi de mînia divină (cf. v.12). Iar în Numeri 5:8 avem un "berbec ispăşitor" care este acelaşi cu cel din Leviticul 6:1-7 (5:20-26 în TM).

Ce putem deduce din acest mic studiu lexical? Că inaugurarea şi ispăşirea se presupun reciproc; că ispăşirea îi protejează pe oameni de slava divină; că pînă şi un asham (jertfa pentru vină) face ispăşire. Şi - să nu uităm - că textul Pentateuhului este departe de a fi unitar (opera unui singur autor) şi scutit de aberante interpolări. Dar, ca să nu vă las cu un gust amar, invoc aici vorba lui Ricoeur (dacă îmi aduc aminte bine) care zicea că euharistia este o transsubstanţiere - jertfa devine pîine şi vin. Isus a luat măcelul de animale şi oameni din Vechiul Testament şi l-a prefăcut în şansă pentru toţi, în drum deschis, în viaţă din belşug.

Despre ispăşire VIIa

Nici nu mai ştiu de unde să apuc subiectul. Aş putea să-l abordez frontal, ceva de genul "gîndiţi-vă numai: nu orice păcat îşi putea găsi soluţia la sanctuar şi mă îndoiesc că asta era, acceptînd interpretarea adventistă, din cauză că Dumnezeul găzduit în sanctuar nu putea su-porta şi cele mai grele păcate; trebuie că erau de vină, nevinovate de altfel, vehiculele de la salubritate, care nu puteau purta către groapa de gunoi şi vinovăţii mai de soi; era nevoie de o maşină de gunoi pe măsură, eventual intergalactică, să ducă şi păcatele mişto către templul ceresc, infinit încăpător. Ceva pute!" Astfel, potrivit elucubraţiei adventiste, evreul învăţa din legea jertfelor că Satana va fi făcut responsabil doar de păcăţelele ce puteau fi găzduite temporar la sanctuar. Dar noi, în "era noastră", ştim că, datorită îmbunătăţirilor din sistemul de salubritate, toate mizeriile, şi cele mai pestilenţiale, vor sfîrşi în capul diavolului, săracul! Şi, prin urmare, harul nu este altceva decît timpul cît Dumnezeu poate suporta miasma răului în propria casă. Cînd I se pune pata, gata, intră în acţiune "judecata de cercetare"! Vidanjează templul astral şi face să plouă cu rahat peste un singur individ din univers. După cum un singur adam, nu primul, al doilea, a cărat tot rahatul (şi ăla care a fost, şi ăla care va să vie) în cer. Cîh!

Sau aş putea să-i administrez mici croşee: vreau şi eu măcar un singur indiciu textual (din Pentateuh de preferinţă) pentru ideea fantezistă potrivit căreia acelaşi sînge animal, cu aceeaşi aplicare rituală, avea în funcţie de calendar proprietăţi diferite - căra păcat şi necurăţie în templu în tot timpul anului, mai puţin de Yom Kippur, cînd spăla templul de păcat şi necurăţie. Nu există nicio iotă în Lege care să sugereze o asemenea reversibilitate rituală. Sîngele vărsat după Lege la sanctuar curăţă întotdeauna. Şi, apropo, nu pe cel care îl procură. Ca să te apropii de sanctuar trebuia să fii deja curat şi sfînt. Sîngele de la templu curăţă templul - întreţine adică prezenţa divină, protejînd totodată comunitatea de inflamabilitatea sfinţeniei divine (aceasta este definiţia corectă a "ispăşirii").

Sau aş putea cita sinteza de excepţie a lui Jonathan Klawans, desfăşurată în două cărţi - Impurity and Sin in Ancient Judaism (OUP, 2000) şi Purity, Sacrifice, and the Temple Symbolism and Supersessionism in the Study of Ancient Judaism (OUP, 2005), ce rezumă sensurile ritualului mozaic la două principii pe care, oricum le-ai lua, nu le poţi armoniza cu aberaţia adventistă. Şi să nu rîd de Florin cînd se plînge că nu scriu un studiu serios, eventual o teză de doctorat pe tema ispăşirii! Există deja toată literatura de specialitate de care e nevoie pentru a înţelege mai bine sistemul levitic. Mai e nevoie doar de umilinţa lui "a te lăsa învăţat" şi, eventual, dezvăţat de prostii.

Sau, aşa cum se va vedea, mă pot întoarce la text, explorînd diverse căi de acces către Leviticul 16.

Pentru ca a iesit soarele...

e cazul sa improspatam oferta pianistica. Asa se face ca puteti asculta in "cutia muzicala" de pe acest blog doua piese ale marelui excentric care a fost Friedrich Gulda si o bijuterie a lui Alexis Weissenberg, prea putin cunoscut pentru inspiratele incursiuni in afara pianului clasic - toate trei in interpretarea lui Marc-André Hamelin, singurul canadian ce poate sta mai mult decit onorabil intre amintirea lui Glenn Gould si cea a lui Oscar Peterson.

Promit sa ma intorc la blogareala mea inofensiva de aici. Nu de alta, dar trebuie sa-i venim de hac lui Azazel.