An Nou cu haine vechi (după Myo)

Obişnuiam să susţin, nu fără o oarecare satisfacţie, că nu sunt superstiţioasă. Cu toate astea, aşteptam sfârşitul de an cu înfrigurare. Urma ca, din coşuleţul cu făgăduinţe, să extrag una special pentru mine, scrisă - e drept - de careva dintre amicii mei, care primeau sarcina asta pentru o rază în plus la steluţă, sau poate chiar de mine, de pe o listă dinainte stabilită. Nu exista îndoială că Zeul va fi stabilit exact „întâmplarea”, îmi va fi ghidat mâna şi voi fi luat fix predicţia astrală pentru anul ce stătea să mijească. Îmi bătea inima mai repede. Ce voi primi? Sau... ce mi se va cere? Pentru că - stai frate! - brânza celestă nu e nici ea chiar gratis (îi las pe alţii să-şi bată capul cu Pavel şi cu neprihănirea, nu prin fapte). Apoi, de-a lungul anului, găseam circumstanţe în care să „se aplice” textul şi le consideram „date de sus”, semne cum că făgăduinţa primită nu era o întâmplare, că, acolo departe, Cineva e aproape de mine şi îmi dă bobârnace în direcţia cea bună sau mă lasă să adulmec prăjitura sau măcar mă asigură că prăjitura e buuuună şi felia mea va avea drept moţ proverbiala cireaşă – asta dacă nu voi fi murit de comă hipoglicemică sau inaniţie până atunci.

Când eram mică răspundeam la întrebarea „A cui eşti tu?” cu „A lu 'aucecu şi a lu' mama Măria”. Evident, 'aucecu era răposatul dictator de până în '89, iar mama Măria era bunică-mea. Cred că ştiu ce a creat confuzia de identitate din căpşorul meu de la vremea aceea, şi ştiu şi că până prin '89 îmi trecuse, de vreme ce nu am suferit deloc după „tăticu'”. Am suferit însă o vreme că nu m-au ales şef de... nimic la pionieri şi uniforma mea de viitoare speranţă comunistă nu avea niciun şnur, de nicio culoare. Ei, pe vremea aia aspiram încă la coroniţa pe care mi-o vor da îngeraşii, aşa că m-am consolat repede. Dacă de cravata de pionier m-am debarasat fără regrete, de gândul la coroniţă mi-a fost greu să mă despart, pentru ca fusese ţesut în fiinţa mea de când aveam doi ani, pe când nu adormeam fără povestiri din „Biblia pentru ochişori micuţi”, mult înainte să devin şoim al patriei. Şi poate ultimul lucru la care am renunţat când am ieşit la loc larg – respectiv când am lăsat în urmă calea cea strâmtă, luând-o vijelios pe cea largă – a fost credinţa în făgăduinţa din coşuleţul din zorii fiecărui an nou.

Prin urmare, pot să pricep foarte bine nevoia aproape organică după „făgăduinţă”. Pot înţelege nevoia de a şti că Domnului Îi pasă, că are grijă, precum Moş Crăciun, ca în fiecare sfârşit de an ăia buni să primească asigurarea că dacă sunt tot buni şi la anul, rămân pe lista pentru viaţa veşnică. Sau, na, dacă n-au fost buni, „îi mai tolerează şi anul acesta” (înainte să-i taie din rădăcini, că-s „doar frunziş”). Pot admite că, indiferent dacă există vreun gol sub formă de Dumnezeu sau nu, sigur există teama de a nu fi prea mic, de a nu trece neobservat, există dorinţa de a aparţine, de preferinţă Cuiva important, precum Stăpânul Universului, de a trăi favoarea membership-ului la o familie mare, descrisă într-o carte veche, care într-o zi se va reuni la o Mare de Cristal şi va cânta Aleluia fericită în veci de veci (do I hear an Amen?). Dacă aşezăm lângă această imagine pe aceea a credinţei doar în cele dovedite - nu prin „experienţă personală”, ok? - , certitudinea incertitudinii viitorului, trăirea poveştii câte o filă pe rând, fără a şti dacă balaurul moare în final, dacă prinţesa se mărită cu prinţul au ba, dacă „vor trăi fericiţi în veci de veci” (sau parcă doar până la adânci bătrâneţi), dacă vine meteoritul sau vreun nebun aruncă în aer toată rasa umană, nu e greu de ghicit ce e mai lesne de ales. Cred şi eu că între a cunoaşte viitorul, chiar dacă nu pe cel apropiat, şi a trăi fiecare zi fără a pretinde că ai vreo certitudine pentru mâine, mulţi aleg să adoarmă încă, legănaţi de dulcile poveşti ale credincioşiei răsplătite în final, de promisiunile pentru „ochişori (prea) micuţi” să vadă, pentru cei care îndrăgesc până la moarte basmele copilăriei omenirii.

Şi totuşi, deşi înţeleg, nu pricep. Nu pricep de ce, de dragul făgăduinţei, se „lasă mamă, tată, etc” ca să primeşti însutit, ratând singurul lucru cert din lume, prezentul şi prezenţa celor dragi. Nu pricep de ce „iubitul cosmic” cere sacrificii atât de mari oferind, aparent „atât de mult” în schimb - de fapt doar „făgăduinţe”. Nu pricep de ce e mai bună „iubirea Lui cea mare” (?!) decât braţele unui iubit/unei iubite real/e. Dacă tot suntem aici, nu pricep de ce un iubit muritor trebuie să treacă mereu pe planul doi, pentru ca Jesus să fie convins că El şi doar El e primul, şi orice năzbâtie îţi cere – prin făgăduinţe, of course, sau prin „impresii asupra inimii” – contează mai mult decât ce îţi spune bunul tău simţ şi logica elementară. Şi, cu siguranţă, nu pricep anomalia „funiei împletite în trei”, în care cei doi ştiu că or să se iubească pe veci doar dacă Îl iubesc pe El mai mult decât se iubesc unul pe altul – şi uite-aşa rămân problemele din căsnicie nerezolvate, că fratele se duce la iubitul lui şi Îi zice de nevastă, nevasta se duce la iubitul ei (Acelaşi, fiţi pe pace) şi Îi zice de bărbat, dar iubitul nu mai ajunge să fie un bun consilier şi să-i încurajeze să vorbească unul cu altul. Dar las' că tot răul e spre bine, deşi ajung să se urască reciproc, Îl iubesc în continuare pe El mai mult decât orice. Nu pricep de ce realitatea imediată e considerată mai banală decît o poveste veche pe care au acceptat-o prea mulţi ca adevărată pentru ca să mai fie analizată obiectiv. Nu pricep de ce credincioşii aleg să trăiască aici ca într-o închisoare, temându-se parcă să nu ajungă să le placă prea mult în „lumea asta trecătoare”, că nu-i mai primeşte Prinţul Universului prin Porţile Orionului să le dea la desert din pomul vieţii.

Deunăzi, vorbind cu o amică, m-a întrebat: „Ce-i tot dai, dragă, cu raţiunea?” Nu pot decât să-i răspund că prefer să fiu o maimuţă evoluată, perfect adaptată la aici şi acum, decât un credincios, care îşi culcă mintea în fiecare dimineaţă şi seară cu povestiri pentru ochişori micuţi, ghidându-se de la an la an după făgăduinţa din coşuleţ. Mazel tov!