Despre ispăşire VIIf

Recititi 1 Regi 1:49-53. E un episod de gratiere. Coarnele altarului sint locul in care se obtine ispasirea - indepartarea obstacolului din calea apropierii, capatarea bunavointei suzeranului. Sau nu - vezi 1 Regi 2:28-34, in care sentinta nu este nici macar comutata. Si Adonia, si Ioab se prind de coarnele altarului in cautarea iertarii. Amindoi stiu ceva despre semnificatia ritualului levitic. Stiu cu siguranta ca gestul lor nu presupune niciun transfer (ar fi trebuit sa functioneze in ambele cazuri, nu?). Cel care il iarta pe Adonia nu este altarul. Iar singele lui Ioab, condamnat pe drept pentru propriile fapte singeroase, nu contamineaza locul sfinteniei. In ambele cazuri, raul este eliminat, iar altarul ramine curat si sfint.

Nu acelasi lucru se intimpla in Ieremia 17:1, unde pacatele persista in inimi si pe coarnele altarelor (altele decit cel de la sanctuarul levitic). Iudeii au ales sa recurga la un cult alternativ care se dovedeste ineficient. In mod normal, prin respectarea legamintului si a ritualului levitic, si inimile oamenilor, si coarnele altarului trebuia sa fie curate (si nu doar o zi pe an). Dar incalcarea legamintului produce situatia opusa - raul si necuratia contamineaza definitiv.

Recititi Deuteronomul 23:14. Va puteti imagina ca Dumnezeul care nu suporta impuritate in tabara ar fi intimpinat-o cu bratele deschise la sanctuar? Sensul intregului "sistem al jertfelor" era prezervarea puritatii si sfinteniei templului, astfel incit prezenta divina sa fie posibila. Singura directie admisibila pentru pacat si necuratie era in afara (am vazut asta si in ceremonia de Yom Kippurim). Orice aplicare de singe contribuia la puritatea si sanctitatea sanctuarului.

Mai mult, recititi Romani 3:25 si Evrei 9:26. Pacatele nu sint transferate catre sfintenie, ci "trecute cu vederea" (paresis - lasate sa cada / aruncate afara) si "sterse/indepartate" (athetesis). Este exact limbajul lui Augustin, de exemplu: "Morte sua... quidquid culparum... purgavit, abolevit, exstinxit..." ("Prin moartea Sa... orice vina... a curatat, abolit, anulat" - De Trinitate, IV 17). Pina si 1 Petru 2:24, reluind Isaia 53, arata ca "purtarea pacatului" (daca e sa acceptam aceasta redare) se refera doar la trupul crucificat, la Isus ca jertfa. Niciunde vreo sugestie de transfer al pacatului catre "sanctuarul ceresc". Pacatul nu cunoaste viata dupa Moarte.

Despre ispăşire VIIe

Leviticul 16:21 conţine singura instanţă din întregul Pentateuh în care păcate şi fărădelegi sînt mărturisite asupra unui animal (am mai remarcat şi în alte rînduri faptul că "punerea mîinilor" nu avea în mod normal o implicaţie confesională). Iar în acest unic caz, păcatele şi fărădelegile nu iau calea sacrului, a altarului şi a sanctuarului (lucru imposibil în oricare zi a anului ritual iudaic), ci drumul pustiei, al anihilării, al eliminării totale. Nu, nu ştiu dacă Azazel e un nume propriu, aşa cum par să indice paralelismul din v.8 şi apariţia unui demon omonim în varianta etiopiană a lui Enoh (unul dintre îngerii care s-au încurcat cu femei, fix cel care i-a deprins pe bărbaţi cu arta războiului şi pe femei cu artificiile sulemenirii); sau dacă e doar un nume al eradicării. Cert este că asemenea ritualuri eliminatorii nu erau o raritate în lumea antică a Orientului Apropiat - după cum demonstrează şi Leviticul 14, pe care l-am mai invocat.

Ceremonia de Yom Kippur nu avea menirea de a înlătura efectele unui an întreg de acumulare a răului la sanctuar, ci ducea apropierea omului de Dumnezeu pînă la capăt, desăvîrşind un an întreg de ispăşire. Întocmai ca la inaugurarea templului, jertfele de ispăşire/purificare aduse nu răspundeau vreunei infracţiuni comise în prealabil, ci deschideau drum către sfinţenie. Probabil că tocmai pentru a amplifica ideea de puritate a proximităţii sacrului a fost recrutat şi ritul eliminatoriu al lui Azazel - omul a trăit să-l vadă, ca prin ceaţă, pe Dumnezeu şi orice rău este definitiv alungat din comunitatea credincioşilor. Sfinţenia se instalează în toată slava ei în Israel.

Merită să remarcaţi cîteva detalii: nu există şi un viţel pentru Azazel, care să întregească jertfa pentru preoţi; v.20 prezintă momentul ţapului pentru Azazel ca avînd loc după ce "ispăşirea pentru sfîntul locaş" se va fi "isprăvit" - ceea ce sugerează că acest segment ritual viza magic şi/sau didactic comunitatea de credincioşi, nu templul şi, din nou, clerul aferent; în fine, ispăşirea nu era completă pînă ce nu se aduceau sacrificiile pentru "arderea de tot" (v.24) - acestea sînt temelia întregului cult levitic (se poate spune că orice jertfă "pentru păcat" / pentru purificare nu era decît introducerea necesară pentru ofranda supremă a holocaustului; inaugurarea templului, inclusiv de Yom Kippur, făcea posibilă "jertfa necurmată").

Excepţia corală

După o lună de Gulda, vă propun să ieşim puţin din lumea pianului. Zilele trecute, Eric Whitacre a lansat la New York această a doua producţie a proiectului coral virtual iniţiat anul trecut. Dacă pentru Lux Aurumque "s-au strîns" nici 200 de voci, Sleep (a cărei versiune înregistrată pe acest album am inclus-o eu) a adunat peste 2000 - o impresionantă comunitate internaţională. În caz că vreţi să comparaţi textul lui Silvestri cu celebra poezie a lui Frost pe care Whitacre şi-a compus piesa, daţi un click aici.

Despre ispăşire VIId

Primele trei versete din Leviticul 16 stabilesc o legătură clară a acestui capitol cu episodul dramatic din Leviticul 10, el însuşi plasat - apropo - în contextul inaugurării preoţiei (capitolele 8-9). Crima lui Nadab şi Abihu a fost o crimă a apropierii nelegiferate ("au apropiat de prezenţa divină foc neautorizat" - Leviticul 10:1 în traducere proprie). Nu cădelniţa, focul sau tămîia le-au fost fatale celor doi, ci proximitatea neregulamentară. După cum reia şi Leviticul 16:1, cei doi fii ai lui Aaron au murit "în apropierea lor de faţa lui YHWH" (traducerea mea literală). Ritualul descris în capitolul 16 are menirea de a arăta "cum să intre Aaron în sfîntul locaş" (v.3) şi să nu aibă aceeaşi soartă ca fiii lui. Yom Kippur ţine de regimul apropierii, ca întregul sistem levitic, căruia îi slujeşte de culminaţie.

Raportul dintre capitolele 10 şi 16 este confirmat şi de un subtil indiciu intertextual: Leviticul 10:1 şi 16:12 sînt singurele pasaje din această carte în care apare tămîierniţa (ebr. machtah), al cărei rost e elucidat în 16:12-13. Acest detaliu sugerează că apropierea nelegitimă de care s-au făcut vinovaţi Nadab şi Abihu viza chiar "sfînta sfintelor". Şi nu e lipsit de importanţă faptul că singurul context narativ în care tămîierniţa mai apare în Pentateuh este cel al capitolelor 16-17 (16 în Cornilescu; toate referinţele de mai jos au în vederea această versiune) din Numeri - o altă poveste a apropierii nelegiuite, în care cădelniţele răzvrătiţilor se sfinţesc prin moartea acestora (Numeri 16:36-40), iar Dumnezeul dezlănţuit (Numeri 16:36 - foc mistuitor, ca în Leviticul 10) e în cele din urmă placat cu o fumigenă (Numeri 16:46-48).

Adventiştii susţin în general că ţapul pentru Azazel nu este o jertfă. Leviticul 16:5 vorbeşte însă despre "doi ţapi pentru jertfa de ispăşire". Amîndoi ţapii sînt "fără cusur"; doar zarurile fac o deosebire funcţională între ei. Mai mult, am arătat deja că definiţia biblică a jertfei este "lucru apropiat/care face posibilă apropierea". Leviticul 16:20 foloseşte limbajul jertfei şi în cazul ţapului pentru Azazel: "să apropie ţapul cel viu". Numai că, în vreme ce sîngele primului ţap ajunge, împreună cu sîngele viţelului, pînă în "sfînta sfintelor", ţapul cel viu face drumul invers, al îndepărtării maxime, către ţinutul morţii, al increatului, al Necuratului. Şi moartea lui (naturală sau, în tradiţia rabinică, nu tocmai) este ispăşitoare, după cum moartea păcătosului este ispăşitoare (purificatoare).

Pentru că, da, definiţia biblică a ispăşirii nu este restrînsă la moartea substitutivă, moartea care face posibilă apropierea, ci include şi moartea celui îndepărtat pentru totdeauna de la viaţă. Ispăşirea este instaurarea şi menţinerea prezenţei divine. Are ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Şi drept cost moartea substitutivă sau, dacă substituţia este imposibilă ori respinsă, moartea proprie, îndepărtarea.