vineri, 6 ianuarie 2012

An Nou cu haine vechi (după Myo)

Obişnuiam să susţin, nu fără o oarecare satisfacţie, că nu sunt superstiţioasă. Cu toate astea, aşteptam sfârşitul de an cu înfrigurare. Urma ca, din coşuleţul cu făgăduinţe, să extrag una special pentru mine, scrisă - e drept - de careva dintre amicii mei, care primeau sarcina asta pentru o rază în plus la steluţă, sau poate chiar de mine, de pe o listă dinainte stabilită. Nu exista îndoială că Zeul va fi stabilit exact „întâmplarea”, îmi va fi ghidat mâna şi voi fi luat fix predicţia astrală pentru anul ce stătea să mijească. Îmi bătea inima mai repede. Ce voi primi? Sau... ce mi se va cere? Pentru că - stai frate! - brânza celestă nu e nici ea chiar gratis (îi las pe alţii să-şi bată capul cu Pavel şi cu neprihănirea, nu prin fapte). Apoi, de-a lungul anului, găseam circumstanţe în care să „se aplice” textul şi le consideram „date de sus”, semne cum că făgăduinţa primită nu era o întâmplare, că, acolo departe, Cineva e aproape de mine şi îmi dă bobârnace în direcţia cea bună sau mă lasă să adulmec prăjitura sau măcar mă asigură că prăjitura e buuuună şi felia mea va avea drept moţ proverbiala cireaşă – asta dacă nu voi fi murit de comă hipoglicemică sau inaniţie până atunci.

Când eram mică răspundeam la întrebarea „A cui eşti tu?” cu „A lu 'aucecu şi a lu' mama Măria”. Evident, 'aucecu era răposatul dictator de până în '89, iar mama Măria era bunică-mea. Cred că ştiu ce a creat confuzia de identitate din căpşorul meu de la vremea aceea, şi ştiu şi că până prin '89 îmi trecuse, de vreme ce nu am suferit deloc după „tăticu'”. Am suferit însă o vreme că nu m-au ales şef de... nimic la pionieri şi uniforma mea de viitoare speranţă comunistă nu avea niciun şnur, de nicio culoare. Ei, pe vremea aia aspiram încă la coroniţa pe care mi-o vor da îngeraşii, aşa că m-am consolat repede. Dacă de cravata de pionier m-am debarasat fără regrete, de gândul la coroniţă mi-a fost greu să mă despart, pentru ca fusese ţesut în fiinţa mea de când aveam doi ani, pe când nu adormeam fără povestiri din „Biblia pentru ochişori micuţi”, mult înainte să devin şoim al patriei. Şi poate ultimul lucru la care am renunţat când am ieşit la loc larg – respectiv când am lăsat în urmă calea cea strâmtă, luând-o vijelios pe cea largă – a fost credinţa în făgăduinţa din coşuleţul din zorii fiecărui an nou.

Prin urmare, pot să pricep foarte bine nevoia aproape organică după „făgăduinţă”. Pot înţelege nevoia de a şti că Domnului Îi pasă, că are grijă, precum Moş Crăciun, ca în fiecare sfârşit de an ăia buni să primească asigurarea că dacă sunt tot buni şi la anul, rămân pe lista pentru viaţa veşnică. Sau, na, dacă n-au fost buni, „îi mai tolerează şi anul acesta” (înainte să-i taie din rădăcini, că-s „doar frunziş”). Pot admite că, indiferent dacă există vreun gol sub formă de Dumnezeu sau nu, sigur există teama de a nu fi prea mic, de a nu trece neobservat, există dorinţa de a aparţine, de preferinţă Cuiva important, precum Stăpânul Universului, de a trăi favoarea membership-ului la o familie mare, descrisă într-o carte veche, care într-o zi se va reuni la o Mare de Cristal şi va cânta Aleluia fericită în veci de veci (do I hear an Amen?). Dacă aşezăm lângă această imagine pe aceea a credinţei doar în cele dovedite - nu prin „experienţă personală”, ok? - , certitudinea incertitudinii viitorului, trăirea poveştii câte o filă pe rând, fără a şti dacă balaurul moare în final, dacă prinţesa se mărită cu prinţul au ba, dacă „vor trăi fericiţi în veci de veci” (sau parcă doar până la adânci bătrâneţi), dacă vine meteoritul sau vreun nebun aruncă în aer toată rasa umană, nu e greu de ghicit ce e mai lesne de ales. Cred şi eu că între a cunoaşte viitorul, chiar dacă nu pe cel apropiat, şi a trăi fiecare zi fără a pretinde că ai vreo certitudine pentru mâine, mulţi aleg să adoarmă încă, legănaţi de dulcile poveşti ale credincioşiei răsplătite în final, de promisiunile pentru „ochişori (prea) micuţi” să vadă, pentru cei care îndrăgesc până la moarte basmele copilăriei omenirii.

Şi totuşi, deşi înţeleg, nu pricep. Nu pricep de ce, de dragul făgăduinţei, se „lasă mamă, tată, etc” ca să primeşti însutit, ratând singurul lucru cert din lume, prezentul şi prezenţa celor dragi. Nu pricep de ce „iubitul cosmic” cere sacrificii atât de mari oferind, aparent „atât de mult” în schimb - de fapt doar „făgăduinţe”. Nu pricep de ce e mai bună „iubirea Lui cea mare” (?!) decât braţele unui iubit/unei iubite real/e. Dacă tot suntem aici, nu pricep de ce un iubit muritor trebuie să treacă mereu pe planul doi, pentru ca Jesus să fie convins că El şi doar El e primul, şi orice năzbâtie îţi cere – prin făgăduinţe, of course, sau prin „impresii asupra inimii” – contează mai mult decât ce îţi spune bunul tău simţ şi logica elementară. Şi, cu siguranţă, nu pricep anomalia „funiei împletite în trei”, în care cei doi ştiu că or să se iubească pe veci doar dacă Îl iubesc pe El mai mult decât se iubesc unul pe altul – şi uite-aşa rămân problemele din căsnicie nerezolvate, că fratele se duce la iubitul lui şi Îi zice de nevastă, nevasta se duce la iubitul ei (Acelaşi, fiţi pe pace) şi Îi zice de bărbat, dar iubitul nu mai ajunge să fie un bun consilier şi să-i încurajeze să vorbească unul cu altul. Dar las' că tot răul e spre bine, deşi ajung să se urască reciproc, Îl iubesc în continuare pe El mai mult decât orice. Nu pricep de ce realitatea imediată e considerată mai banală decît o poveste veche pe care au acceptat-o prea mulţi ca adevărată pentru ca să mai fie analizată obiectiv. Nu pricep de ce credincioşii aleg să trăiască aici ca într-o închisoare, temându-se parcă să nu ajungă să le placă prea mult în „lumea asta trecătoare”, că nu-i mai primeşte Prinţul Universului prin Porţile Orionului să le dea la desert din pomul vieţii.

Deunăzi, vorbind cu o amică, m-a întrebat: „Ce-i tot dai, dragă, cu raţiunea?” Nu pot decât să-i răspund că prefer să fiu o maimuţă evoluată, perfect adaptată la aici şi acum, decât un credincios, care îşi culcă mintea în fiecare dimineaţă şi seară cu povestiri pentru ochişori micuţi, ghidându-se de la an la an după făgăduinţa din coşuleţ. Mazel tov!

12 comentarii:

  1. Si eu care credeam ca am luat din cosulet cea mai grozava fagaduinta!
    Uite Myo, Evrei 13,6 - scris de mana, pe verso. Cum Biblia mea ma trimite la Psalmul 118,6.7, ce zici daca aleg doar partea a doua din versetul 7, in varianta NTR?
    Cat despre Psalmul 95,1 de pe fata fagaduintei, parca s-ar potrivi...

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-un an de zile sunt sanse sa se potriveasca aproape orice. Multe se intampla intr-un an, asa ca e usor sa gasesti o situatie pe care sa pui eticheta "Uuu, vezi ca zicea bine fagaduinta mea? S-a implinit!"

    Cat despre 118:7 u.p., sigur ca merge. Doar asa se invata aproapele minte, cand ia peste labuta sa stie ca a gresit. Prin urmare, a te bucura ca aproapele capata ce merita e o virtute ;)

    Ce sa zic, mereu m-au distrat fagaduintele de gen p.p. si u.p. Daca greseai o litera scriind fagaduinta, exista sansa sa scrii blestemul, nu binecuvantarea pentru ca, nu-i asa, cele doua fac parte adesea din acelasi verset. Faci ce trebuie, p.p. e pentru tine, nu faci ce trebuie, ia de aici un u.p. Asadar, copii, fiti cuminti!

    RăspundețiȘtergere
  3. Era cu cateva zile inainte de fagaduinte. Unul din liderii bisericii locale, invita pe ascultatori la programul muzical ce va avea loc la apusul de soare care face trecerea dintre ani. Si a amintit si de fagaduinte cam asa:
    Vom lua cate o fagaduinta, o vom citi si vom vedea noi daca se implineste anul asta, la anul...sau cine stie cand.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Ano,

    Macar liderul cu pricina era realist :) Totusi, asta e unul dintre motivele pentru care credinta creste, in pofida evidentelor, pentru ca odata si odata iti vei aduce aminte de fagaduinta si vei gasi cu ce sa o legi... dupa un an, doi, sau cine stie... s-a implinit ce statea scris.

    Asta imi aminteste de raspunsurile la rugaciune: Da, nu, si mai asteapta (varianta mai frumoasa a lui "poate"). Niciun raspuns trece astfel drept un raspuns negativ sau incercarea credintei sau amanarea pentru o vreme cand vei fi mai pregatit sa primesti. Cu toate variantele astea ca raspuns la rugaciune, n-ai cum sa ratezi, toata paleta e acoperita si credinciosul gaseste motive sa spere si sa astepte de-acum si pana-n veci de veci.

    RăspundețiȘtergere
  5. 'Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramane in noi, si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi.'

    'In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme n-a ajuns desavarsit in dragoste. Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai. Daca zice cineva: "Eu iubesc pe Dumnezeu", si uraste pe fratele sau, este un mincinos; caci, cine nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?'

    'Caci toata Legea se cuprinde intr-o singura porunca: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti."'

    'Caci am fost flamand, si nu Mi-ati dat sa mananc; Mi-a fost sete, si nu Mi-ati dat sa beau; am fost strain, si nu M-ati primit; am fost gol, si nu M-ati imbracat; am fost bolnav si in temnita, si n-ati venit pe la Mine." Atunci Ii vor raspunde si ei: "Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, sau fiindu-Ti sete, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita, si nu Ti-am slujit?" Si El, drept raspuns, le va zice: "Adevarat va spun ca, ori de cate ori n-ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut."'

    Intreaba'i pe cei care ti'au povestit de coronita, stelute si aripioare daca au citit si bucatile astea.

    Si zi'mi si mie cand il vezi pe primul literalist care citeste literal Luca 14, 12-14. In rest, despre fagaduinte si implinirea lor, tacere.

    RăspundețiȘtergere
  6. @k,

    Ca de obicei, esti right on :) Apai... nu pot pacatui zicand ca nu mi-au povestit si de bucatile citate de tine sau ca nu i-am vazut si facand asta - si aici ma refer mai ales la ai casei, nu la cei din biserica. Pe la noi pe-acasa s-au perindat destui nenorociti. Nu zic, insa, ca nu s-au dat mese pentru fete bisericesti, ca as gresi. Mama gatea adesea pentru pastori veniti la noi in oras in vizita. Nu pot zice ca as cunoaste literalisti care sa puna punctul pe i cand vine vorba de pasajul din Luca. Nu m-as fi vazut petrecandu-mi ziua de nastere cu saracii de la marginea orasului nici cand eram literalista - si eraaaaam literaliiiistaaaa - , asadar pasajul mi se pare dus la extrem. Da, ideea nu e rea, insa oamenii arareori fac ceva fara sa astepte altceva - nu intotdeauna constient si recunoscut - , fie si macar satisfactia interioara ca au facut "o fapta buna", iar pana si asta trece drept rasplata. Asadar, e aproape imposibil sa faci ceva fara sa primesti ceva in schimb. Stiu destui care se drogheaza cu misiunea, de exemplu, cu cate au lasat ca sa mearga - intamplator, doar, se zice - prin locuri exotice pe la fiii unor triburi uitate de lume. Inca n-am vazut altruism pur, dar na, poate incep eu sa fiu cam cinica...

    Dar primi diaconi care sa alunge cersetorii din fata bisericii ai vazut? Si nu asa, pianissimo, ci in gura mare, sa se stie ca exista o forta a ordinii care nu doarme. Pentru Domnul! Cam asa cu strecuratul tantarului si inghititul camilei...

    RăspundețiȘtergere
  7. Bun spirit de observatie! E fascinant sa vezi cat de multi raman sclavi unor gesturi, prizonieri unor forme si vesnic amagiti de nimicul din NIMIC!!! Just ar fi ca fiecare om sa indure greutatea propriei sale prostii; traim insa intr-o lume unde prostia unor diversi afecteaza dramatic existentialul multora intr-o masura mult mai decat propria lor ignoranta. Tuturora le doresc un somn cat mai scurt!!!

    RăspundețiȘtergere
  8. Primul impediment cred ca este mistica puritatii/impuritatii fizice. Pasajul amintit din Luca, nu euharistia cu acelasi pahar sau pupatul icoanelor si (al)chimia argintului, este testul increderii. Etica incepe acolo unde faci ceva indiferent de riscuri, dar cu placere. Nu de dragul recompensei.

    'Iata, Dumnezeul nostru caruia Ii slujim poate sa ne scoata din cuptorul aprins, si ne va scoate din mana ta, imparate. Si chiar de nu ne va scoate, sa stii, imparate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai...'

    Crestinismul istoric a 'prigonit' placerea si a saracit omul prin incercarile de desexualizare. Ultimul exemplu e reactia staretei ce a nascut gemene. Refuza sa vorbeasca despre tatal fetitelor si sustine ca este inca devotata iubitului ei celest.

    Mistica iubitului galactic nu se sustine insa decat facand confuzie intre iubire si erotism. (Auto)erotismul e pedagogie a iubirii. Iar iubirea de sine e temeiul oricarei generozitati, daca inteleg eu bine acel 'ca pe tine insuti'. Metaforele erotice biblice nu se refera niciodata la individ, ci la o colectivitate. Am impresia ca ala care cere sa'l iubesti mai mult decat pe tine sau pe iubitul tau e altcineva.

    Asa ca pe aia ce alunga cersetori, lasa'i la Dracu'. El numara fapte bune, daca am citit eu bine prin cartea lui Iov.

    RăspundețiȘtergere
  9. @q,

    Ma tem ca insusirea ignorantei altora este o culminatie a propriei ignorante, indoita, daca vrei, si cu o masura substantiala de lene. Iar pentru aceasta situatie, deloc rara, nu pot spune ca am compasiune. Fiecare cum isi asterne, asa doarme. Si apropo de somnul ratiunii, monstrii nu sunt decat arareori suficient de fiorosi incat sa ii faca pe adormiti sa sara in picioare si sa imbratiseze realitatea. Culcusul e prea moale si prea caldut si invita la... nighty night!

    RăspundețiȘtergere
  10. @k,

    Nu crezi ca pasajul cu amicii lui Daniel la care faci referire mai poate fi si o ilustratie a dependentei de religie? Nu asta fac si cei care se roaga ad nauseam fara sa primeasca raspuns? Sunt atat de fascinati de obiectul credintei lor - sau au o nevoie organica sa creada in ceva/Cineva - incat lipsa unui raspuns nu-i descurajeaza ci, dimpotriva, ii face sa plonjeze si mai adanc in adorarea sursei tacerii. Apai de va fi sa mori in camp de mohor, de dragul credintei tale, ce poate fi mai minunat? Bring it on! Let's get high! Si totusi, zice pe undeva ca-ti poti da trupul sa fie ars, si totusi sa fii zanganitor. Tough!

    Cat despre modul in care citesti tu textul cu iubirea aproapelui, cel putin in biserica pe care am parasit-o eu nu se intelegea asta. Si nici eu n-am inteles, multa vreme. Stiu, textul e clar, dar nu suficient de clar, se pare. Ceea ce se invata este o mutilare a eului, o calcare in picioare a propriilor dorinte si nevoi pentru ca sa slujesti aproapelui, ca altfel esti considerat egoist, si pentru egoisti nu e loc in cer. Nu e asa ca dovada cea mai mare de dragoste e sa-ti dai viata pentru prietenii tai? Cum poti da dovada de iubire suprema, ramanand totusi in viata, asa, de dragul tau? Nu prea poti, as pare. Si sa vezi auto-mutilare cand standardul nu e atins...

    Cat despre iubitul cosmic, nu-i greu de inteles. E suficient sa crezi ca esti suficient de prost incat sa nu te cunosti niciodata suficient, incat sa nu fii niciodata in stare sa iti alegi de unul singur partenerul. Prin urmare, reteta e simpla: Il iubesti pe Jesus first, si El te transforma astfel incat sa iti poti lungi urechile cat cele ale iepurasului de Paste asteptand "omul potrivit", sau asteptand sa fii tu suficient de pregatit sa-l recunosti. Se pot gasi mii de motive sa te prinzi de iubitul celest, sa-I promiti ce vrea El, ca pe El Il iubesti cel mai mult, ca nu o sa faci decat ce iti zice El, inclusiv sa te casatoresti cu unul pe care nu-l iubesti, dar care stii sigur ca-L iubeste pe EL first, ca doar asa efectul e garantat. Patologia nu cunoaste margini la capitolul asta... Si cum zici tu, k, de Biblie ca nu invata asta? Pai nu zice acolo ca prima porunca e sa-L iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau? Sau nu ar trebui sa luam asta intr-un sens literalist?

    RăspundețiȘtergere
  11. Acu' daca citesti toata cartea vezi ca ei primesc raspunsuri mereu. Ca sa intelegi ce'i cu raspunsul, hai sa analizam 'Tatal Nostru' si sa vedem ce raspunsuri permite.

    Sarim peste partea introductiva, la care raspunsul ar putea fi 'sfintiti'l!', 'o sa vina...', faceti'o!'. Painea o primesc oricum, si aia buni, si aia rai, chiar daca unii cersita, cum zice David. Apoi: 'iertati mai intai, ca va iert dup'aia'. Sau, dupa mai sigurul de sine Luca, 'bine, va iert' - oricum, de neverificat factual. Povestea cu dusul in ispita ma depaseste teologic (Iacov 1, 13), dar ramane neverificabila. Iar izbavirea de cel rau va avea loc in eschaton, nu? Cum verific daca cineva primeste sau nu raspuns? Sper sa nu'mi citezi povestea cu muntele ce se arunca in mare prin credinta, ca nu te cred ca poti sa crezi :)

    Asa ca depinde cum te rogi. Daca rugaciunea ta e raspuns, poate fi apoi dialog. Dar iti spun o taina: daca incepe ca cerere, va fi pe veci degeaba. Tu zici ca prima nu exista, dar argumentezi cu a doua.

    "O calcare in picioare a propriilor dorinte si nevoi pentru ca sa slujesti aproapelui" - sper ca glumeai. Nu poti sa'ti dai toata mancarea celor in nevoie pentru ca dupa cateva zile n'o sa mai poti munci, deci n'o sa mai ai ce le da, iar dupa alte cateva n'o sa mai aiba cine le da. Isus a trait, totusi, 33 de ani. "Dovada cea mai mare de dragoste e sa-ti dai viata pentru prietenii tai" - ai vazut in vreo biserica asta?

    Lasand gluma, am trecut eu insumi prin cateva momente de'astea si'am facut buba la cap cand am realizat ca exista ceva mult mai adanc in om decat propriul instinct de supravietuire. Si ca 'iubirea de aproapele' si 'uitarea de sine' sunt chestii intrinseci in situatii limita. Mai greu cu ele in situatii banale. (Ca sa traduc: nu am ezitat nicio secunda sa ma arunc in apa dupa cineva care se ineca, desi probabilitatea sa scapam amandoi era minima; ma surprind insa motivandu'mi ca's si eu obosit si ca poate el merge doar o statie cand nu ma ridic sa'i dau locul unui batran, in autobuz)

    Despre iubitul cosmic o sa te invit sa (re)vezi doi autori: de Rougemont si Girard. Isusismul de care'mi vorbesti il transforma pe Dumnezeu in mediator/inspirator absolut. Adica pune in locul tatalui/primului iubit (aici nu's tocmai in acord cu voi - cel putin la nivel empiric primul contact sexual e determinant pentru restul vietii la majoritatea femeilor) pe Jesus. Mecanismul e acelasi.

    Ne invata, cum sa nu. Inclusiv sa nu le amesteci. O luam literalist: daca tu'ti iubesti iubitul doar cu toata inima, tot sufletul si toata puterea, intreaba'l daca'i multumit. Iar Deut. 6 e dialectica indiferenta-frica-iubire.

    RăspundețiȘtergere