An Nou cu haine vechi (după Myo)

Obişnuiam să susţin, nu fără o oarecare satisfacţie, că nu sunt superstiţioasă. Cu toate astea, aşteptam sfârşitul de an cu înfrigurare. Urma ca, din coşuleţul cu făgăduinţe, să extrag una special pentru mine, scrisă - e drept - de careva dintre amicii mei, care primeau sarcina asta pentru o rază în plus la steluţă, sau poate chiar de mine, de pe o listă dinainte stabilită. Nu exista îndoială că Zeul va fi stabilit exact „întâmplarea”, îmi va fi ghidat mâna şi voi fi luat fix predicţia astrală pentru anul ce stătea să mijească. Îmi bătea inima mai repede. Ce voi primi? Sau... ce mi se va cere? Pentru că - stai frate! - brânza celestă nu e nici ea chiar gratis (îi las pe alţii să-şi bată capul cu Pavel şi cu neprihănirea, nu prin fapte). Apoi, de-a lungul anului, găseam circumstanţe în care să „se aplice” textul şi le consideram „date de sus”, semne cum că făgăduinţa primită nu era o întâmplare, că, acolo departe, Cineva e aproape de mine şi îmi dă bobârnace în direcţia cea bună sau mă lasă să adulmec prăjitura sau măcar mă asigură că prăjitura e buuuună şi felia mea va avea drept moţ proverbiala cireaşă – asta dacă nu voi fi murit de comă hipoglicemică sau inaniţie până atunci.

Când eram mică răspundeam la întrebarea „A cui eşti tu?” cu „A lu 'aucecu şi a lu' mama Măria”. Evident, 'aucecu era răposatul dictator de până în '89, iar mama Măria era bunică-mea. Cred că ştiu ce a creat confuzia de identitate din căpşorul meu de la vremea aceea, şi ştiu şi că până prin '89 îmi trecuse, de vreme ce nu am suferit deloc după „tăticu'”. Am suferit însă o vreme că nu m-au ales şef de... nimic la pionieri şi uniforma mea de viitoare speranţă comunistă nu avea niciun şnur, de nicio culoare. Ei, pe vremea aia aspiram încă la coroniţa pe care mi-o vor da îngeraşii, aşa că m-am consolat repede. Dacă de cravata de pionier m-am debarasat fără regrete, de gândul la coroniţă mi-a fost greu să mă despart, pentru ca fusese ţesut în fiinţa mea de când aveam doi ani, pe când nu adormeam fără povestiri din „Biblia pentru ochişori micuţi”, mult înainte să devin şoim al patriei. Şi poate ultimul lucru la care am renunţat când am ieşit la loc larg – respectiv când am lăsat în urmă calea cea strâmtă, luând-o vijelios pe cea largă – a fost credinţa în făgăduinţa din coşuleţul din zorii fiecărui an nou.

Prin urmare, pot să pricep foarte bine nevoia aproape organică după „făgăduinţă”. Pot înţelege nevoia de a şti că Domnului Îi pasă, că are grijă, precum Moş Crăciun, ca în fiecare sfârşit de an ăia buni să primească asigurarea că dacă sunt tot buni şi la anul, rămân pe lista pentru viaţa veşnică. Sau, na, dacă n-au fost buni, „îi mai tolerează şi anul acesta” (înainte să-i taie din rădăcini, că-s „doar frunziş”). Pot admite că, indiferent dacă există vreun gol sub formă de Dumnezeu sau nu, sigur există teama de a nu fi prea mic, de a nu trece neobservat, există dorinţa de a aparţine, de preferinţă Cuiva important, precum Stăpânul Universului, de a trăi favoarea membership-ului la o familie mare, descrisă într-o carte veche, care într-o zi se va reuni la o Mare de Cristal şi va cânta Aleluia fericită în veci de veci (do I hear an Amen?). Dacă aşezăm lângă această imagine pe aceea a credinţei doar în cele dovedite - nu prin „experienţă personală”, ok? - , certitudinea incertitudinii viitorului, trăirea poveştii câte o filă pe rând, fără a şti dacă balaurul moare în final, dacă prinţesa se mărită cu prinţul au ba, dacă „vor trăi fericiţi în veci de veci” (sau parcă doar până la adânci bătrâneţi), dacă vine meteoritul sau vreun nebun aruncă în aer toată rasa umană, nu e greu de ghicit ce e mai lesne de ales. Cred şi eu că între a cunoaşte viitorul, chiar dacă nu pe cel apropiat, şi a trăi fiecare zi fără a pretinde că ai vreo certitudine pentru mâine, mulţi aleg să adoarmă încă, legănaţi de dulcile poveşti ale credincioşiei răsplătite în final, de promisiunile pentru „ochişori (prea) micuţi” să vadă, pentru cei care îndrăgesc până la moarte basmele copilăriei omenirii.

Şi totuşi, deşi înţeleg, nu pricep. Nu pricep de ce, de dragul făgăduinţei, se „lasă mamă, tată, etc” ca să primeşti însutit, ratând singurul lucru cert din lume, prezentul şi prezenţa celor dragi. Nu pricep de ce „iubitul cosmic” cere sacrificii atât de mari oferind, aparent „atât de mult” în schimb - de fapt doar „făgăduinţe”. Nu pricep de ce e mai bună „iubirea Lui cea mare” (?!) decât braţele unui iubit/unei iubite real/e. Dacă tot suntem aici, nu pricep de ce un iubit muritor trebuie să treacă mereu pe planul doi, pentru ca Jesus să fie convins că El şi doar El e primul, şi orice năzbâtie îţi cere – prin făgăduinţe, of course, sau prin „impresii asupra inimii” – contează mai mult decât ce îţi spune bunul tău simţ şi logica elementară. Şi, cu siguranţă, nu pricep anomalia „funiei împletite în trei”, în care cei doi ştiu că or să se iubească pe veci doar dacă Îl iubesc pe El mai mult decât se iubesc unul pe altul – şi uite-aşa rămân problemele din căsnicie nerezolvate, că fratele se duce la iubitul lui şi Îi zice de nevastă, nevasta se duce la iubitul ei (Acelaşi, fiţi pe pace) şi Îi zice de bărbat, dar iubitul nu mai ajunge să fie un bun consilier şi să-i încurajeze să vorbească unul cu altul. Dar las' că tot răul e spre bine, deşi ajung să se urască reciproc, Îl iubesc în continuare pe El mai mult decât orice. Nu pricep de ce realitatea imediată e considerată mai banală decît o poveste veche pe care au acceptat-o prea mulţi ca adevărată pentru ca să mai fie analizată obiectiv. Nu pricep de ce credincioşii aleg să trăiască aici ca într-o închisoare, temându-se parcă să nu ajungă să le placă prea mult în „lumea asta trecătoare”, că nu-i mai primeşte Prinţul Universului prin Porţile Orionului să le dea la desert din pomul vieţii.

Deunăzi, vorbind cu o amică, m-a întrebat: „Ce-i tot dai, dragă, cu raţiunea?” Nu pot decât să-i răspund că prefer să fiu o maimuţă evoluată, perfect adaptată la aici şi acum, decât un credincios, care îşi culcă mintea în fiecare dimineaţă şi seară cu povestiri pentru ochişori micuţi, ghidându-se de la an la an după făgăduinţa din coşuleţ. Mazel tov!

Cum să citeşti scripturi fără să te scrînteşti (după K)

Există, de dragul discuţiei noastre, două tipuri de discurs: cel "informativ", al cărui scop este descrierea unei realităţi, şi cel "performativ", al cărui scop este producerea unei realităţi. Rostul citirii Bibliei este mai apropiat de rostul citirii unui text literar - şi, pentru mozaici, legislativ - decât de cel al lecturii unui text ştiinţific. Contează impresia pe care o produce, modificarea unor psihisme / dispoziţii ale cititorului şi, consecutiv, modificarea unor comportamente sau îndeplinirea unor acţiuni.

Revelaţiile sau viziunile nu sunt, evident, reale - vizionarul nu vede ceva ce se întâmplă efectiv, adică nu călătoreşte cu maşina timpului, ci avem de-a face cu nişte procese psihice. Cu toate acestea, pot să producă efecte dintre cele mai palpabile. Dacă efectele sunt bune sau rele (în orice sens), problema e la cel ce le interpretează. Rolul lor primordial este să critice / îndrepte comportamente, apoi (aici intrând mare parte din textele prezumat predictive) să genereze şi să întreţină speranţă.

Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).

Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.

Creştinismul de Clérambault - de Myo ;)

Poezia "Deşi niciodată" a lui Benone Burtescu, pe care cineva tocmai a inserat-o drept comentariu la postarea anterioară, mi-a adus aminte de sindromul de Clérambault. Pacientul care suferă de acest sindrom se prezintă astfel:

• crede că o persoană importantă, cel mai adesea un VIP, e interesată de el, îl iubeşte cu ardoare
• aceasta îi transmite mesaje, adesea prin mass-media, despre care e convins că îi sunt adresate în mod direct
• răspunde iubitului imaginar prin scrisori, telefoane, cadouri, vizite inopinate
• lipsa de răspuns trece drept nevoie de a ascunde iubirea, nicidecum drept absenţă a iubirii

Creştinul de Clérambault se prezintă astfel:

• crede că o persoană importantă, cel mai adesea Iisus, e interesată de el, îl iubeşte, a murit pentru el personal
• Biblia este o scrisoare de dragoste care i se adresează, deşi indirect, nu mai puţin personal
• răspunde iubitului nevăzut (era să zic imaginar) prin poezii, cântări de laudă, rugăciuni pline de ardoare. Faza cu vizitele inopinate, recunosc, ar fi mai greu de înfăptuit, dat fiind că iubitul e în al nouălea cer; totuşi, creştinul nostru a construit o casă, un altar iubitului nevăzut, unde merge să-l "vadă" regulat şi să-i simtă adierea poalei hainei
• lipsa de răspuns este un "nu încă", un "mai aşteaptă", reacţia preferată a iubitului la rugăciuni, nicidecum absenţa iubirii sau inexistenţa iubitului

Până acum nu am văzut mulţi pacienţi cu acest sindrom - doar unul singur. Mi s-a părut trist, foarte trist. Ştiu însă mulţi creştini care iubesc în modul ăsta obsesiv, în pofida oricăror evidenţe, în pofida tăcerii şi indiferenţei. Iar asta e chiar mai trist. Pentru că pot înţelege închinarea de frică, din respect, din recunoştinţă, dar nu pot înţelege închinarea din iubire. Mi se pare un oximoron. Cine - cu mintea întreagă - s-ar închina părintelui pe care îl iubeşte? Sau iubitei / iubitului? Iubirea nu necesită închinare, câtă vreme obiectul iubirii nu dă în grandomanie. Apăi nimic nu mi se pare mai puţin vrednic de iubire decât grandomanul.

De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.

Cursuri de Biblie

Open Yale Courses este un proiect admirabil. Pagina dedicată teologiei conţine deja cîte un curs de VT şi NT. Mai jos aveți unul dintre ele subtitrat în română (acelaşi user de pe YouTube are şi altele, măcar fragmentar).

Marea familie "adventă"

Biserică de Bucureşti, sîmbătă dimineaţa. Prezbiterul face oficiul de gazdă şi, înainte de a trece la anunţuri, salută pe cei prezenţi, printre care şi pe "sora X, din America, venită în vizită acasă". Secretarul îi face un semn nu tocmai discret: "Nu, ea nu mai este sora noastră. S-a despărţit anul trecut de soţul ei..."

Lucră(tu)rile II

Şi cum vă spuneam, pînă la apus de soare am scris "pe curat" comitetul comunităţii. Sabatul următor, lucrurile s-au desfăşurat legal. Am completat listele cu toate ajutoarele departamentelor (nici că mai conta pentru pastor cine sunt ei) şi am ajuns la ultima slujbă din comunitate: dirijorii.

Aici, luptă mare. Pastorul a cerut ca dirijorul actual să fie dirijor-ajutor, unul din motivele invocate de el fiind că acesta este... lăutar. Apoi, că lumea vorbeşte... Am intervenit, cum îmi fusese obiceiul şi prima dată: "Dacă se vorbeşte, noi sîntem de vină" - noi vorbim, şi o facem intenţionat, ca să creăm o altă imagine decît realitatea. Sîntem experţi la asta... Cert este că s-a făcut aşa cum a dorit pastorul: A a fost propus dirijor prim, B dirijor ajutor (care o fi fişa de post pentru unul şi pentru celălalt?).

Dar, în sabatul cu pricina, cele două dirijoare erau cu tinerii în altă comunitate. S-au prezentat la comitet soţii lor, rugîndu-l pe pastor să stea de vorbă cu ele. Nici o reacţie. Unul dintre ei şi-a sunat soţia şi ea a venit val-vîrtej la comitet. Era prea tîrziu, listele fuseseră votate. A venit fata necăjită şi a spus ce avea de spus, dar pastorul meu spune pentru ultima dată: "Acum sîntem la masă"...

Şi ca să vă fac să zîmbiţi puţin, au venit tot atunci la contestaţii... copiii, pentru un lider EXPLO. Nimeni n-a luat în seamă contestaţia lor, doar erau nişte copii. Mai mult, ei au ridicat amîndouă mîinile la întrebarea "cine este contra". Eu i-am felicitat - văd peste timp, daca va mai fi timp, că generaţia lor ar putea să schimbe cîte ceva.

PS La sesizarea mea n-a răspuns decît trezorierul. La uniune, nimeni. Am sunat pe secretarul uniunii şi mi-a zis că lucrurile se rezolvă la conferinţă. Normal, nu? Am sunat la preşedintele nostru, mi-a promis că va sta de vorbă cu angajatul lui... Aştept.

Despre frică şi remedii

Eu unul nu mă pot simţi reprezentat de un pastor care comite ilegalităţi. Prin urmare, din moment ce sistemul nostru emulează democraţia, am toată libertatea, ba mai mult, datoria "civică" de a trage de mînecă, şi uneori chiar de gulerul scrobit, un lider.

De ce ne este frică? Ne pierdem calitatea de membru? Ne vorbesc "fraţii"? Ne cad galoanele? Care este instrumentul cu care "sistemul" menţine încă sub semnul fricii liniştea şi concordia "frăţească"? Este incredibil cum termenul de garanţie al acestui imperiu ideologic al fricii pare să se mute în timp, sacrificînd, iată, generaţie după generaţie.

Urăsc frica. În dragoste nu este frică. În "trupul lui Hristos" nu ar trebui sa existe frică. Altfel, aceasta alterează încet, însă persistent, ca o carie, totul. Spunea un om că "bunătatea ultimă este să nu-ţi fie frică". Prin urmare, gîndesc eu, a inspira unui om frică este un jaf moral. Cu atît mai grav în cazul unei biserici care, zice-se, face totul pentru stimularea bunătăţii enoriaşilor.

Poate chiar noi ar trebui să încercăm să creăm cîte o fisură în acest monolit al fricii. Eu încep cu nişte întrebări garnisite cu ceva comentarii:

1. Işi pierde mîntuirea un om care este exclus "disciplinar"? A se citi pentru luarea de poziţie împotriva unor tare sau abuzuri ale sistemului.

2. Are sistemul dreptul ca, în virtutea principiilor biblice, să tortureze pînă la distrugere inimile, sufletele, minţile unor oameni? Cu alte cuvinte, dacă acesta este efectul aplicării respectivelor principii, este hermeneutica lor validă, adică în conformitate cu planul şi caracterul lui Dumnezeu? Şi dacă, statistic vorbind, efectele sînt dezastruoase, nu ar trebui reevaluată interpretarea în favoarea şi prin prisma poruncii ultime, aceea în care se regăsesc şi legea, şi profeţii? Pentru că se întîmplă prea adesea ca măsura "coercitivă" a bisericii să-l îndepărteze pe individ şi de biserică, şi de Dumnezeu, ceea ce este profund în neregulă.

3. Ce fel de formulă de sistem administrativ avem de facto în România? Nu de alta, dar să ştim cum ne raportăm la acesta, ce drepturi/pretenţii putem avea şi, de ce nu, să ne (re)orientăm în deplină cunoştinţă de cauză opţiunea politică.

Una dintre marile crime ale comunismului a fost aceea de a fi reuşit să-l facă pe om să se creadă liber. Unde nu se reuşea prin manevre ideologice, se sfărîmau oasele sufletului prin inducerea acelei frici viscerale, o stare de permanentă anxietate, care, iată, nu ne părăseşte nici dupa zeci de ani de la căderea pe hîrtie a "regimului".

4. Care sînt, concret, resorturile de intervenţie ale demos-ului în cazul în care kratia mai calcă în străchini? Aş vrea să ştiu ce pot face legal pentru a protesta. Pentru că nu pot să nu observ că, deocamdată, şi cel mai mic miting este descurajat sau, ce vorbesc eu de miting, chiar şi un om care pichetează este băgat rapid în beciurile cenzurii, iar dacă nu se potoleşte, devine apatrid.

Apropo, Matei 18 nu poate funcţiona dacă restul normelor de conduită sînt grav încălcate. Este o normă care nu are sens decît în ansamblul organic al normelor creştine - dragoste, iertare, toleranţă, preocupare pentru bolnavul spiritual etc. Dar cînd încrederea enoriaşului opresat de lider este pur şi simplu sfărîmată, a-l pune să treacă, pentru corectitudine, pe la Matei 18 este cinic. Acest exerciţiu nu ar fi decît o umilinţă în plus. Mai străluceşte Matei 18 în aceste circumstanţe? Nu trebuie să ne mirăm că unii aleg în ultimă instanţă Matei 18:17.

Amintiri din copilărie şi lucră(tu)rile Duhului

Odată, am stat - eram copil - la Techirghiol, la nămol... Şi tata, om deştept, a spus: "Să vă arăt ceva. Ia veniţi încoace. Ia uite, o vedeţi?" Am înţeles că este un joc. "Da, mă, extraordinar!" Şi a venit un nene. "Ce? Ce?" Şi aştepta să se usuce de nămol. "Dom'le, e o farfurie zburătoare." "Unde?" "Acolo, acolo..." "Da, acolo, zicea unul dintre noi, o văd şi eu." Au venit încă cinci, încă nouă şi, la un moment dat, tata a spus: "Acum alegeţi-vă unde vreţi să staţi la soare", că înainte erau toate locurile ocupate. Toţi stăteau să vadă farfuria zburătoare, iar noi ne-am întins unde i-a convenit lui tata.

Cele de mai sus erau relatate nu demult, în public, de un cunoscut pastor adventist român. Mă întreb dacă această povestire nu are vreo legătură cu ce mi s-a întîmplat mie.

M-a surprins propunerea de a face parte din comitetul de numiri. Nu mai fusesem niciodată. Pentru că pastorul nu ne prezentase regulamentul, am întrebat pe altcineva care sînt "regulile jocului". Apoi am fost destul de atentă să văd şi eu cum se lucrează în acest comitet.

Primul lucru care m-a pus pe gînduri a fost momentul în care l-am văzut pe pastor scoţînd din buzunar un bileţel pe care a scris repede ceva, l-a împăturit şi l-a aşezat peste bileţelele noastre. L-am întrebat: "Dvs. votaţi cu noi, pastore?" A urmat un moment de bîlbîială, dar... am mers mai departe.

Pastorul ne-a spus să scriem pe bileţel "da" sau "nu" şi gata, a fost votat alt nume, trecînd peste etapa discutării numelui propus. "De ce nu ne daţi voie să discutăm numele propus înainte de a vota?" "Ce? Aveţi ceva de spus?" "Da, am răspuns, vreau să vorbesc cu dvs." Am ieşit afară şi i-am spus ce aveam de spus. "Nu voi prezenta comitetului contestaţia dvs., mi-a spus el, decît dacă este vorba de moralitate, şi asta dovedită." Mă gîndeam: oare atît scrie în 1 Tim. 3:1-7?

Cînd pe listă a apărut numele unei surori, a contestat chiar el, pastorul: "Ştiţi, vine dintr-un mediu unde sora White... spiritul profetic..." Nici vorbă de imoralitate.

Un alt moment penibil: unul dintre fraţi, propus ca prezbiter, se autocontestă. Dar, culmea, pastorul îl roagă să propună două nume de viitori colaboratori. "Nu este etic," spune acesta. Şi zic eu: bravo lui! Ne-am simţit destul de "în plus" - nu eram noi comitetul de numiri, deci cei ce trebuia să propunem? Am trecut şi peste asta... Numai că, văzînd că se poate şi aşa, l-am întrebat pe cel ce fusese ales pentru un alt departament ce colaboratori ar prefera. Era doar în comitetul de numiri şi putea propune. Dar imediat a intervenit pastorul: "Lăsaţi sora să lucreze Duhul Sfînt!" Pastorul meu ştia bine ce face, ce fel de comitet îşi dorea.

Am continuat hotărînd departamentele ai căror lideri să facă parte din comitet. Am propus Misiunea femeii, dar am primit următorul răspuns: "Ce ştiţi dvs. despre asta, afară de un Sabat sau doua pe an, cînd vorbiţi la amvon?" Iar ca ziua să se termine cu bine, mai intervine pastorul o dată: "Eu te-aş fi văzut pe tine mai bună la acest departament." Şi spune asta unei surori chiar în faţa celei alese!...

Disciplină indisciplinată

Se dă cazul:

Într-una dintre bisericile mari din România umbla vorba că tinerii o apucaseră pe căi lăturalnice de ceva vreme, alias niscaiva ani bunicei. Nimeni nu găsise cu cale să vază cine, ce şi de ce. Singura nedumerire era dacă aşa o fi, deşi întrebarea sfida evidenţele.

Ceea ce îşi propune orice comitet cu-minte în astfel de cazuri a făcut şi comitetul nostru. Ia de cheamă fiecare personaj suspect şi întreabă-l de viaţa „after-dark”. S-au perindat aşa, programaţi, doi câte doi, tinerii noştri înaintea comitetului. Şi basma curată au ieşit toţi, mai puţin unul. După cum se va vedea, nu pentru că ar fi fost el mai negru.

Prietenul nostru cel neinspirat a invocat următoarele: „Conform pasajului din Matei 18, exista o procedură pe care n-aţi respectat-o. Trebuia să mă caute unul dintre voi, apoi să veniţi cu martori şi abia apoi să mă chemaţi la comitet. Voi nu faceţi ce trebuie, eu nu vin!” Propunerea? Trei luni cenzură pentru sfidarea comitetului.

În aceeaşi seară, ieşiţi fiind să bem un suc, unul dintre cei cu basma curată ni se lăuda: „Lume, de ce s-o fi găsit prietenul ăsta al nostru să fie mai deştept? Io, dacă am fost bărbat, am mers la comitet, am recunoscut aparenţa rea, am zis că nu mai fac şi gata. Putea să facă şi el la fel şi nu păţea nimic.”

Concluzia? Ca la noi să nu mai fie. Nu încurajez, nici nu scuz intruziunile nejustificate ale bisericii în viaţa membrilor. Cred că mărturisirea păcatelor se face înaintea lui Dumnezeu, nu a mijlocitorilor omeneşti. Există lucruri care trebuie spuse doar Lui şi iată de ce consider că unele dintre practicile comitetelor bisericeşti de a-şi vârî întrebările şi presupunerile unde nu-i cazul sunt contrare cel puţin bunului simţ. Din aceeaşi serie, nu pot să nu-mi amintesc de un caz din aceeaşi biserică în care un membru a fost pus sub cenzură pentru că divorţa nevasta de el, motivul invocat fiind acela că semnase actele de divorţ înainte să anunţe comitetul. E chiar atât de greu de înţeles că unii oameni şi-ar dori să-şi poată vindeca rănile la distanţă de ochiul public?

În bisericile noastre însă n-o să prea auzi „Neamule, ia cenzura!” De ce? E simplu, pentru că neamurile celor de la Ierusalim sunt cel mai adesea acoperite de neprihănirea faptelor bune ale rudelor mai sfinte sau de intervenţii influente pentru muşamalizare şi păstrarea trecutului sau a prezentului sub tăcere.

Nu sunt anti-disciplină, dimpotrivă, sunt pentru una sănătoasă. Dar nu pot să nu observ că sistemul nostru este de două ori greşit, ba chiar triplu permisiv. O dată pentru că, dacă te ştii cu cine trebuie, nu te întreabă nimeni nimic. Apoi, şi dacă te întreabă, scapi precum personajele de mai sus, pentru că tot cei care te cheamă te sfătuiesc şi cât să spui, şi cât să nu, noi neavând noţiunea de minciună prin omisiune. În fine, pur şi simplu pentru că, dacă n-ai dovezi împotriva lui, n-ai ce-i face.

Ar mai fi ceva: lasă-l să scape, că o să creadă că, dacă a fost la comitet şi nu l-a aşezat nimeni în spatele bisericii, poate să mai facă. Astfel de cazuri sunt fără soluţie simplă. Oare când vom învăţa să ne apropiem de ele precum Iisus?

Aşadar, până la înţelepţire, long live Al Capone! Nu-l poţi închide pentru crimă, dar îl bagi la răcoare pentru evaziune fiscală!

Itinerariul devenirii II - Scrisoare din ciobănicie

Dragă mămucă şi tătucă,

Vă scriu de aici, din hrubele subpământene ale conacului templului. În marea sa bunătate, Marele Preot mi-a hărăzit o cămăruţă cu geamlâc de-o palmă în susul unuia dintre pereţii care dau spre curte.

Zvonul umblă că nu-i de şagă cu învăţătura şi munca prin curtea templului. Bine zis, unii se cam plâng că mai multă muncă decât învăţătură, dar eu, care sunt obişnuit cu greul, nu mă dau înapoi. Sunt unii din mucenici care plătesc vreo doi-trei gologani pe alţii să dea cu sapa-n locul lor prin parcele. Aşa că la conac poţi face şi-un ban de trai în timp ce-ţi clădeşti un trainic caracter.

De învăţătură ce să vă spui? La oră e destul de greu uneori, iar maiştrii sunt cu pretenţii. Aşadar, escaladez deja la cele ce ţin de vieţuirea creştină, materii precum Fusta şi broboada şi Oaia tâmpă. La cea din urmă e uşor, uşor. Apoi mă descurc binişor la Exagereză, fiind ager cum bine mă ştiţi. Mai grele-s însă limbile vechi, parcă şi ce-dacă. Dar parcă astea nu-s musai de ştiut şi ce dacă nu o să ajung maistru în ele, oaia tâmpă care-o păstori-voi n-are trebuinţă de aşa învăţături.

Ei, dar vestea cea mai bună este că mi-am găsit un model vrednic de urmat, un om cucernic, ce mai, ca muzica de scripcă unduitoare ce atrage precum cântu’ sirenelor ambulanţei la locul accidentului. Dar nu doar pe mine curiozitatea m-a atras spre acest mare om, ci şi el a aflat de notele mele bune la Mimicologie şi Aparentologie, aşa că la cursul lui de Umiletică sunt, fără să mă laud, printre primii. Maistrul aprobă toate temenelele mele pentru care depun mari stăruinţe. Ca el vreu să fiu mare om, mare. Să întoarcă oile capul la auzul glasului meu mieros. Exercitez zilnic în ciobul de oglindă din baie atârnat deasupra van(ităţ)ii privirea, zâmbetul şi tonul glasului. Şi-mi ies, dragii mei, pe zi ce trece mai bine. Mândrii fi-veţi de-al vostru fiu învăţat.

Vă las acum, mămucă şi tătucă, pentru că mă duc să urmez îndemnul sfânt la veghere. Intru pentru două ceasuri de planton.

Al vostru fiu iubitor.

Itinerariul devenirii I - Chemarea

Merge flăcăul la Ierusalim cu bocceaua să vază dacă Marele Preot îl ia sub oblăduire, ca ucenic. Marele Preot iese în prag şi analizează candidatul:

- Română ştii?

- Ştiu, Măria Ta. De mic m-a învăţat mama să buchisesc şi, după ce veneam de la sapă, citeam pe rupte Scriptura.

- Aşa, bine, fiule. Asta înseamnă că ştii Scriptura. Ia să vedem, ordinea cărţilor Scripturii o ştii?

- Ştiu, Mărite. Iaca: Geneza, Exodul, Leviticul,... şi Apocalipsa.

- În lumea asta se cere să ştii şi limbi străine. Tu, fiule, ştii?

- Oh, preamărite, în timpul meu petrecut în natură am învăţat să disting cântecul păsărilor şi lătratul căţelului, mieunatul pisicii şi cântatul cocoşului. Pot spune aproape fără excepţie ce stare vor să transmită. Şi apoi, am deprins şi graiul altor ţări. Mărite, ih şpic ingliş.

- Un suflet apropiat de creaţia Domnului şi interesat de învăţătură.

Marele Preot priveşte la sub-marii preoţi şi dă din cap admirativ. Are stofă băiatul.

- Ia să vedem, de ce vrei tu să devii păstorul sufletelor?

Feciorul stă să gândească, iar Marele Preot îşi zice: „Înţelept băiat, nu deschide gura înainte să gândească!” Iar feciorul îşi zice: „Dacă i-aş zice că mama a vândut pământul şi că nu mai am rost la dat cu sapa şi că niscaiva pâine şi peşte nu mi-ar strica nici mie, nu cred că va fi impresionat.” Plecând mai jos capul şi gârbovind spinarea, pe ton umil, cu pălăria în mână, aspirantul răspunde:

- De când mă ştiu, părinte, predicam la Şcoala de Sabat copii şi instructoarea zicea că am har. Ş-apăi mă gândii că Domnul are nevoie de oameni în lucrare, în via Sa, şi iacă-mă-s.

- Bine, bine. O ultimă întrebare: cum ţi se par cei care vin la Ierusalim să înveţe cum să slujească pe lângă Templu şi apoi se dedau obiceiurilor păgâne de a vinde boi pentru ca să-şi plătească şederea?

- Oh, asta e simplu, Mărite. Sunt de condamnat. Cum adică să munceşti pentru a-ţi câştiga taxele de şedere în curtea Templului? Apăi nu zice Domnul că pâinea şi apa nu vor lipsi? N-a dat el credincioşilor braţe să muncească pentru a susţine pe cei care se roagă pentru sufletele lor? Mărite, afară sunt de dat şi fără recomandare ăi cari fac astfel de faptă. Domnul ne-a dat unora să ne îndeletnicim cu studiul şi altora munca. A face altfel e păcat.

Marele-şi priveşte colegii şi îşi zice: „Umil băiatu, nu ştie multe, da’ e viclean sau naiv, nu contează. D-al nostru.”

- Bine, băiete. Suntem mulţumiţi de tine. Poţi să-ţi duci bocceaua în catul de jos. O să primeşti de mâncare niscaiva soia cu pâine de soia, un pat în care să-ţi pleci capul pentru odihnă şi nişte sectoare, că Domnul spune să ne folosim toţi talanţii.

- Oh, prea-slăvite, mulţumesc, mulţumesc!

Şi-aşa intră la Fabrica de popi pe bandă încă un candidat ideal.

Nu am nimic împotriva pastorilor de origine umilă. Povestirea de mai sus, culeasă din folclorul religios general, nu doar adventist, are o cu totul altă miză. Din păcate, prea adesea umilinţa nu este o virtute, ci doar lipsă de fond. Dacă taci şi-ţi faci sectorul nu înseamnă neapărat că eşti de caracter. Dacă pleci capul să nu-l taie sabia, nu e neapărat semn de virtute. Uneori capul trebuie să stea sus, şi asta nu e neapărat mândrie. Poate că Dumnezeu ridică slujitori şi din pietre. Dar sunt la fel de convinsă că unii rămân pur şi simplu... bolovani.

Nevoia de ferestre

Nu sîntem în Evul Întunecat, în epoca tăcerii. Umblă zvonul că trăim într-o ţară democrată şi facem parte dintr-o biserică deschizătoare de drumuri în atîtea privinţe. Avem însă o mentalitate greşită despre ce pot şi ce nu pot "digera şi asimila" mieluşeii turmei. Am întîlnit în biserica mea tineri speriaţi de invitaţia de a gîndi singuri într-o anumită privinţă. Dacă nu găsesc citatul cu răspuns clar la întrebare, sunt pierduţi. Şi se duc la mama sau la tata, sau la duhovnic şi ce li se spune e luat drept normă de viaţă. Aceasta este o categorie tristă... Pentru că aşa arată tinerii îmbătrâniţi ai bisericii, cei care suferă deja de reumatism şi de cataractă.

O a doua categorie sînt cei care rămîn din copilărie cu prostul obicei de a pune întrebări. Tinerii au nevoie să deschidă ochii şi să li se răspundă, nu să fie trimişi la somn şi la uitare, că rezolvă "părinţii spirituali" tot. Doriţi o generaţie imatură şi credulă de credincioşi? Tinerii îşi vor pune în mod natural întrebări şi, dacă reacţia este "linişte!", îi veţi pierde de prieteni. Şi, după cum copiii au un al n(enumărate)-lea simţ cînd nu li se spune adevărul sau cînd adulţii nu sunt de încredere, tinerii aceştia rămîn cu sechele în viaţa de adult. Nu cred orice li se spune, cel puţin nu pentru că "aşa zice cutare..." Şi nu le poţi da în cap cu citatul (scos din context), că îţi vin cu argumente la care te pomeneşti că nu ai răspuns.

Tinerii părăsesc biserica nu atît datorită dezamăgirii cu privire la X şi Y, ci pentru că “le miroase” ipocrizia care, îmi pare rău să o spun, creşte exponenţial cu tăcerea (şi, pfui, dacă tot vorbim de simţuri ascuţite, să vezi ce nas educat mai au...). Tinerii pleacă din biserică tocmai cînd sînt dezamăgiţi, dar liderii lor în loc să spună "da, aici s-a greşit, recunoaştem" (am greşit este, bineînţeles, mult mai greu de spus, pentru asta fiind nevoie de cineva care să-şi asume ‘boroboaţa’, pe cînd noi avem o aplecare cocîrjată pentru ‘colectivizare’, moştenire din perioada nu spui care...), spun "ia vedeţi-vă de treabă şi decupaţi îngeraşi la măsuţă". Toţi membrii înţeleg că a greşi e omeneşte, iar pastorii sînt oameni(!?). Dacă membrii de rînd dau dovadă de înţelegere şi clemenţă faţă de liderii lor (nescuzîndu-le în acelaşi timp comportamentul), ar fi chiar atît de absurd să ne aşteptăm ca aceştia să-şi recunoască greşelile?

Dacă de ceva au nevoie tinerii, apăi au nevoie de transparenţa celor la care trebuie să privească în sus, dacă este să aibă încredere în ei. În rest, credinţa se datorează în primul rînd lui Dumnezeu, şi dacă un membru pune la îndoială deciziile bisericii, vă rog sa nu consideraţi că a apostaziat. La urma urmelor, biserica nu este un scop în sine, iar conducerea ei cu atît mai puţin. Biserica şi liderii ei sunt doar mijloace pentru împlinirea unei misiuni. Misiune pentru împlinirea căreia dacă este nevoie de tineri (şi experienţa şi bunul simţ spun într-un glas : "Este nevoie!"), biserica ar face bine să le respecte individualitatea, creativitatea, deschiderea, inteligenţa şi nevoia de adevăr, oricît de dureros ar fi el.

Aşadar, părinţi, tinerii voştri au nevoie de ferestre. Dar de unele care să mai fie şi curăţite din cînd în cînd, măcar dacă se sesizează cineva şi scrie pe ele : "Spală-mă!" Şi, cu timpul, vom îndrăzni să le şi deschidem. Numai aşa intră Soarele în Casă, se face lumină prin cotloane, mor microbii, fug păianjenii de frică şi începe sănătatea... spirituală. Să fie lumină!

Escatologia copiilor

S-a întors fiica unei colege de la şcoală. „Şcoala bisericii”, fireşte… Şi a plâns toată seara!

Colega asta nu e de nici un fel. Părinţii sunt români obişnuiţi care, după evenimentele din 1989, au intrat în turmă şi au devenit ortodocşi. Uneori, nici la Paşti, nici la Crăciun…

Iar ea, din nu ştiu ce motiv a ales şcoala confesională. Şi nu o judec.

Dar, după cum spuneam, i s-a întors aseară fiica (7 ani şi un pic) de la şcoală. Au avut ora de Religie şi profesorul-capelanul-pastor le-a spus copiilor că vor muri. Sau cel puţin aşa susţine fetişcana…

Şi-au mai aflat copiii, tot cu ocazia asta, că (la un moment dat) vor învia toţi cei buni. Şi că vor urma o mie de a ani în care diavolul va domni pe pământ. Că apoi vor învia cei rai şi că va fi un război. Că la urmă cei buni vor învinge şi vor fi schimbaţi şi vor merge toţi în cer la Domnul… Şi că Domnul va schimba tot, că vom deveni alţi oameni: sfinţi, frumoşi sănătoşi. Şi că vom fi schimbaţi definitiv şi că vom deveni ca îngerii…

Într-un târziu, Adriana a reuşit să-şi potolească fiica şi, printre icnete şi suspine, aceasta a îngăimat: „Mami, eu nu vreau mor. Şi nu vreau nici eu, nici tu, nici tati să deveniţi îngeri. Eu vă iubesc şi vreau să fiu cu voi mereu, nu să nu vă mai pot recunoaşte în Ceruri…”

Copiii lui Dumnezeu

Cred că era primăvara lui 2004. Într-una dintre grădiniţele „bisericii”, pe la ora mesei de prânz.

Copiii erau aşezaţi pe scăunele, în aşteptarea bucatelor, în jurul mesei. La una dintre ele o puştoaică de circa 5 ani, dintr-o familie de ortodocşi nepracticanţi (M), alta de vreo 3 şi jumătate cu părinţii membri ai mişcării adventiste de reformă (R), un puşti de vreo 3, cu părinţi adventişti (A). Şi încă o puştoaică de tip „argint viu” (S), a nu ştiu câta generaţie de adventişti… (Aşa, deşi nu au importanţă, aş putea să mai adaug câteva elemente picante: fiică de pastor, cu un unchi pastor şi un bunic prezbiter, cu un alt unchi diriginte de tineret şi cu alt bunic diacon.)

Dar să nu ne pierdem în amănunte… Erau toţi patru la masă iar S grăieşte către A: „Ştii, noi cu M nu ne jucăm! Ea nu-l iubeşte pe Dumnezeu, poartă cercei, mănâncă porc şi în Sabat stă şi se uită la televizor”. A către S: „Dar cu R?” „Aaaa, cu R mai merge că ea ştie cântece despre Domnu’ Isus şi e încă prea mică…”