Info

Mi-a cerut cineva informații despre locația bisericii adventiste din Dublin: toate detaliile pot fi găsite aici.

Muzici noi

Pentru că ascultaţi de prea multă vreme Saint-Saëns şi pentru că a avut loc lansarea oficială, am încărcat în cutia muzicală din dreapta trei mostre de pe noul album Enthousiasmos - trei piese care, în opinia mea, constituie scheletul teologic al călătoriei propuse. Foştilor mei colegi, care par să nu scape de umbra onomatothetului, felicitări. În rest, nu uitaţi să-mi călcaţi pragul.

Notă de sărbători

Citiţi acest text al lui Ioan T. Morar. Adevăratul Moş Crăciun e activ tot anul.

Şi încă ceva. Dan Puric, la Realitatea TV, îmi aduce aminte de mine :) - "electoratul trebuie să-şi educe clasa politică". Nu uitaţi să citiţi mai jos şi, eventual, să acceptaţi provocarea mea.

Prag

Zilele acestea, la un an fără o lună de la debutul lui Adventist de România, am trecut pragul a 3000 de vizitatori unici din lumea întreagă (peste 30 de ţări). Tuturor cititorilor mei, numai bine!

Vă provoc să propuneţi un clasament al postărilor care fie v-au plăcut cel mai mult, fie v-au captivat cel mai mult - prin noutatea sau oportunitatea unui subiect. Este momentul unui mic bilanţ şi am cîteva întrebări la care puteţi contribui răspunsuri:

1. Vi se pare că, în ultimul an, s-a schimbat în vreun sens, în bine sau în rău, viaţa bisericii? Au adus noutăţi substanţiale şi pozitive alegerile din primăvară?

2. Acum un an izbucnea scandalul abuzurilor sexuale din istoria bisericii. Vi se pare că s-a ajuns la o încheiere clară şi justă a acestei poveşti? Face mai multe biserica astăzi pentru prevenirea abuzurilor? Acordă o mai bună asistenţă victimelor abuzului?

3. Credeţi că pastorii sînt astăzi mai responsabili, mai informaţi şi mai competenţi? Că regulile bisericii sînt cunoscute şi aplicate onest, fără recurs la improvizaţii neaoşe sau motivaţii oneroase?

4. Comparaţi vă rog calitatea şi relevanţa producţiilor Speranţa TV cu cele de la Oameni şi perspective. Vedeţi vreo eficienţă evanghelistică în aceste eforturi media?

5. Care a fost ultima carte citită şi de ce aţi recomanda-o altora?

PS Răspunsurile interesante vor deveni (în lipsa refuzului expres) postări pe pagina principală.

Un text ignorat

Pentru că îmi plac libelulele ;)

Lectură obligatorie

Acesta şi acesta sînt două texte pe care trebuie, repet, trebuie să le citiţi - pentru amuzament şi purificare interioară (dacă nu cumva, pe undeva, e un pleonasm).

Revoluţia continuă

Jacques Barzun definea revoluţia drept "transferul violent de putere şi proprietate în numele unei idei". Potrivit acestei definiţii (şi oricărei alteia), decembrie 1989 nu a constituit o revoluţie în România. În ultimul număr din Idei în dialog, H.-R. Patapievici abordează subiectul dintr-o perspectivă mai largă, argumentînd că toate schimbările politice din Europa de Est a lui '89 au fost mai curînd anti-revoluţii - revoluţii doar în sens etimologic, de întoarcere la interbelic, revoluţii "de catifea".

Aveam doar doisprezece ani în decembrie '89 şi, cu toată febrilitatea momentului, pentru mine "revoluţia" a fost în primul rînd un spectacol televizat, care putea fi urmărit în siguranţa sufrageriei. Desigur, bravam adolescentin pe 18 sau 19 decembrie, discutînd nereţinut, pe stradă, pe lîngă Chindia Tîrgoviştei, ştirile auzite la Europa Liberă sau Vocea Americii despre revolta timişoreană iscată în jurul pastorului Tőkés - chiar s-au găsit amici ceva mai mari care să mă admonesteze, aducîndu-mi aminte că nu se ştie cine mă aude şi mă "saltă". Dar, altfel, nu am contribuit cu nimic la "căderea" comunismului.

A devenit însă în ultimii douăzeci de ani tot mai clar că decembrie '89, indiferent cui a aparţinut regia, a fost începutul unei revoluţii. O revoluţie care, meandrică şi adesea involuntară, nu este nici pe departe încheiată. Dacă singurele victime de acum 20 de ani au fost, paradoxal, dintre revoluţionari, a venit vremea să cadă şi ceva capete ale inamovibililor prea-puternici. Condamnarea comunismului, acum trei ani, de către preşedinte - gest lăudabil şi profund semnificativ (vezi reacţiile) - rămîne încă prea departe de jugulara răului.

PS Situaţia, mă tem, este exact aceeaşi şi în lumea religioasă românească.

Starea de demnitate

Acum, la spartul tîrgului electoral, pe dl. Geoană l-a lovit "starea de demnitate". Nu, nu e o figură de stil sau un citat aproximativ. Dl. Geoană zice textual: "Uşor-uşor, această deznădejde [a pierderii alegerilor] a fost înlocuită de îndîrjire. Astăzi am o stare de demnitate, dar sîntem într-o ţară în care, pînă la urmă, trebuie să accept nişte reguli." Discursul d-lui Geoană este şi găunos, şi incoerent. Oare ce este aceea o "stare de demnitate"? Şi de cînd este demnitatea o stare pasageră, numai bună să ia şi să lase locul altora? Şi ce fel de demnitate este aceasta, care trebuie să se resemneze, vai, în faţa regulilor? Poate demnitatea mereu călcată în picioare de către dl. Geoană însuşi. Zicea bine CTP-ul că preşedintele PSD-ului trebuie să înveţe să vorbească mai rar, cu mai multe pauze de... gîndire.

Menorah vs. cruce

Gestul de ieri al unor credincioşi ortodocşi din Chişinău reprezintă perfect un model mentalitar şi teologic cu încă prea mare priză printre creştini. Trebuie încă să ne vindecăm de anti-semitism - această aberaţie teologică întrupată adesea violent de către creştini în primul rînd prost informaţi. Ioan, evanghelistul, ne povesteşte (Ioan 10) că Isus Însuşi a participat la Hanukkah - sărbătoare care nici măcar nu este mozaică, să poată fi trecută la indexul "legii vechi". Iar Ştefan cel Mare nu a luptat împotriva a "tot soiul de jidovi", dimpotrivă - imigraţia evreiască a continuat şi prosperat în timpul domniei lui, el însuşi avînd, se pare, evrei la curte. Cît despre "îngăduinţa puterii de stat", de cînd trebuie ea clamată doar de cei care plantează cruci? Dacă mitropolia de la Chişinău ar fi cît de cît DREPT-credincioasă, ar solicita ea însăşi readucerea candelabrului cu 9 braţe în locaţia iniţială.

Erezie, fără ghilimele

Fără să fie prea doctă sau riguros academică, prezentarea de ieri reaminteşte cîteva lucruri semnificative. De exemplu, că recunoaşterea contradicţiilor existente în textul biblic nu e un lucru nou. Origen inventaria (în prima jumătate a secolului III) multe dintre ele, oferind şi o soluţie cît se poate de sănătoasă (deşi marcată de dualism neoplatonic), care scandalizează astăzi pe mulţi: "Adevărul spiritual a fost adesea păstrat, am putea spune, în falsul material." De aici şi recursul la alegoreză.

De asemenea, traduc şi fragmentul citat din Kevin Lewis: "Există modalităţi mai bune, mai legitime şi mai puţin blasfemiatoare decît aceasta (literalismul) de a susţine că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem Cuvîntul fără erezia divinizării fiecărui cuvînt din Scriptură, ca şi cînd ar fi căzut din cer ca expresie desăvîrşită a gîndirii lui Dumnezeu. În această lume a scepticismului, nevoia de certitudine este mai dăunătoare credinţei noastre decît ne putem imagina. Ne îndepărtează de credinţă, oferindu-ne convingeri scrupuloase, care nu se pot mulţumi cu promisiunile lui Dumnezeu, ci reclamă necontenit raţionamente, dovezi şi garanţii cu precizie ştiinţifică." Literalismul este o formă insidioasă de idolatrie.

Erezia literalismului

Nu ştiu nimic despre conferenţiar, nu am urmărit încă înregistrarea, dar mărturisesc că mi-a plăcut titlul ;)

Omul de incultură

Premiantul din 2008 la categoria "Tineri politicieni" a galei "10 pentru România" a exprimat, într-un context care nici măcar nu merită amintit, următoarele: "Se confirmă încă o dată că oamenii de cultură sunt valoroşi post mortem." Domnul Victor Ponta, valoros om politic, deşi încă în viaţă, ar trebui să-şi aducă aminte că ocupantul locului al doilea în aceeaşi categorie a sus-numitului clasament era politicianul... Elena Băsescu.

Nobel şi Liszt

Nu cred că se putea final mai nimerit pentru ceremonia decernării Nobelului pentru pace, după discursul de un idealism tonic şi onest al preşedintelui Obama, decît Liebestraum de Liszt (cu Lang Lang la pian). Evident, televiziunile noastre de ştiri au fost prea ocupate cu zarva de la noi pentru a băga în seamă acest moment de nobleţe şi frumos.

Pe cei care contestă acordarea Nobelului pentru pace unui comandant suprem de armată îi invit să recitească Iov şi Apocalipsa. Sîntem în război, iar Mielul este Leu.

Că e dăştepţi

Una dintre cele mai mari mirări de zilele astea ale PSD-iştilor este cum au reuşit alegătorii români din Paris să voteze în număr considerabil mai mare (mai bine de dublu) decît cei din Gara de Nord. Iată un răspuns. Evident, Nica şi Dragnea (pe care prea mulţi i-au crezut oameni serioşi) vor susţine că soluţia în sine găsită la Paris (şi, probabil, nu numai) este frauduloasă. Că de, nu le-ar fi putut veni lor ideea că e bine să voteze cît mai mulţi.

Eu revin cu întrebarea mea de mai devreme: cum se face că aşa fraude electorale (adică atîţia oameni dispuşi să influenţeze şi să se lase influenţaţi) sînt posibile într-o ţară majoritar ortodoxă, unde, vorba aceea, creştini sîntem de două mii de ani?

PS Dacă faceţi un calcul simplu, la Paris au votat în medie 4 oameni pe minut. De ce e asta imposibil?

Puterea cuvîntului

Într-un comentariu pe marginea unei cărţi despre teologia rastafariană, Ben Myers scrie: "...limbajul este în sine acţiune. Limbajul este faptă, praxis, eliberare. Nu există transformare mai radicală decît aceea a discursului. Pentru Israel, însăşi fiinţa lui Dumnezeu se descoperă ca eveniment de limbaj eliberator - evenimentul Cuvîntului divin." Rastafarienii cultivă muzica (reggae) în detrimentul eticii. Iar asta aminteşte de zidurile Ierihonului, care au căzut nu din acumularea de fapte bune împotriva lor, ci din asaltul muzical.

Vă invit, citînd acest fragment, să regîndiţi relaţia dintre teorie şi fapte, dintre teologie şi credinţă, dintre discurs (fie el şi politic) şi realitate. Poate că astfel de consideraţii vă vor prilejui fertile momente de tăcere teologică. Tăceri din care să se nască, pură şi purificatoare, muzica.

PS O altă pistă de meditaţie ar putea fi cea oferită de această postare despre un recent referendum elveţian.

Prostănac cu patalama

Îmi pare rău pentru Mircea Geoană, dar cînd unul dintre marii tăi susţinători şi denunţători de fraudă electorală este Marian Vanghelie, nu e nicio evanghelie (ştiţi voi, "veste bună") în asta. Dimpotrivă, e ca şi cum ţi-ai cumpăra certificat de prostănac, întocmai după cum alţii (soacra, de exemplu) şi-au tras certificat de revoluţionar. Iar asta nu e frumos, pentru că o fraudă n-o justifică pe alta.

Într-un fel, ieşirea din scenă a lui Geoană şi Antonescu, mîncaţi cu fulgi cu tot de proprii colegi de partid, e cel mai trist lucru care se poate întîmpla în politica românească, pentru că ştim cine sînt lupii bătrîni care le vor lua locul. Pe de altă parte, n-am crezut niciodată că vîrsta e criteriu suficient de competenţă. Iar Mircea şi Crin pot fi prieteni şi altundeva decît la vîrful a două partide româneşti (pot?!).

Fecioarele PSD

Mă tem că nu sînt singurul pentru care protestul ipocrit al PSD faţă de rezultatul scrutinului prezidenţial de duminică devine enervant. Mircea Geoană, cu discursul lui obsesiv despre dictatura lui Băsescu, sună deja a disc zgîriat. Iar partidul în ansamblu pare să aibă un singur regret - că nu au fraudat ei înşişi suficient de bine alegerile (să nu-mi spuneţi că PSD-ul e o virgină politică nedeprinsă cu manipularea). În acelaşi context, am şi eu o întrebare: spectacolul aberant oferit de Antena 3 în ultimii ani nu este el însuşi o imensă şi penibilă fraudă electorala?

O întrebare retorică?

Este oare întîmplător că cele mai corupte trei ţări ale UE au majorităţi ortodoxe? (Şi că a patra cea mai coruptă este Italia?)

Ora de citire

Nu am urmărit încă această prezentare (în şase părţi), dar sînt familiarizat cu interpretările propuse de teologul american. Ele constituie un punct de plecare extrem de sănătos în discuţii despre exegeza şi hermeneutica biblică. Dacă aţi găsit o versiune subtitrată în română, daţi-mi vă rog de veste. Shalom!

Hermeneutică politică

Nu pot să pricep cum se poate poziţiona Crin Antonescu, în contextul criticii mandatului lui Băsescu, drept lider de opoziţie. Uită oare că patru din aceşti cinci ani PNL a fost la putere? Mai mult, şi el, şi Geoană (preşedintele Senatului) sînt de-a dreptul penibili atunci cînd invocă povestea cu România drept cea mai coruptă ţară din UE. În primul rînd, pentru că dacă România este ultima ţară UE pe lista Tranparency International este doar printr-un accident alfabetic - Bulgaria şi Grecia, cu acelaşi indice de percepţie a corupţiei, au avantajul unor iniţiale mai apropiate de "a". În al doilea rînd, cine priveşte mai atent poate remarca un lucru extrem de semnificativ: dacă în 2004 şi Bulgaria, şi Grecia aveau un scor ceva mai bun decît anul acesta, România avea acum cinci ani, la final de guvernare Iliescu-Năstase, cu un punct mai puţin. În fine, a vorbi despre corupţie ca operă sau responsabilitate a unui singur om (sau a unei singure culori politice) este, în România ultimilor 20 de ani, o insolenţă.

Necuvîntătoarele se pronunţă

Un alt comentariu pe care nu mai este nevoie să-l scriu...

Dizidenţii de ieri, irealiştii de astăzi

Un elegant răspuns la o intervenţie senilă.

Le spun alţii înainte

Alin Fumurescu mă scuteşte să mai scriu acest post.

Empireul mediatic

Găsesc instructiv acest text al lui Alin Ionescu. Veţi înţelege poate, printre altele, de ce nu cred cîtuşi de puţin în alianţa dintre Evanghelie şi televiziune. Şi veţi afla o foarte utilă definiţie a istoriei.

Decimare

Un prieten care frecventează o biserică adventistă mare din România îmi povestea că a auzit astăzi, pentru a mia oară, o predică despre cum ajungi în iad dacă nu dai zecime. De la un punct încolo a preferat să scoată telefonul şi să-şi facă de lucru pe internet. Nu cred că povestea lui este singulară.

Legea mozaică preluase principiul zecimii din uzul curent al antichităţii mesopotamiene (atestat şi în Geneza, în două rînduri). Noul Testament nu conţine însă niciun semn cum că primii creştini - evrei perfect familiarizaţi cu sistemul zeciuielii - ar fi adoptat această soluţie de finanţare. Ar trebui să fie evident de ce nu - pentru ca să primeşti zecime (în cultura evreiască) trebuia să fii levit. În schimb, NT încurajează generozitatea şi susţine că liderul religios are dreptul "să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9).

Problema actuală din adventism în legătură cu zeciuiala nu are nimic de a face cu principiul în sine, ci cu anumite accente teologice şi, mai ales, cu sistemul administrativ care gestionează banii. Am certitudinea că soluţia problemei nu sînt predicile pe acest subiect. Din păcate, am şi certitudinea că soluţiile nu vor veni de sus în jos.

Intro la critica textuală a NT

Îi mulţumesc lui skeptic pentru că a dat de această conferinţă susţinută de Bart Ehrman.

PS Alteritas spunea: "good stuff. Pentru cei limitaţi de limba engleză, pe youtube există o variantă subtitrată în română. Acesta e linkul pentru prima parte (din 10); continuările le găsiţi la related videos." Îi mulţumesc şi lui.

Bumerang

Am urmărit amuzat în ultimele două zile (pentru că totul a început cu o avanpremieră realizată de Dinu Patriciu miercuri seara) episodul cu minorul lovit de Băsescu acum cinci ani. Chiar şi dacă înregistrarea este autentică, folosirea ei în campanie are toate şansele să se întoarcă împotriva celor care au recurs la ea. De ce?

Pentru că dosirea înregistrării timp de cinci ani şi publicarea ei fix în campanie este ea însăşi reprobabilă moralmente (mai ales dacă înregistrarea este autentică).

Pentru că în România - trist, dar adevărat - cel puţin două treimi dintre părinţi consideră că e în regulă să-ţi altoieşti odrasla.

Pentru că expunerea la ore de vîrf a lui Dinu Patriciu (cu jubilaţia lovirii lui Băsescu afişată ostentativ) sau a lui Sorin Ovidiu Vîntu (care, şi doar prin tonul vocii la telefon, pare patrician şi condescendent) nu face decît să alieneze plebea votantă, lipind şi mai bine etichetele de moguli puse de Băsescu.

Pentru că unii nu pot nici măcar să compare un gest violent comis împotriva unei singure persoane cu instigarea la violenţă împotriva multora, cu averile făcute pe spinarea statului (de moguli de toate culorile politice, desigur), cu penibilul urmuzian al colaborării dintre PRM şi UDMR în campania anti-Băsescu.

Consecvent

Îl "admiram" aseară împreună cu logodnica mea pe Crin Antonescu explicînd la televizor cum el îşi menţine criticile şi reproşurile la adresa lui Geoană în timp ce îi pregăteşte ascensiunea la Cotroceni. Tot ieri l-am văzut pe Radu Câmpeanu burzuluindu-se anti-Băsescu pe holurile parlamentului. Iată mai jos un citat din Antonescu publicat la sfîrşitul lui octombrie de caţavenci.

După mineriadă, dupa Piaţa Universităţii, preşedintele PNL de atunci, Radu Câmpeanu, a avut o atitudine mai moderată, în comparaţie cu Corneliu Coposu, faţă de Ion Iliescu. Treaba asta m-a scos din sărite. Fiind mai radical, am considerat în acel moment că trebuie operat politic tranşant, că ceea ce se întîmplase în România în perioada mineriadei trebuia denunţat inclusiv pe plan internaţional şi că nu exista nici un loc de compromis între noi şi Iliescu şi FSN. Pentru că partidul a adoptat o altă poziţie, eu am fost foarte afectat de acest lucru... şi m-am retras din preşedinţia Partidului Naţional Liberal. Şi m-am retras, ca să zic aşa, din activitatea politică intensă, spunîndu-i atunci domnului Câmpeanu că probabil domnia sa are dreptate, pentru că are experienţă, e politician, dar din două una: ori nu are dreptate şi e bine ca mine, ori probabil are dreptate şi atunci nu sînt eu pentru politică, pentru că n-am atîta răbdare, n-am capacitatea de a trece peste nişte lucruri inacceptabile precum cele comise, să spunem aşa, de Iliescu şi FSN, cu prilejul mineriadelor.

Crin a crescut între timp. A căpătat experienţă şi s-a copt (a se vedea şi textul acesta).

Nu alegeri

După cum arată din ce în ce mai clar situaţia, prezidenţialele de anul acesta nu sînt decît un nou referendum pentru suspendarea preşedintelui, deghizat de data aceasta în competiţie electorală. Nu zic nu, e normal ca pentru preşedintele în exerciţiu, alegerile de la sfîrşitul primului mandat să fie, în caz că mai candidează, şi un soi de referendum care să-i evalueze prestaţia. Dar nu mi se pare normal ca nişte partide politice să-şi joace credibilitatea şi viitorul pe cartea îndepărtării unui singur om. În aceste condiţii de deteriorare a exerciţiului electoral, nici nu e de mirare că Geoană e destul de bun să fie propulsat în funcţia de preşedinte şi că alianţele împotriva naturii* sînt o soluţie salvatoare. Dacă de guvern ducea lipsă ţara, puteam avea de mult guvern. Dar ce le lipseşte parlamentarilor majoritari este guvernul lor.

* Ce tot vorbesc eu de alianţe împotriva naturii? Doctrina nu a contat niciodată în România - nici măcar cea comunistă. PNL este astăzi controlat de vechea aripă tînără, de la începutul anilor '90, care pactiza cu FSN-ul şi intra în guvernul actualului pnl-ist Petre Roman. Guvern din care, evident, făcea parte şi Traian Băsescu. O apă şi-un pămînt.

Dictatura majorităţii

L-am urmărit astăzi pe Iosif Boda, venerabilul ex-iliescian, spunînd o vorbă memorabilă (redau, deci, din memorie): "Am avut o democraţie originală în anii '90, în care s-a condus prin mineriade; şi avem la ora aceasta o dictatură originală, în care opoziţia majoritară e prezentă pe toate canalele media criticîndu-l pe dictator." Tipic românesc.

Se vorbeşte mai nou (printre fani PNL) de o contradictatură - dictatura bunului simţ, instaurată de acuplarea PSD-PNL. Eu unul sînt din fire sceptic faţă de orice majoritate, mai ales una politică. Şi detest dictatura, indiferent ce impune ea. Dar asta e, nu degeaba democraţia a fost supra-numită "dictatura majorităţii".

PS Ca să elimin orice suspiciune de pro-băsescianism, vă spun că am votat cu Antonescu în primul tur. Şi că voi vota cu Băsescu în al doilea doar pentru că urăsc stabilitatea psd/pdsr-istă, de sorginte comunistă, preferînd instabilitatea liberală, de tip interbelic. Nu e nicio dramă în faptul că vin şi trec guverne. Problema e că la noi e o dramă să nu fii la putere.

Complexul mesianic

E ceva extrem de ipocrit la politicienii care afirmă de vreme bună încoace că politică se poate face normal în România doar dacă iese Băsescu din scenă. Asta în timp ce majoritatea îi reproşează preşedintelui tocmai indispoziţia la dialog, compromis şi reconciliere. În felul acesta, majoritatea de ocazie din parlament, construită nu pe afinităţi doctrinare, ci doar pe anti-băsescianism, este prima vinovată de crearea unui complex mesia în jurul preşedintelui. Fariseii, saducheii şi minorităţile se unesc doar pentru crucificarea lui Băsescu.

Departe de mine să sugerez că Traian Băsescu ar fi fără vină, au barem soluţia la problemele noastre foarte pămînteşti. Dar colcăiala anti-Băsescu îmi repugnă categoric. Are aspect de răfuială, nu de luptă politică, şi sînt toate şansele să devină prima vinovată de menţinerea lui Băsescu în funcţie.

De România

Acest adventist de România nu este doar adventist, ci este şi român. Am simţit nevoia, deschizînd rubrica "Miraza neamului", să lărgesc orizontul tematic al acestui blog. Mai mult, nombrilismul cu aere de superioritate este un defect vechi al adventismului românesc. Avem datoria să fim oameni înainte de a fi afiliaţi vreunei biserici. Iar teologia trebuie să-şi recapete vocea publică (atenţie, n-am zis că biserica trebuie să-şi dreagă glasul politic).

M-au tot mîncat degetele să scriu despre campania electorală din România ultimelor luni. Nu, nu este o eroare că vorbesc despre campania ultimelor luni, pentru că doar un naiv reuşeşte să nu vadă, inclusiv în mascarada fracturării guvernului şi în reapariţia struţo-cămilei pnl-ist-psd-iste, că interesul electoral a dictat suveran politicile partidelor. PSD-ul nu putea fi anti-Băsescu din postura de partener de guvernare cu PDL-ul. Aşa că a strigat "lupul" şi a muşcat din oaie.

Cel mai trist lucru cu privire la aceste alegeri prezidenţiale este că avem de fapt de ales tot din haită, fără vreo opţiune viabilă din afara spectrului politic care întunecă orizontul parlamentar al naţiei. Figura fulgurantă a lui Remus Cernea, cu toată ostentaţia ei adolescentină, a fost poate unicul indiciu că România politică poate oferi şi altceva decît comunişti expiraţi, căpuşe ale tranziţiei şi eternele malformaţii spirituale numite Vadim, saltimbancul fascistoid, şi Becali, mioriticul moriatic.

Cel mai îmbucurător lucru cu privire la primul tur este revolta populară împotriva proteveizării ştirilor de ieri. Televiziunile de nişă au trîmbiţat incontinent despre frauda electorală. Majoritatea oamenilor par să fi votat însă entuziast, conştienţi de puterea votului şi neintimidaţi de retorica plîngăcioasă a fraudării. Nimic nu e perfect pe lumea asta, nici măcar exerciţiul democratic. Dar legile statisticii sînt mai puternice decît tancurile sovietice.

Să nu aveţi impresia că am vreo simpatie pdl-istă sau băsesciană. Sînt prea conştient de statura (politică, intelectuală, morală) liliputană a unor vajnici pdl-işti. Gestul primarului de Craiova care îi interzice lui Dinescu să dea mîna cu Băsescu pe scena de la Cetate este o culme de neghiobie. Dar ştiu prea bine că majorităţile netulburate se îndeamnă mai curînd la rău decît la bine. Şi că dacă toţi dulăii de pe stradă hămăie, e pentru că trece ursul.

Ce este o teorie?

Predica de azi e poate ceva mai provocatoare pentru unii dintre voi. Aduceţi-vă aminte că sînteţi ţărînă care se întoarce în ţărînă.

Eşecul hagiografic al VT

Profesorul Florin Lăiu a postat pe blogul său un text savuros despre venerarea sfinţilor, (ne)murirea sufletului, medierea exclusivă a Fiului. Puteţi citi, în oglindă, o justificare dogmatică a cinstirii sfinţilor, un eseu teologic despre viaţă şi moarte, un studiu iconologic despre medierea marianică.

Mi-a atras atenţia o observaţie a profesorului Lăiu: românul pravoslavnic are o relaţie dubioasă cu sfinţii Vechiului Testament, lucru reflectat (şi încurajat) de sinaxar. Din galeria de personaje venerabile ale scripturilor ebraice, doar 24 de nume se regăsesc în calendarul ortodox, dintre care 23 sînt profeţi (mari şi mici - 15; Moise - ca prooroc arhetipal, Samuel - ca întemeietor de breaslă, Ilie - ca exponent ilustru, Daniel - apocalipticul; în plus, apar Baruh şi cei trei amici ai lui Daniel, pentru că în canonul ortodox sînt incluse texte apocrife atribuite lor). Aceştia sînt confiscaţi hristologic, adică sînt singurii evrei suficient de creştini să merite un loc printre sfinţi, dat fiind că se pleacă de la ideea că orice profeţie este, cel puţin în esenţă, mesianică. Singurul neprofet vetero-testamentar care accede în calendarul ortodox este Iov - care nu este evreu şi aduce destul a călugăr. În rest, mineiul ne potopeşte cu eroi ai noii ere şi nume exotice, cum ar fi Xenia, Averchie, Sisoe, Varsanufie, Gorgonia, Tirmolau, Acachie, Talaleu, Antuza, Papil, Achindin şi Patapie (am listat doar 12). Vechiul Testament e plin, se pare, de oameni prea normali, nedemni de Vieţile Sfinţilor.

PS Am realizat că am omis un nume. Şi proorocul Elisei apare în calendarul ortodox. Doar moaştele lui erau făcătoare de minuni. Deci 24 de profeţi, 25 de personaje VT în total.

Mr. G

Poate nu ştiţi, dar e campanie electorală în România, pentru prezidenţiale. Ca de obicei, se spun multe. Dar se spun şi adevăruri. Unul dintre ele vizează un vajnic adventist de România.

Zbuciuman

De Re-membering ştiam de mai multă vreme. Dar l-am vizitat sporadic. Aşa se face că abia astăzi am descoperit, şi încă pe o cale ocolită, blogul lui Ion Buciuman. Vi-l recomand din două motive. În primul rînd, arar atîta deschidere, patos nesimulat şi patimă nefardată la un pastor adventist. În al doilea, Ion Buciuman scrie bine şi ca memorialist. Demersul lui este însă şi trist, pentru că nu face decît să ne aducă aminte că nu există încă vreun blog al unui fost sicofant care să-şi asume public şi onest trecutul.

Să gîndeşti mai înalt, să simţi mai profund

Pentru un Shabbat adevărat, care poate adopta fără ezitare deviza celor de la Discovery Science (şi a regretatului George Carlin) - Question everything.

Predica de azi

Dacă vrei să urmăreşti în întregime această prezentare, apasă butonul din dreapta jos (după ce dai play).

O campanie globală

Salut această iniţiativă, găzduită generos şi de site-ul oficial al Conferinţei Generale. Deşi obiectivul major este strîngerea de semnături pentru susţinerea unei scrisori deschise adresate secretarului general al Naţiunilor Unite, una dintre premisele asumate ale acestei campanii este realitatea faptului că nu există nicio diferenţă statistică între adventişti şi restul lumii atunci cînd vine vorba de abuzul domestic şi, mai larg, de violenţa şi discriminarea împotriva femeilor. Măcar aşa să ne aducem aminte că biserica are cel puţin tot atîta nevoie de evanghelizare pe cît are lumea în general.

"A cîştiga suflete"

Există o expresie cu totul nefericită în limbajul religios curent - "cîştigarea de suflete". A cîştiga este în ziua de astăzi un termen confiscat de ideologiile cantităţii şi ale performanţei. Se cîştigă pe terenul de fotbal, se cîştigă la bursă şi se cîştigă la vot. Cîştigul este în mod obligatoriu cuantificabil.

A cîştiga suflete pentru Hristos a devenit o industrie, cu specialişti, cu tehnici şi strategii, cu grafice şi statistici. Iar expresia "a cîştiga suflete" nu mai este deloc doar o metaforă. Seminariile teologice au catedre de "creşterea bisericii", iar exponenţii cei mai de seamă ai maniei cantitative încep să definească pînă şi calitatea de simplu membru al unei biserici în funcţie de "rezultate".

Biserica (oricare ar fi ea) devine astfel un turn Babel, un monument închinat vanităţii omeneşti, un idol bun de sfărîmat de piatra care se desprinde din munte fără ajutorul vreunei mîini. Este atît de confortabil să situăm antihristul într-un punct bine definit în afara noastră, pentru ca să avem astfel luxul de a ignora liniştiţi antihriştii dintre noi şi antihristul construit pe spinarea noastră.

În teologia Bibliei, biserica este extensia lui Hristos în lume. Ea are menirea de a vindeca, de a împăca, de a înfrumuseţa suflete în Hristos. Împlinindu-şi menirea, ea nu poate decît să se împărtăşească din destinul Capului - se jertfeşte pentru alţii. Creştinismul autentic este creştinismul crucificat, nu creştinismul înrăit de pofta de putere sau denaturat de idealurile performanţei cantitative.

Nu există jertfă mai preţioasă decît aceea a sufletului înnoit de Evanghelie, a omului care a murit în Hristos. De altă evanghelizare nici nu este nevoie.

Autoportret

Azi am mîncat pentru prima dată în localul cu ofertă de fast-food mexican recent deschis de nişte amici. M-am lins pe buze după un burrito excelent, picant numai cît trebuie. Şi m-am gîndit la prima dată cînd am mîncat la Chipotle şi la cît de mult îmi place încă să mănînc chips-uri cu salsa.

Azi am citit cîteva pagini excelente despre efectul stereofonic, despre cum cei care surzesc de o ureche suferă în acelaşi fel ca aceia care îşi pierd un ochi - dispare profunzimea peisajului, se estompează caracterul arhitectural al mediului sonor. Şi m-am gîndit la cei care ajung să suprime cîte o jumătate de creier şi să trăiască într-o tristă lume plată - fie căzînd în efervescenţa emotivităţii ieftine, fie pierzîndu-se în labirintul inert al raţionalităţii. Şi la cei care înjumătăţesc omenescul, anulînd fie credinţa copilărească, fie scepticismul sănătos.

Azi am admirat din viteza maşinii culorile toamnei. Iar logodnica mea mi-a atras atenţia asupra patinei trandafirii pe care soarele la apus o dădea munţilor din zare. Şi mi-am zis că opinia potrivit căreia toamna este o creaţie a păcatului, nu a lui Dumnezeu este una dintre cele mai grave erezii din toate timpurile.

Azi am descărcat nişte muzică de pe internet pentru un prieten - country, de la Willie Nelson la Chris Young. Mi-am dat seama că nu am ascultat niciodată una după alta Die Kunst der Fuge a lui Bach, Fantasia contrappuntistica a lui Busoni şi Opus clavicembalisticum a lui Sorabji.

Azi am învăţat din nou să mă joc. Şi mi-am zis că sînt fericit.

A treia scrisoare deschisă

*A se citi mai întîi Mea culpa. Şi această epistolă e destinată comitetului din Mediaş.

Unul dintre lucrurile pe care pastorul Gabi Ban probabil că n-a uitat să le menţioneze la ultima şedinţă de comitet, deşi a refuzat să citească un text adresat în mod direct comitetului, a fost acela că pe mine nu mă mai interesează nicio decizie în acest caz. Lucrul acesta trebuie să le fi părut unora dintre membrii comitetului o impertinenţă. Daţi-mi voie să mă explic.

Atunci cînd, aşa cum este normal, eu am cerut comitetului un vot în chestiune, am fost întrebat de unul dintre membrii comitetului (prezent, dacă nu mă înşel, şi în actuala componenţă) dacă sînt dispus să ţin cont de votul care urma să fie exprimat. Răspunsul meu a fost un "da" care, aşa cum am explicat comitetului şi a părut numai firesc, nu însemna că deciziile mele pe viitor erau în mod direct condiţionate de un vot sau altul. Alesesem însă drumul normal - consultarea bisericii.

De ce mă rog aş ţine cont de un vot, indiferent de rezultatul lui, pe care nu eu l-am solicitat şi pe care cel care l-a impus - preşedintele conferinţei - nu este gata să-l accepte decît dacă se potriveşte opiniei dumnealui personale? Dacă există o impertinenţă în acest caz, ea aparţine cu totul lui Lucian Cristescu.

Prin epistola mea necitită nu am încercat să influenţez rezultatul votului, care - aşa cum am spus - mi-ar fi fost indiferent chiar dacă era altul, ci am sperat să le pot arăta membrilor de comitet că au opţiunea de a nu deveni masă de manevră. Situaţia actuală este de mai multe ori penibilă, inclusiv din cauză că pastorul Ban pune ultimul vot în legătură cu răspunsul datorat comitetului unei alte comunităţi din ţară. Or, acel răspuns a fost deja formulat şi comunicat cu săptămîni în urmă. Actualul vot îl contrazice şi nu face decît să arate că preşedintele conferinţei este - lucru prea bine ştiut - un manipulator fără scrupule. Îmi pare sincer rău că dvs., comitetul comunităţii din care fac parte, pierdeţi vremea acceptînd o agendă care nu vă aparţine şi jocuri de putere care nu au ce căuta în arsenalul unui pastor.

O a doua epistolă

*A se citi mai întîi Mea culpa. Cele de mai jos sînt fragmente dintr-un email al pastorului Gabi Ban către mine (cu italice), însoţite de reacţiile mele. Dat fiind că e vorba de o comunicare oficială a rezultatului unei şedinţe de comitet, nu am ezitat să o aduc în public.

1. Faptul că tatal tău a condus acel comitet. Realitatea este că se afla într-un conflict de interese conducînd un comitet care trebuia să se pronunţe în favoarea fiului său. Situaţia în sine impunea ca o persoană imparţială să conducă acea şedinţă de comitet... Este în spiritul Scripturii... lucrul acesta.

Comitetul din Mediaş nu trebuia să se pronunţe "în favoarea" fiului pastorului Nicuşor Gheorghiţă, ci în cazul lui. Pastorul nu a făcut altceva - spre deosebire de fr. Cristescu sau de tine - decît să se asigure de legalitatea procedurilor. Oricine a urmărit acest caz aberant ştie deja că fr. Cristescu numai imparţial nu este. Cît despre spiritul Scripturii, Biblia ne prezintă un Tată şi un Fiu lucrînd îndeaproape, fără "conflicte de interese". Iar noi, fii adoptivi, vom fi judecaţi de Fratele nostru - curată afacere în familie.

2. Am constatat că acei membri de comitet care au făcut parte din precedentul comitet nu şi-au bazat decizia pe nişte cercetări amănunţite, ci au acţionat cu bună credinţă considerînd acele informaţii din dosar drept dovezi indubitabile. Nu vreau să insinuez că dosarul este o plăsmuire. Totuşi, o hotărîre de comitet trebuie să se bazeze, conform Scripturii, pe două, trei mărturii.

Nici actualul comitet nu şi-a bazat decizia pe cercetări amănunţite, ci a acţionat (vreau să cred) cu bună credinţă considerînd informaţiile oferite de o singură persoană - fr. Cristescu - drept indubitabile. Nu aţi avut doi sau trei martori (dintre care cel dintîi sînt eu) - deci cădeţi sub incidenţa propriilor acuzaţii.

3. Cel puţin unii din membrii comitetului aveau înţelegeri greşite cu privire la acordarea dreptului de căsătorie. De exemplu, cineva a crezut că neacordarea acestui drept privează persoana de posibilitatea de a se recăsători pentru tot restul vieţii, ba chiar ar periclita şi mîntuirea persoanei.

Ma îndoiesc că actualii membri de comitet înţeleg pe deplin procedurile şi implicaţiile în acest caz. Asta nu îi împiedică să se pronunţe. Mai mult, dacă exemplul descris este real, atunci i se poate reproşa respectivei persoane cel mult un exces de compasiune. Lucru de care mă îndoiesc că noul comitet vrea să se ferească cu orice preţ.

4. Înţeleg şi cred că în ceea ce te priveşte pe tine şi familia ta, aveţi unele convingeri puternice cu privire la conduita şi moralitatea fostei tale soţii înainte, în timpul şi după desfacerea căsătoriei, dar un comitet nu poate să decidă doar pe baza acestor convingeri.

Nu, niciunul dintre noi nu are "convingeri" în acest caz. Informaţiile cu privire la istoria sexuală a fostei mele soţii au fost furnizate astfel:

1. cu privire la perioada de dinainte de căsătorie - chiar de ea;

2. cu privire la perioada căsătoriei - de mine (mărturie pe care nici uniunea, nici conferinţa, nici actualul comitet nu au auzit-o);

3. cu privire la perioada de după căsătorie - de martori indirecţi din Constanţa.

Nu este nici pe departe un subiect în care să fie vorba de opinii sau convingeri personale. Nu am avut şi nu am nicio plăcere din faptul că fosta mea soţie a avut şi, probabil, are încă o asemenea istorie. Cert este însă că tu personal şi actualul comitet alegeţi să ignoraţi datele problemei, mulţumindu-vă cu asigurările preşedintelui de conferinţă.

5. O eventuală constatare a dreptului tău la recăsătorire ar fi implicat imediat întocmirea unui alt dosar care să aducă probe zdrobitoare în ceea ce priveşte punerea fostei tale soţii sub disciplina bisericii. Iar noi nu am putut aduna aceste probe pînă astăzi.

Aceasta este o gogoriţă (e numele ştiinţific) a fr. Cristescu. Nici o decizie de acest gen nu are consecinţe simetrice automate în dreptul bisericesc. Mai mult, fosta mea soţie nu este membră la Mediaş, nici în conferinţa Transilvania Sud, nici în Uniunea Română. Cei care işi fac asemenea scrupule sînt doar nişte ipocriţi. Singura simetrie ce ar trebui respectată în acest caz este că, pentru că fosta mea soţie are de facto, fără dosare şi cercetări, drept de recăsătorire, şi eu ar trebui să am. Repet: responsabilitatea exclusivă cu privire la moralitatea şi calitatea de membru ale fostei mele soţii aparţine comunităţii din care face parte. Comitetul din Mediaş nici nu are dreptul să întocmească vreun dosar cu privire la ea. Cît despre "noi", cei care "nu am putut aduna aceste probe", întreb doar atît: de ce nu?

O epistolă

*A se citi mai întîi Mea culpa.

În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, biserica locală este singurul for decizional în privinţa calităţii de membru, comitetului bisericii locale revenindu-i în exclusivitate iniţiativa unor asemenea decizii. Astfel, şi primirea de noi membri, şi transferul de la o comunitate la alta, şi acţiunile disciplinare sînt atributul plenului adunării administrative, la propunerea comitetului.

Dreptul de recăsătorire nu este altceva decît decizia anticipată a unui comitet de a nu merge cu propunere disciplinară în faţa unei adunări administrative în cazul unui membru care se recăsătoreşte. De aceea, ţine în mod direct de calitatea de membru şi cade în competenţa exclusivă a bisericii locale. Cu alte cuvinte, nerecunoaşterea dreptului de recăsătorire este în fapt o propunere de punere sub disciplină în eventualitatea recăsătoririi membrului în cauză. Comitetul executiv al conferinţei sau al uniunii nu are nicio competenţă în domeniu, netrebuind să valideze hotărîrea comitetului local şi neavînd dreptul să o declare nulă.

După cum ştiţi deja, nu există vreo decizie la nivel de conferinţă sau uniune care să declare nulă recunoaşterea dreptului de recăsătorire în cazul Bogdan Gheorghiţă. Iar dacă ar exista, respectiva decizie ar fi ea însăşi nulă, din motivele prezentate mai sus. Dvs. aveţi de a face doar cu opinia personală a preşedintelui conferinţei. Insistenţa fr. Cristescu este abuzivă şi nu izvorăşte decît din nevoia de a justifica alte abuzuri din trecutul recent.

În cazul dreptului meu de recăsătorire, au fost respectate toate procedurile bisericii, iar singurul for care are dreptul să evalueze şi să se pronunţe asupra datelor cazului a luat o decizie încă din noiembrie anul trecut. Respectiva decizie a fost deja reconfirmată în decembrie, anul trecut.

Mai mult, fr. Cristescu nu este imparţial în demersul dumnealui. Sînt întors în ţară de patru ani de zile. În tot acest timp, dumnealui nu a discutat niciodată personal cu mine despre căsătoria şi divorţul meu, deşi a ascultat-o pe fosta mea soţie expunîndu-şi punctul de vedere. Dacă pînă în primăvara aceasta era o datorie de onoare să mă caute personal, de cînd este preşedintele conferinţei din care fac şi eu parte, este o datorie pastorală. Or, dumnealui caută să vă impună fără pic de legitimitate o opinie privată, deşi nu îşi face minima datorie pastorală faţă de mine.

Pentru că hotărîrea din noiembrie anul trecut în privinţa dreptului meu de recăsătorire este încă perfect valabilă, socotesc că orice discuţie pe marginea ei este neavenită. După cum i-am comunicat deja fr. pastor Ban, nu găsesc că există vreun motiv pentru care să vin din nou în faţa comitetului cu vreo solicitare de discuţie a cazului meu, nici cu toate informaţiile prezentate în decursul anului trecut. Evident, vă stau la dispoziţie pentru orice alte chestiuni.

PS Eu sînt singurul în măsură să iniţiez o discuţie despre dreptul meu de recăsătorire. Fratele Cristescu trebuie să se hotărască: ori hotărîrea de anul trecut este nulă, caz în care nu are de ce să vină la comitet pentru rediscutarea problemei (pentru că nici conferinţa, nici preşedintele ei, nici comitetul din Mediaş nu pot iniţia discuţia), ori hotărîrea nu este nulă, lucru dovedit tocmai de insistenţa dumnealui pentru rediscutarea cazului. Este ilogic să susţină că hotărîrea este nulă şi să ceară în acelaşi timp o nouă decizie. Dacă hotărîrea din noiembrie ar fi nulă, eu sînt singurul care ar avea dreptul să ceară comitetului o rediscutare. Dar hotărîrea din noiembrie nu este nulă, pentru simplul motiv că nu există în dreptul bisericesc adventist o instanţă competentă superioară comitetului bisericii locale. Care comitet s-a pronunţat deja de mai multe ori decît era normal.

PPS Se tot vehiculează ideea cum că nu ar exista "dovezi" ale infidelităţii fostei mele soţii. Recitiţi vă rog Manualul Bisericii şi veţi vedea că nu se specifică ce anume constituie dovadă suficientă a infidelităţii. Asta înseamnă că rămîne la latitudinea instanţei competente (a comitetului) să decidă ce anume reprezintă dovadă şi ce nu. Fr. Cristescu poate avea o definiţie personală, dar nu are voie s-o impună majorităţii comitetului. Faptul că nu acceptă o decizie perfect valabilă îl priveşte şi ţine de psihologia dumnealui. Din nefericire pentru dumnealui, biserica funcţionează după principiile democraţiei reprezentative.

Mea culpa

Cer scuze cititorilor mei care nu sînt membri ai comunităţii din care fac şi eu parte pentru că în următoarele cîteva mesaje voi posta aici o corespondenţă ce ar fi trebuit să rămînă între mine şi comitetul bisericii. Din motive care nu ţin de mine, aceasta este unica modalitate de a comunica. Prin urmare, dacă locuiţi oriunde altundeva decît în Mediaş, puteţi ignora postările cu eticheta "Mediaş".

Dizarmoniile care ne unesc

Trebuie să spun din capul locului că titlul acestei postări îi aparţine lui Benone Burtescu. Asta pentru ca să eliminăm orice suspiciune de plagiat. Apropo de plagiat: dincolo de faptul că este, după normele societăţii occidentale de astăzi, condamnabil în sine, cred că - mai grav - el semnalează o secătuire interioară, un vid de idei (concept drag lui Lucian Cristescu). Dacă ceea ce plagiezi sînt mai ales "experienţele" altora, atunci nu faci decît să depui mărturie despre puţinătatea propriei vieţi sau, deloc mai atrăgător, despre complexul de inferioritate care îţi macină viaţa.

E adevărat, e ceva extrem de dizarmonios în modul în care a luat fiinţă ultima carte de imnuri. Şi, dincolo de calitatea produsului, mereu perfectibil, trebuie rezolvată probabil disonanţa originilor. Poate pe parcurs vom redescoperi cu toţii frumuseţea Galileanului (nu cartea).

Armoniile care ne dezbină

În ultima lui carte, neurologul Oliver Sacks argumentează în favoarea ideii că omul este prin definiţie muzicofil. Chiar mai mult decît limbajul articulat, muzicalitatea îl distinge de orice altă fiinţă vie. Poate că deloc întîmplător, simţim că nu avem ofrandă mai bună de adus lui Dumnezeu decît cîntul nostru.

Tocmai din cauză că ne priveşte pe toţi, muzica este adesea o armă de temut, ba chiar un cîmp de luptă. Uitaţi-vă la israelienii care încă nu pot asculta Wagner şi îl ponegresc pe "trădătorul" Daniel Barenboim (care nu doar că dirijează Wagner la Ierusalim, ci mai şi susţine recitaluri şi concerte la Ramallah). Şi uitaţi-vă la - mai nou - imnomahia din adventismul românesc.

O temere aparte, pusă în discuţie de Benone Burtescu, este aceea că actualele disensiuni ar putea duce la... congregaţionalism - fiecare congregaţie cu imnarul ei. Nu văd care ar fi problema. Biserica primului secol - pe care mulţi încă o fetişizează - nu avea carte de imnuri (instrument instituţional uniformizator). Mai mult, nu avea nici cărţi de imnuri, ci doar cînt improvizatoric sau tradiţional.

Unitatea noastră n-ar trebui să atîrne de unicitatea liturgică. Iar la cum se cîntă în multe biserici (fals - nu muzical, ci emoţional şi moral), contează chiar puţin din ce carte se cîntă. Parafrazînd un binecunoscut pasaj vechitestamentar, Dumnezeu ar putea spune: "muzica plăcută Mie este o minte întreagă" - un om onest, neconstipat emoţional, neduplicitar moral.

Hristos spunea că fiii Lui se cunosc după dragostea pe care şi-o poartă unii altora, nu după muzica pe care o cîntă. Iar eu unul cred că nu există "demonstraţie" mai frumoasă a Trinităţii decît în faptul că armonia începe doar cu trisonul (două sunete simultane nu sînt un acord decît prin implicaţia unui al treilea). Nu există război mai paradoxal decît conflictul imnodiei.

De ce e bine

...că noua carte de imnuri există? Pentru că 80 de ani de la ultima carte de imnuri (fac abstracţie de ediţia Loma Linda '89, cu circulaţie restrînsă şi preluată mai ales în repertoriul coral) sînt mult prea mulţi. Pentru că ea reprezintă, per ansamblu, un uriaş salt calitativ. Pentru că, aşa cum e bine să folosim mai multe versiuni ale Bibliei, este bine să avem cît mai multe tezaure imnografice.

Mă contrariază cei care se simt "furaţi" de noua ediţie. Nimeni nu a scos în afara legii folosirea vechilor imnuri. Iar eu unul m-aş bucura să văd cît mai curînd o nouă colecţie, dedicată - să zicem - exclusiv producţiilor româneşti.

E adevărat că Imnurile din 2006 conţin şi monumente de grandomanie, de absurd sau ridicol. E adevărat că ele ar trebui consacrate sub denumirea "ediţia Catană-Dumitrescu". E adevărat că sînt o producţie semi-clandestină, controlată de un singur om cu prea multe idei fixe. Dar e la fel de adevărat că impun un standard ce va merita emulat pe viitor, că oferă delicii de măiestrie muzicală şi lirică.

Adventiştii de România să nu uite că aspiră să cînte o cîntare nouă, care este cîntarea milenară a lui Moise. E loc de vechi şi de nou. De tînjet şi dans. Apropo, cuvîntul "imn" pare să provină din grecescul hymenaios - cîntec de nuntă, epitalam. Poate că asta trebuie să fie, în esenţă, imnul religios: o anticipare a bucuriei nunţii Mielului.

PS Cei care au impresia că o carte de imnuri controversată şi perfectibilă este o anomalie românească ar trebui să ştie că The Church Hymnal (1941) a avut nevoie de un deceniu pentru a se impune în uzul bisericilor adventiste de limba engleză şi că The Seventh-day Adventist Hymnal (1985) conţine doar 300 de imnuri din cele 700 ale ediţiei anterioare. Merită citite relatarea lui Wayne Hooper cu privire la crearea SDA Hymnal şi o evaluare a acestei lucrări, pe cît de entuziastă, pe atît de critică.

Homines inertes, effeminati

Ultima ediţie a emisiunii Oameni şi perspective propune o discuţie interesantă despre politică (înţeleasă şi în sensul larg de "viaţă publică") şi biserică, ba chiar despre politica din biserică. Marius şi Edi au amîndoi distanţa necesară de adventismul instituţional românesc pentru a spune anumitor lucruri pe nume. Este invitat la dezbatere şi deputatul Dan Liga, neinteresant - probabil o calitate pentru un om politic.

Unul dintre reproşurile pe care Edi le face pastorilor români este acela că ar fi efeminaţi. Dacă înţelegem prin asta obedienţă, lipsă de iniţiativă, conservatorism şi imobilism, cred că putem fi, în general, de acord cu evaluarea lui. Sugestia (cel mai probabil glumeaţă) cum că una dintre cauze este faptul că figura marcantă a originilor adventismului a fost o femeie (E. G. White) nu are însă niciun merit. Însuşi Edi a menţionat că Ellen White nu a încurajat niciodată sus-numitele "virtuţi feminine" (evident, este vorba de stereotipuri frecvent infirmate de femei).

Poate că efeminarea trebuie pusă, dincolo de factorii biografici, în seama unei trăsături culturale româneşti pomenite, într-un alt context, în aceeaşi emisiune - bizantinismul. Cruciaţii Occidentului medieval au acuzat adesea efeminarea orientalilor - pasiunea lor pentru pompă, ceremonial, ierarhie, gustul pentru şiretlic, tihnă şi luxură, predilecţia pentru intrigă, birocraţie, nepotism. Cît despre bizantinismul românesc, a se reciti Caragiale (şi tatăl, şi fiul).

Pe o chestiune paralelă

Într-o discuţie aprinsă la una dintre ediţiile emisiunii Oameni şi perspective, Florin Lăiu scria: "Pentru un timp special, pentru a fi supravieţuitori ai timpului strâmtorării şi martori fericiţi ai revenirii lui Christos nu este suficient doar a fi bun creştin, a avea D[uhul] S[fânt], deci a fi 'israelit'... Sigilarea cu D[uhul] S[fânt] este în primul rând necesară - trebuie s-o aibă şi cei care vor muri în credinţă, martiri sau din cauze obişnuite. Dar pentru a trece prin timpul celor 7 plăgi, când Dumnezeu va pedepsi pe cei care au ales religia populară a semnului Fiarei, este nevoie evident de a avea nu doar pecetluirea cu Duhul, ci şi 'sigiliul Dumnezeului cel Viu'…"

Să înţeleg că este posibil să "ai" Duhul şi să fii pierdut? Că un "israelit" inautentic poartă pecetea Duhului, dar nu primeşte supra-sigiliul Sabatului? Că pecetluirea cu Duhul ar putea fi cumva insuficientă?

Dragul meu profesor uită că Biblia nu cunoaşte nicio diferenţă între credinţă şi fapte, atunci cînd credinţa nu este doar vorbărie, iar faptele sînt faptele credinţei. Că Duhul nu face doar act de prezenţă, ci insuflă acte ale prezenţei. A fi pecetluit cu Duhul poate foarte bine însemna, într-un anumit context eschatologic, a sabatiza. Nu pot fi însă două lucruri separate. Circumcizia lui Avraam - semn exterior arbitrar al unei reorientări lăuntrice - a fost totuna cu naşterea lui din Duh. Pavel spune că şi noi putem fi fiii lui Avraam, chiar dacă circumcizia noastră este sabatul. Este un singur Duh, o singură credinţă, o singură speranţă.

Indiferent de însemnele ei exterioare, care nu pot lipsi, pecetea Duhului este singurul lucru care fereşte de mînia judecăţii divine. Gîndiţi-vă la povestea lui Noe. Au intrat în corabie (semnul exterior) doar acei oameni în care Duhul a rămas (însemnarea interioară). Invers, au pierit şi vor pieri întotdeauna cei care rezistă Duhului, indiferent de marca exterioară a acestei rezistenţe.

A susţine că martirii sau oamenii care mor de moarte bună se pot mulţumi cu sigilarea cu Duhul Sfînt, ca şi cînd aceasta nu ar însemna nimic la nivel practic, este - mai ales în cazul martirilor, a căror mărturie prin sacrificiu este sigiliul Duhului - o elucubraţie teologică. Apocalipsa este suficient de cuprinzătoare, nespunînd doar povestea unei generaţii. Da, cred că Sabatul poate deveni la un moment dat marca exterioară a unei loialităţi spirituale. Dar mai cred şi că toţi cei locuiţi de Duhul din toate timpurile au purtat cu mîndrie o marcă a credinţei lor, după cum toţi poartă, în limbajul Apocalipsei, hainele albe ale ascultării insuflate de Duhul (cf. Ezechiel 36:27, unde poruncile sînt în LXX tocmai ta dikaiomata din Apocalipsa 19:8 şi, semnificativ, 15:4; pentru detalii, vezi numărul deplin).

Marea familie "adventă"

Biserică de Bucureşti, sîmbătă dimineaţa. Prezbiterul face oficiul de gazdă şi, înainte de a trece la anunţuri, salută pe cei prezenţi, printre care şi pe "sora X, din America, venită în vizită acasă". Secretarul îi face un semn nu tocmai discret: "Nu, ea nu mai este sora noastră. S-a despărţit anul trecut de soţul ei..."

Pînă una-alta

Pînă să termin eu lectura operelor teologice despre care am promis că scriu, am citit ultimul text de pe blogul lui Florin Lăiu. Vorbeşte profesorul despre opţiunea lui tranşantă pentru creaţionism. Nu ştiu, nu mi-este foarte clar dacă e musai vorba despre "creaţionismul ştiinţific" - o contradicţie în termeni, deoarece creaţionismul este prin definiţie supranaturalist, deci nicidecum ştiinţific. Dar mi-au plăcut anumite afirmaţii, şi chiar am fost surprins de unele formulări.

Cea mai frumoasă surpriză a fost aceasta: "Premisa mea favorită este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi, prin urmare, adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de frumos şi drept." Această justificare a susţinerii creaţionismului (ca cea mai atracţioasă şi optimistă teorie a originilor) mi-a amintit de răspunsul pe care i-l dădeam acum vreo zece ani unui coleg şi bun prieten care mă întrebase de ce prefer credinţa scepticismului, dată fiind absenţa dovezilor peremptorii: "Pentru că povestea Bibliei este cea mai frumoasă poveste, iar istoricitatea sau proba ştiinţifică mă încălzeşte mult mai puţin decît farmecul naraţiunii."

Realitatea este că Geneza 1 şi 2 nu se vor o cosmogonie ştiinţifică. Este foarte probabil ca, după cum sugerează în ultimii ani un teolog american, povestea biblică a creaţiei să fi fost croită pe modelul ceremonialului de inaugurare a templelor mesopotamiene antice, prezentînd astfel lumea ca loc al prezenţei divine şi pe om ca sacerdot al acesteia. Textul Vechiului Testament nu spune mare lucru despre cum a fost creat totul, dar explică de ce. Or, ştiinţa vrea să răspundă la cum? Sînt în întregime de acord cu Florin Lăiu: "În orice caz, o tensiune naturală şi sănătoasă între cele două [ştiinţă şi teologie] este de preferat unei armonizări nenaturale."

După ce arată cum universul ştiinţei poate oferi parabole teologice (cele mai puternice forţe se exercită pe distanţe infime, la nivelul nucleelor atomice, în timp ce forţa cea mai slabă, gravitaţia, guvernează mişcarea galaxiilor), profesorul Lăiu încheie apostolic: "...chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, ...ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă." Pentru că, în cele din urmă, pînă şi cele mai incasante argumente şi cele mai solide demonstraţii vor trece.

Adventişti de România II

Remarcam acum trei luni că blogul acesta strînsese deja 600 de cititori din toată lumea. La ora actuală, "adventiştii de România" sînt 1500, iar unii dintre ei - din Duluth (Minnesota), Gloversville (New York), Suwanee (Georgia), Dublin (Irlanda), Pontevedra (Spania), Biella (Italia), Braşov, Cluj-Napoca, Piatra Neamţ - ar merita premii de fidelitate. Sper că, ici şi colo, în măsuri mai mari sau mai mici, acest blog reuşeşte să fie o oglindă benefică sau un reflector necesar.

Vreau doar să-i încurajez pe adventiştii de România să deguste şi ceva teologie biblică (dintre cei 1500 de cititori ai acestui blog, doar vreo 100 au "migrat" spre numaruldeplin.blogspot.com). Nu, nu mă aştept ca un subiect de exegeză apocaliptică să trezească acelaşi interes ca alegerile, să zicem. Dar nici nu cred că trebuie să uităm care sînt lucrurile cu adevărat importante.

În aceeaşi notă, voi posta în următoarele săptămîni mici recenzii la cîteva eforturi teologice care au ca autori adventişti de România. Nu de alta, dar se întîmplă şi lucruri lăudabile printre noi, lucruri care merită cel puţin tot atîta atenţie ca aberaţiile şi abuzurile. Toţi cei care vor să semnaleze mostre de excelenţă în adventismul românesc sînt bineveniţi.

20 de ani

Cînd familia Simpson a vizitat Piaţa Tienanmen, au dat acolo peste o placă comemorativă cu următorul text: "În 1989, aici nu s-a întîmplat nimic".

Opera Prima

Anul acesta, Oameni şi perspective a obţinut premiul Opera Prima al APTR (citiţi ştirea aici). Interesant este că ediţia care a atras atenţia juriului a fost cea cu numărul 98, dedicată abuzului minorilor, cu MargiAnne Isaia ca invitat. Şi mai interesant ar fi dacă Speranţa TV (a se citi conducerea postului de televiziune) ar învăţa ceva din asta.

Casa ADRA

Recent, ADRA România a deschis în judeţul Ilfov un centru de asistenţă pentru victimele abuzului familial (vezi ştirea asta). Nu pot decît să salut această realizare. Astfel de proiecte spun mai mult decît o seamă de prezentări pe tema violenţei în familie. Am doar o singură nedumerire: ştiu că asemenea centre caută să-şi protejeze beneficiarii serviciilor în primul rînd prin discreţie, dar nu pot să pricep cum de ştirea la care am trimis mai sus nu oferă nicio informaţie de contact. Am căutat pe internet, în mod special pe site-ul ANPF, dar nu găsesc niciun număr de telefon pentru Casa ADRA. Se oferă cineva să elimine lacuna?

Integrişti neintegraţi

Există în dezvoltarea unui copil un moment crucial, în care imaginea mamei mereu disponibile şi atente se suprapune, în mod normal, peste aceea a mamei absente, distrase. Se realizează astfel integrarea emoţiilor pozitive şi negative resimţite faţă de o aceeaşi persoană. Adesea, din varii motive (care ţin de mediu, uneori chiar de mamă), integrarea nu are loc, copilul nereuşind să înţeleagă şi să accepte limitele şi defectele figurii materne.

Acest elementar eşec emoţional este matricea în care mulţi îşi toarnă personalitatea şi concepţia despre viaţă. Este una dintre rădăcinile multelor forme de reducţionism maniheist - tendinţa de a vedea totul în alb şi negru. Mama nu poate fi decît bună, chiar dacă te abuzează (dispar limitele). Sau, dimpotrivă, mama nu poate fi decît rea, deşi poate că se sacrifică pentru tine şi este chiar agreabilă (limitele sînt folosite ostil şi revendicativ).

Biblia ne prezintă un Tată care, pe măsură ce copiii cresc, îi învaţă nuanţele şi paradoxurile vieţii. El Însuşi, Dumnezeu, este şi prezent, şi absent. Şi curtenitor, şi arbitrar (recitiţi Geneza 2, nu doar pentru pomul cunoştinţei, ci şi pentru o zi din şapte, dacă aveţi probleme cu ultima afirmaţie). Creştinii care se îndoapă cu certitudini, de la răspunsurile prefabricate din literatura catehetică la rigorismul etic, speculat politic, sînt inaderenţi la însăşi relaţia care ar trebui să le furnizeze, doar ea, certitudinile - relaţia cu necuprinsul, infinit nuanţatul, tainicul şi surprinzătorul Dumnezeu.

Gîndiţi-vă la copiii rupţi între o mamă "sfîntă" şi un tată "irecuperabil" - cînd, în realitate, nu există om fără calităţi şi defecte. Gîndiţi-vă la credincioşii care nu tolerează nicio disonanţă cognitivă, care trebuie să găsească explicaţii chiar şi în detrimentul adevărului. Gîndiţi-vă la toate formele de stigmatizare şi intoleranţă, născute din nevoia de iluzii. Dacă Isus ar trăi astăzi, acel Isus care acum două mii de ani umbla cu leproşii, prostituatele şi samaritenii, mă tem că nu în preacucernice biserici ar fi de găsit, ci în mijlocul oricărei minorităţi discriminate religios (ce-aţi zice dacă am pune în capul listei comunitatea gay?).

Păcatul capitulării

Comentînd un recent caz de suicid care a fost asociat în presă cu Biserica Adventistă, Nelu Burcea, "directorul de Comunicare" de la uniune şi fost coleg spune: "Sinuciderea este o greşeală şi un păcat capital, şi nu face parte din decizia unui creştin autentic." Nu ştiam să existe în teologia adventistă noţiunea de "păcat capital" (deşi veţi fi observat că ea apare, sarcastic, pe acest blog). Iar dacă sinuciderea este într-adevăr un "păcat capital", nu are cum să fie şi "o greşeală". Proprietatea termenilor şi logica exprimării este prima condiţie a unui comunicator bun.

Dar să ne apropiem de fondul problemei. Există un personaj din scripturile ebraice care, deşi a sfîrşit suicidar, intră în panoul de onoare din Epistola către Evrei. La limită, martirajul este suicid - dispoziţia de a abandona viaţa aceasta pentru un crez (nu uitaţi că distincţia este adesea o chestiune de perspectivă - teroriştii din septembrie 2001 se considerau martiri, în timp ce opinia publică americană i-a asociat cu "suicide bombers"). Facem, mai ales în epoca asta a politizării avortului, atîta caz de valoarea vieţii şi de dreptul exclusiv divin asupra ei, fiind adesea de acord cu pedeapsa capitală (mă refer mai ales la dreapta americană, alimentată religios) şi rămînînd carnivori (ştiaţi, nu?, că Biblia nu face distincţie între animale şi oameni ca "suflete vii").

Nu, nu susţin că suicidul este o soluţie valabilă. Dar, ca şi în cazul divorţului, găsesc condamnabile excesul simplificator, lipsa de simpatie şi moralitatea prin contrast. Nu eşti în regulă doar pentru că eşti în viaţă (sau căsătorit încă cu prima soţie). Afirmaţii ca aceasta - "sinuciderea... nu face parte din decizia unui creştin autentic" - sînt, în primul rînd, ipocrite şi, deloc în ultimul rînd, totalitare. Doar Dumnezeu judecă. Nouă ne revine sarcina dificilă a compasiunii. Ştiu atîţia sinucigaşi în viaţă, care, în loc de dictate eclesiale, au nevoie de o inimă caldă.

Plăcerile perverse ale democraţiei

Către finele secolului al II-lea, Tertullian scria în Apologeticum: "Oramus... pro statu saeculi, pro rerum quiete, pro mora finis" (XXXIX, 2). Descriind activităţile religioase ale creştinilor pentru a contra suspiciunea de subversivitate în ochii autorităţilor romane, Tertullian spune printre altele: "Ne rugăm... pentru starea lumii, pentru liniştea lucrurilor, pentru amînarea sfîrşitului" - sublinierea îmi aparţine. O asemenea afirmaţie poate părea scandaloasă, mai ales pentru adventistul obişnuit să se roage, dimpotrivă, pentru grăbirea sfîrşitului.

Tertullian nu avea doar motive apologetice pentru a spune aşa ceva (apropo - cuvintele lui mi-au adus aminte de editorialele de acum două decenii din Curierul adventist, mai ales de cele aniversare, din fiecare ianuarie ceauşist). Explicase deja (vezi XXXII, 1) că, potrivit apocalipticii lui, Imperiul Roman era... liniştea de dinaintea furtunii - în cuvintele apostolului Pavel, "cel ce împiedică... taina fărădelegii" (2 Tes. 2:7). Prin urmare, a te ruga pentru "amînarea sfîrşitului" nu constituia o trădare a patosului eschatologic, ci un gest de gratitudine faţă de harul de a mai avea încă timp. Răgazul nu este întotdeauna un dezastru. Pentru mulţi, este chiar şansa nebănuită a vieţii.

Pe lîngă sănătoasele motive propuse de Tertullian, eu am şi unul pervers pentru rugăciunea amînării sfîrşitului. Rezultatele alegerilor de la Conferinţele Transilvania de Sud şi, parţial, Banat promit un spectacol pe cinste. Democraţia este şi ea susceptibilă jocurilor de culise şi inerţiei masei de votanţi (cel mai adesea din ignoranţă şi indiferenţă). La Tg. Mureş cel puţin, deficitul de legitimitate al noii conduceri este cît se poate de clar (a se vedea proporţia voturilor), mai ales ţinînd cont că, din cîte înţeleg, majoritatea pastorilor (cei care cunosc, mai mult sau mai puţin, persoanele, nu doar numele propuse, şi care vor avea de a face cu ele) s-au numărat printre cei care au votat împotrivă.

Eu cred că Dumnezeu are simţul ironiei şi ne va permite să savurăm pe îndelete comédia. Nu de alta, dar unii actori doar aşa, huiduiţi de public şi mitraliaţi cu ouă şi roşii, vor intra în Împărăţia Cerurilor. Donează cineva muniţia?

Dumnezeu progresistul

Comentînd în marginea unei afirmaţii a profesoarei Marciana Popescu ("Dumnezeu nu este un dumnezeu fundamentalist"), Sertorius, o mai veche cunoştinţă virtuală, apelează la imaginea lui Dumnezeu ca judecător pentru a susţine contrariul - a se vedea ediţia emisiunii Oameni şi perspective dedicată fundamentalismului religios. Nu cred că Sertorius Îl descrie pe Dumnezeu ca fundamentalist pentru a susţine astfel validitatea fundamentalismului printre noi, oamenii. Chiar şi aşa, mi se pare că a încerca să lipim eticheta de "fundamentalist" pe Dumnezeu este o impietate.

Fundamentalismul este intoleranţă bazată pe un miraj hermeneutic. În vecinătatea unui text autoritativ, oamenii religioşi uită adesea că accesul la orice text, inclusiv la textele sacre, presupune fără doar şi poate un travaliu interpretativ, şi că acesta nu se desfăşoară legitim decît sub semnul provizoratului. Fundamentalistul nu acceptă umilinţa pe care o reclamă confruntarea cu textul. El vrea răspunsuri, nu şi mai multe întrebări. El formulează dogme, fiind incapabil să tolereze distanţa pe care Dumnezeu o ia faţă de lume chiar prin intermedierea textului. El vrea să fie sigur, pentru că are oroare de dileme.

Or, în materie de hermeneutică, Dumnezeu pare mai curînd umil acolo unde noi nu sîntem. Se dă pe mîna literei, ştiind prea bine că Duhul este mai greu de prins. Preferă să nu spună totul dintr-o răsuflare, acceptînd că noi, oamenii, nu putem pricepe decît într-un îndelungat proces cumulativ. Iese El Însuşi, în Hristos, din sulul cărţii şi ne arată că a interpreta corect nu înseamnă a avea certitudini, ci dragoste.

Dumnezeu este un progresist, încurajînd şi susţinînd creşterea, noul, uimirea. Şi practică toleranţa, căreia noi îi spunem, aproape urît şi infinit frumos, "condescendenţă" divină. Iar a asocia, cum face Sertorius, intoleranţa fundamentalistă, în care nu este nimic just, cu ideea de dreptate, mai ales cu dreptatea divină, este o elucubraţie. Dumnezeu nu este semenul care mă arde pe rug pentru că nu-i accept ideile. Dumnezeu este Viaţa care mă abandonează pentru că aleg obstinat moartea, Duhul care mă părăseşte pentru că ţin mai mult să am dreptate decît să fac dreptate, adică să iubesc.

Fundamentalismul este pentru oameni mici. Dumnezeu nu este nici mic, nici om.

Idealul biblic al matrimoniului

În idealul biblic cu privire la căsătorie există un aspect cantitativ indubitabil: Dumnezeu a creat o singură femeie pentru omul primordial. Dar a limita căsnicia la atît (una bucată bărbat plus una bucată femeie) este departe de idealul biblic. Pentru că acesta presupune şi un vital aspect calitativ.

Idealul conjugal biblic (gîndiţi-vă la toate imaginile pozitive ale căsătoriei din Vechiul şi Noul Testament) presupune romanţa, erotismul incandescent, afecţiunea şi respectul reciproc, intimitatea profundă, plăcerea de a convieţui şi anxietatea despărţirii. Cînd căsătoria este înţeleasă doar ca o chestiune de aritmetică sau de drept divin, aspectele calitative ale relaţiei dintre soţ şi soţie tind să fie neglijate şi, uneori, ignorate cu totul. Astfel, oameni care profesează deschis o formă sau alta de creştinism ajung să trăiască, în aşteptarea raiului, într-un iad cotidian. Li se spune adesea că asta e "crucea" lor şi că nu au decît s-o poarte voios. Or, în concepţia lui Isus, a-ţi lua crucea înseamnă a-L urma în misiune chiar şi cu preţul vieţii. Nu a rămîne într-o relaţie nefericită şi disfuncţională cu preţul vieţii veşnice.

Nu mai spun că unii folosesc povestea Genezei ca pretext pentru indolenţă - Dumnezeu este Cel care trebuie să-mi furnizeze partenerul, pe care eu îl primesc... ca în somn. Se uită astfel că lui Dumnezeu îi place să creştem, învăţînd să luăm hotărîri înţelepte, fără să aşteptăm totul de-a gata. Doctrina potrivit căreia Dumnezeu alege în locul nostru este o scuză puerilă pentru imaturitatea noastră.

Nimic din cele de mai sus nu se vrea o apologie pentru divorţ. Dar aş putea spune că o căsnicie din care n-a mai rămas decît idealul numeric este tot o formă de divorţ, o trădare a idealului. Şi că vindecarea personală şi în relaţie este mai importantă decît orice dogmă bisericească.

Nişte reacţionari

Am urmărit în ultima vreme - e drept, pe sărite - ediţiile emisiunii Oameni şi perspective dedicate dezbaterii prelungite despre "modernism şi postmodernism". Edi Constantinescu şi Aurel Ionică au atacat un subiect amplu şi subtil. Nu-mi propun să le dau note, evaluînd prestaţia lor în ansamblu - vă voi lăsa, de aceea, să descoperiţi singuri calităţile discuţiei lor. Vreau doar să exprim un punct de vedere diferit, care - bănuiesc eu - nu este doar al meu.

În primul rînd, definiţiile cu care s-a operat sînt idiosincratice. Ceea ce Edi şi Aurel au numit "modernism" este îndeobşte numit iluminism, raţionalism sau, mai amplu, modernitate. Modernismul este un curent artistic care include avangardele începutului de secol XX, cum ar fi dodecafonismul, atonalismul şi serialismul celei de-a doua şcoli vieneze. Iar modernismul teologic se suprapune aproape integral liberalismului teologic din prima jumătate a secolului XX, fiind, de exemplu, antisupranaturalist - mizînd pe "demitologizarea" Scripturii.

Mai substanţial, istoria intelectuală nu se suprapune perfect istoriei lumii. Atunci cînd vorbim despre ideologii (iluminism, romantism, postmodernism), vorbim despre elite. Majoritatea oamenilor însă trăiesc şi astăzi, ca întotdeauna, doar în formalism şi superstiţie, două forme clasice de obscurantism, lăsînd raţiunea şi tribulaţiile ei pe seama celor cu prea mult timp liber.

Este o eroare a vedea cauzalităţi directe şi ireductibile între postmodernism şi fenomene contemporane de ordin cultural, social, religios. Înainte de a fi o cauză, un generator de noi realităţi, postmodernismul este un efect, un produs - în primul rînd al "modernismului". Iar majoritatea lucrurilor se nasc pe trasee mai întortocheate decît cele ale silogismului.

Lustrul barocului, al clasicismului, al iluminismului este o iluzie de perspectivă. De la distanţa aseptică a sutelor de ani, lucrurile tind să-şi piardă mirosul tare al naşterii. Rousseau, iluministul, era şi el un ideolog, un utopist, ba chiar un reprezentant de marcă al sentimentalismului (reacţie literară la clasicism, o contribuţie semnificativă la istoria subiectivismului ce culminează în postmodernism) şi un deist.

Teologul postmodern recuperează, printre altele, mari adevăruri biblice. Dumnezeu nu este o minte abstrasă oricărei interacţiuni, dincolo de timp şi sentimente, ci este o comunitate de persoane. Adevărul nu este un enunţ, ci o persoană. Iar sensul este un produs relaţional (al legămîntului), nu o realitate autonomă. Asta nu înseamnă cîtuşi de puţin că toate implicaţiile sociale, politice sau etice ale postmodernismului au ceva de a face cu Biblia sau sînt integral coerente.

În ultimă instanţă, dincolo de etichetele ideologice, Edi şi Aurel rămîn doi oameni necesari. Orice formă de religie care condamnă întrebările şi îndoiala are un dumnezeu prea mic. Orice credinţă care incriminează raţiunea ca sursă şi instrument de cunoaştere este inumană. Dumnezeul Bibliei nu se teme să le dea oamenilor puterea de a gîndi.

Diavolii din muzică

Circulă şi astăzi, în mediu religios, prejudecata potrivit căreia există în muzică - da, aţi citit bine, în muzică - anumite elemente diabolice: intervale, succesiuni armonice, modele ritmice, stileme sau tehnici funciarmente satanice. Tritonul (mă rog, septima), sincopa şi feeling-ul de jazz sînt printre cele mai ades înfierate. Nimic mai fals.

Muzica este un limbaj extrem de versatil, capabil să exprime orice, exact ca limba română, ba chiar, în anumite privinţe, mai eficient decît ea (sau oricare altă limbă). Aşa cum pot înjura sau alinta în româneşte, pot blestema sau mîngîia şi în muzică. Analiza morfologică, sintactică şi stilistică a imprecaţiilor mele nu va putea stabili nimic despre moralitatea lor. Pentru că morala nu are nimic de a face cu instrumentele de comunicare. Ci doar cu comunicatorii.

Să zicem că te îneci. Eu îţi arunc o frînghie şi te scot din repeziş. Este frînghia mea morală? Să zicem că vreau să te înec. Te leg fedeleş cu o frînghie şi te arunc în vîltoare. Este frînghia mea imorală? La fel, faptul că îmi cînţi "Cetate tare-i Dumnezeu" nu te face sfînt. Nici faptul că îţi cînt... "Cetate tare-i Dumnezeu" aşa cum a scris-o Luther (vezi music box-ul din dreapta sau descarcă aici) nu mă face diavol.

Da, există de fapt puzderie de dialecte muzicale, unele dintre ele sunînd argotic sau a limbaj de programare. Şi da, există diavoli în muzică. Sînt compozitori, interpreţi, ascultători, ba chiar conferenţiari pe teme muzicale. Eu unul prefer strălucirea unui imens talent nativ ca cel al lui Răzvan Bogdănescu (păcat dacă nu îl cunoaşteţi) sau calitatea şi incisivitatea unor piese de la Vama fadorii unor diversionişti care vorbesc despre moralitate în muzică pentru a nu vorbi despre imoralitatea lor. Ştiu destui consumatori de "muzică sacră", cu minţile pline de "unde alfa" ("undele calmului şi relaxării", cum spunea cineva), care se feresc ca de dracul de "undele theta" (o mistificare de proporţii, uşor de demontat cu o simplă căutare pe internet sau o umilă consultare a unui specialist), dar care sînt de fapt nişte oameni fără scrupule.

Morala: uneori, nu doar că nu trebuie să faci ce face popa, dar nici nu te poţi baza pe ce zice.

Raport de inactivitate

Titlul de mai sus este, din mai multe motive, inexact. În primul rînd, raportul în cauză conţine, în proporţie de vreo 40%, activităţi care nu au de a face cu fişa postului deţinut de raportor. Ele sînt, cu siguranţă, cheltuieli de resurse, timp şi energie verificabile şi, măcar în parte, lăudabile. Dar este de neînţeles de ce trebuie să apară în raportul de activitate al unui secretar de la Asociaţia pastorală.

Tortul acesta tortuos are două cireşe - una mai puţin vizibilă, alta în plină vedere. Cea dintîi este punctul 5. Despre respectivele "documente pastorale" şi despre modul în care au fost folosite şi adoptate (în această ordine) am mai scris aici, pe blog. A doua cireaşă, de rară splendoare, este punctul 15. Raportul nostru de activitate se încheie cu un... eşec. Bănuiesc că, într-un acces de conştiinţă, autorul a ţinut să trimită astfel, cuprinzător, la toate lucrurile care au rămas nefăcute. Doar un raport trebuie să fie în primul rînd onest.

Apropo de sezonul electiv care debutează zilele astea. Ce-ar fi ca, şi la uniune, şi la conferinţe, să alegem doar oameni născuţi după 1964? Sau cu mai puţin de 10 ani într-o funcţie administrativă. Nu, nu ar fi cheia unei schimbări garantate, ci doar o necesară primenire. Avem nevoie de oameni ca autorul raportului de mai sus mai ales în pastoraţie. Oameni ale căror nereuşite sînt - mă tem că este chiar adevărat - succese. Care au nevoie să afle că reuşitele lor sînt triste sau nule. Sau nu sînt ale lor.

Despre sănătatea bisericii

Într-un inverviu de acum şaptesprezece ani, profesorul George Knight oferea o serie de sugestii adventiştilor din toată lumea. Din păcate, ele sînt astăzi mai actuale decît oricînd. (Traducerea de mai jos nu îmi aparţine. Interviul va apărea în întregime în ediţia românească a uneia dintre cărţile lui George Knight.)

"Lloyd: În concluzie, care ar fi mesajul dumneavoastră, pe scurt, pentru membrii acestor grupuri – administratori, pastori şi laici – în timp ce căutăm înţelepciunea să plănuim şi curajul să înfăptuim schimbări structurale radicale în organizaţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea?

Knight: Bisericii în general: să-şi dea seama că structurile organizaţionale din 1861-1863 şi 1901-1903 nu au fost inspirate divin, ci adoptate pentru facilitarea misiunii.

Administratorilor: nu doar să recunoască nevoia unei schimbări radicale, ci să şi faciliteze implementarea acestei schimbări. În plus, să sublinieze mai frecvent importanţa crucială a conducerii din linia întâi, deoarece dacă în linia întâi nu există victorie, ea nu există niciunde, în pofida calităţii conducerii din spatele cortinei. Fac apel la administratori să recunoască nevoia ca tot mai mulţi din „seminţia” lor să-şi folosească talentele şi capacitatea în a fi modele demne de urmat pentru lucrători tineri şi/sau pentru lucrători „mai puţin promovabili”. Prea mult personal este irosit pentru a unge roţile şi pentru a păzi bagajele. De fapt, există prea multe roţi şi prea multe bagaje.

Pastorilor: să-şi dea seama de potenţialul poziţiei lor pentru clădirea trupului lui Christos. Prea mulţi pastori au pus ochii pe avansarea ierarhică în loc să-şi concentreze atenţia asupra iubirii oamenilor şi pentru ca să devină predicatori biblici de calitate, care hrănesc o turmă mereu în creştere. Îngăduiţi oamenilor de afaceri să se ocupe de finanţele bisericii şi diaconilor să „diaconească”. Slujba pastorilor poate fi cea mai importantă şi cea mai dezirabilă, dar actualmente este cel mai puţin dezvoltată. Predicarea de calitate, pastoraţia cu iubire şi evanghelizarea plină de putere sunt cele mai mari nevoi ale adventismului de astăzi.

Membrilor laici: să încurajeze şi să răsplătească reorganizarea responsabilă şi pastoraţia funcţională ori de câte ori este posibil. Faceţi-vă glasul auzit şi influenţa resimţită pentru sănătatea bisericii. La urma urmelor, voi sunteţi biserica la fel de mult ca pastorii sau administratorii. Biserica nu este o „mulţime nebuloasă”, ci sunteţi voi. Acţionaţi pentru sănătatea voastră. Schimbarea depinde şi de voi."

Despre părinţi şi copii

Acum vreo doi ani, am răspuns unei provocări lansate într-un cadru restrîns de mai multe persoane din biserica mea. Ea consta în descrierea a ceea ce aşteaptă tinerii (copiii majori) de la părinţii lor. Cred că merită să reiau aici, în văzul lumii, răspunsul meu de atunci, extinzîndu-l şi orientîndu-l în noi direcţii.

Primul lucru pe care îl aşteaptă copilul devenit adult de la părinte este recunoaşterea independenţei. Un părinte care îşi tratează băiatul de 26 de ani de parcă ar avea 3, 6 sau 13 ani este, literalmente, rămas în urmă. Sînt părinţi care şi-au investit într-atît viaţa în copiii lor (adesea ca unică raţiune de a fi a cuplului), încît, atunci cînd copiii ajung la maturitate, ei (părinţii) rămîn fără scop în viaţă. Astfel, recunoaşterea independenţei nu poate fi ceva ce survine brusc, la 18 ani sau la plecarea de acasă, ci un proces îndelungat, proporţional cu vîrsta şi dezvoltarea copilului, bazat pe un sănătos sentiment de independenţă a părintelui de odrasla sa. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci cînd sugarul nu poate supravieţui neasistat, părintele nu trebuie să uite că identitatea sa nu se reduce la rolul de genitor.

Un alt lucru pe care îl aşteaptă fata de 24 de ani de la părinţii ei este să fie oneşti cu privire la trecutul lor de familie. Un părinte care nu a greşit faţă de copil este, literalmente, un monstru (sensul de bază al acestui cuvînt este "fiinţă mitologică, imaginară, fantastică"). Aşa cum nu există oameni care nu au păcătuit, nu există părinţi care să nu-şi fi rănit în vreun fel copilul. Orice copil ştie unde a fost dezamăgit, frustrat, trădat, maltratat sau abuzat de părinte. Şi cel mai rău lucru pe care îl poate face părintele este să nu recunoască perspectiva copilului sau să se justifice. Ştiu, mai ales în medii puternic religioase, a recunoaşte propriile greşeli este, paradoxal, privit ca o clacare, un eşec, un fiasco spiritual. Şi auzim atît de adesea erezia potrivit căreia trecutul nu trebuie răscolit. Să fie clar, un trecut nerăscolit, necurăţat, nevindecat, te răscoleşte inevitabil, chiar dacă nu admiţi asta.

În fine, dacă este un lucru care nu se schimbă absolut deloc de la vîrsta de 8 minute la cea de 80 de ani, acesta este nevoia de acceptare necondiţionată. Nimic nu este mai grotesc decît părintele care pune condiţii pentru păstrarea relaţiei şi ameninţă cu tot soiul de repercusiuni şi violenţe. Mulţi părinţi confundă relaţia noastră verticală cu Creatorul, bazată pe legăminte condiţionate liber consimţite, cu relaţia lor cu fiii şi fiicele lor. Copilul nu alege să se nască. Relaţia cu părintele, oricum ar fi ea, este o fatalitate, un dat inevitabil. La fel, părinţii nu ar trebui să-şi închipuie că relaţia lor cu progenitura este contractuală. De aceea, cu bune şi rele, cu zîmbete şi lacrimi, copilul tău este copilul tău, iar acceptarea lui (cu tot cu deciziile lui controversabile) nu este opţională. Un părinte care face mutre sau dă din picioare că nu-i convine ce sau cine este copilul lui este exact un copil mic. Cu o vorbă înţeleaptă din bătrîni, grow up :)

Toate aceste remarci sînt, în linii mari, valabile şi pentru relaţia dintre părinţii spirituali (liderii religioşi) şi "oricare dintre aceşti micuţi" (enoriaşii). Pastori care ţin să fie consultaţi în orice decizie şi tind să invadeze teritorii private, care nu pot recunoaşte greşelile proprii, nici măcar flagrante, şi care au impresia că pot dicta superior termenii apartenenţei cuiva la trupul lui Hristos sînt, ca să reiau calificativele de mai sus, rămaşi în urmă, monstruoşi şi infantili.