Recent, într-o amuzantă conversaţie pe Facebook, fostul meu coleg de bariton din Enthousiasmos m-a întrebat senin, anticipînd o victorie facilă: "care sînt, din perspectivă ateistă, temeiurile moralităţii?" Implicaţia - evident - este că, fără Biblie şi Dumnezeul ei, etica este imposibilă. Uită şi el, cum uită mulţi apologeţi creştini, de argumentaţia paulină din primele capitole ale Romanilor. Apostolul susţine că "ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit [celor fără Dumnezeu] în ei", dat fiind că "însuşirile nevăzute ale Lui... se văd lămurit, de la facerea lumii... în lucrurile făcute de El". În contextul judecăţii divine, "cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege", pentru că "[c]ei care n-au o lege îşi sînt singuri lege". "Ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor." Posibilitatea unei juste judecăţi divine depinde de faptul că temeiurile moralităţii sînt de găsit altundeva decît în Biblie - ne-o spune însăşi Biblia.
O altă aberaţie pe care am auzit-o reiterată recent este ideea că Biblia ar susţine libertatea religioasă. Care Biblie? Aceea care zice "pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască"? Şi: "cine aduce jertfe altor dumnezei... să fie nimicit cu desăvîrşire"? Care ne povesteşte cum "au făcut legămînt să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor... şi oricine nu căuta pe Domnul Dumnezeul lui Israel trebuia omorît, fie mic, fie mare..."? Deuteronomul 13 conţine două reglementări cu privire la "libertatea de conştiinţă" de-a dreptul scandaloase - sper - pentru orice creştin de astăzi (recitiţi, vă rog, versetele 6-18). Şi, redeschizînd discuţia către etică în general, aduceţi-vă aminte de ce scriam aici, în ultimul paragraf.
A pretinde că etica creştină contemporană se bazează pe Biblie e ipocrit şi ridicol. "Să nu furi" scria şi în Codul lui Hammurabi. Iar abolirea sclaviei nu are niciun temei biblic. "Morala" Bibliei are aceeaşi sursă ca orice alt sistem etic - consensul societal. Iar dreptate a existat şi înainte de Biblie, va exista şi fără Dumnezeu.
Se afișează postările cu eticheta Teo-tăceri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Teo-tăceri. Afișați toate postările
duminică, 8 ianuarie 2012
marți, 27 decembrie 2011
Lui Edi, pe un alt divan
De ce să numim "teism" ceea ce e de fapt, în cele mai bune cazuri, deism? Doar pentru a echivoca în speranţa îmblînzirii credincioşilor? E adevărat că ştiinţa e, în esenţă, căutare de Dumnezeu. Dar că l-ar fi găsit sau că Dumnezeul pe care îl adulmecă ştiinţa ar semăna cu dumnezeul teist e o enormitate. Newton respingea, din cîte ştim, trinitatea şi supranaturalul. Iar unul dintre cei mai importanţi exponenţi contemporani ai consilienţei (chiar titlul unei cărţi din 1998), E. O. Wilson, se declară "deist provizoriu" şi opinează (sublinierile mele):
The predisposition to religious belief is an ineradicable part of human behavior. Mankind has produced 100,000 religions. It is an illusion to think that scientific humanism and learning will dispel religious belief. Men would rather believe than know... A kind of Darwinistic survival of the fittest has occurred with religions... Religious practices confer biological advantage. The mechanisms of religion include (1) objectification (the reduction of reality to images and definitions that are easily understood and cannot be refuted), (2) commitment through faith (a kind of tribalism enacted through self-surrender), (3) and myth (the narratives that explain the tribe's favored position on the earth, often incorporating supernatural forces struggling for control, apocalypse, and millennium). The three great religion categories of today are Marxism, traditional religion, and scientific materialism... Though theology is not likely to survive as an independent intellectual discipline, religion will endure for a long time to come and will not be replaced by scientific materialism ([which is, by the way] the only worldview compatible with science's growing knowledge of the real world and the laws of nature).
Apoi, umanismul renascentist căuta tocmai unitatea cunoaşterii printr-o întoarce la sursele clasicităţii - exact ceea ce spui că-ţi doreşti. Tocmai umanismului îi datorăm "absolutele" Declaraţiei de independenţă - ghilimelele fiind obligatorii, măcar pentru motivul că părinţii fondatori vorbeau despre egalitate înainte de, spre exemplu, abolirea sclaviei. Mai mult, îi interesa de fapt dreptul la revoluţie (care este, într-adevăr, "întoarcere"). Acestuia îi rezerv, cu destule rezerve, epitetul "absolut" :)
PS Pentru că ai pomenit Balaurii lui Carl Sagan (şi apropo de revoluţii), ai citit Up from Dragons (2002)? Unul dintre autori e fiul lui Carl, Dorion. Long live Freud! :D
The predisposition to religious belief is an ineradicable part of human behavior. Mankind has produced 100,000 religions. It is an illusion to think that scientific humanism and learning will dispel religious belief. Men would rather believe than know... A kind of Darwinistic survival of the fittest has occurred with religions... Religious practices confer biological advantage. The mechanisms of religion include (1) objectification (the reduction of reality to images and definitions that are easily understood and cannot be refuted), (2) commitment through faith (a kind of tribalism enacted through self-surrender), (3) and myth (the narratives that explain the tribe's favored position on the earth, often incorporating supernatural forces struggling for control, apocalypse, and millennium). The three great religion categories of today are Marxism, traditional religion, and scientific materialism... Though theology is not likely to survive as an independent intellectual discipline, religion will endure for a long time to come and will not be replaced by scientific materialism ([which is, by the way] the only worldview compatible with science's growing knowledge of the real world and the laws of nature).
Apoi, umanismul renascentist căuta tocmai unitatea cunoaşterii printr-o întoarce la sursele clasicităţii - exact ceea ce spui că-ţi doreşti. Tocmai umanismului îi datorăm "absolutele" Declaraţiei de independenţă - ghilimelele fiind obligatorii, măcar pentru motivul că părinţii fondatori vorbeau despre egalitate înainte de, spre exemplu, abolirea sclaviei. Mai mult, îi interesa de fapt dreptul la revoluţie (care este, într-adevăr, "întoarcere"). Acestuia îi rezerv, cu destule rezerve, epitetul "absolut" :)
PS Pentru că ai pomenit Balaurii lui Carl Sagan (şi apropo de revoluţii), ai citit Up from Dragons (2002)? Unul dintre autori e fiul lui Carl, Dorion. Long live Freud! :D
Şi dracii cred
Unul dintre trucurile cele mai spectaculoase ale religiei este amalgamarea noţiunilor de "credinţă" şi de "adevăr". În realitate, adevărul nu are nevoie de credinţă - e contradictoriu să spui "accept adevărul acesta prin credinţă".
Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.
Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.
Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.
Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.
Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.
"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.
Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.
Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.
Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.
Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.
Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.
"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.
luni, 26 decembrie 2011
Crocodili străvezii pe podea
Mi-a mai scris Florin. Curioşii să-l citească şi să-l cîntărească. Eu îl găsesc prea uşor. Aştept să termine de citit toate postările mele despre Daniel şi istoricism. Deocamdată, nu simt nevoia să-l mai pun la punct. Genialitatea mi-a confirmat-o Florin anterior. Ce altceva mi-aş mai putea dori?
PS Trebuie să-i atrag totuşi atenţia lui Florin că traducerea lui Cornilescu la Exodul 17:16 e cu totul incertă - iată nota din NET Bible: The line here is very difficult. The Hebrew text has כִּי־יָד עַל־כֵּס יָהּ (“for a hand on the throne of Yah”). If the word is “throne” (and it is not usually spelled like this), then it would mean Moses’ hand was extended to the throne of God, showing either intercession or source of power. It could not be turned to mean that the hand of Yah was taking an oath to destroy the Amalekites. The LXX took the same letters, but apparently saw the last four (כסיה) as a verbal form; it reads “with a secret hand.” Most scholars have simply assumed that the text is wrong, and כֵּס should be emended to נֵס to fit the name, for this is the pattern of naming in the OT with popular etymologies – some motif of the name must be found in the sentiment. This would then read, “My hand on the banner of Yah.” It would be an expression signifying that the banner, the staff of God, should ever be ready at hand when the Israelites fight the Amalekites again.
PPS Că Exodul 15:17 s-ar referi la "căminul ceresc" e absurd. Nici contextul, nici terminologia nu tolerează o asemenea interpretare (şi makhon, şi miqdash se referă fără probleme la templul de la Ierusalim - v. Exodul 25:8; Isaia 4:5; Ezra 2:68).
PS Trebuie să-i atrag totuşi atenţia lui Florin că traducerea lui Cornilescu la Exodul 17:16 e cu totul incertă - iată nota din NET Bible: The line here is very difficult. The Hebrew text has כִּי־יָד עַל־כֵּס יָהּ (“for a hand on the throne of Yah”). If the word is “throne” (and it is not usually spelled like this), then it would mean Moses’ hand was extended to the throne of God, showing either intercession or source of power. It could not be turned to mean that the hand of Yah was taking an oath to destroy the Amalekites. The LXX took the same letters, but apparently saw the last four (כסיה) as a verbal form; it reads “with a secret hand.” Most scholars have simply assumed that the text is wrong, and כֵּס should be emended to נֵס to fit the name, for this is the pattern of naming in the OT with popular etymologies – some motif of the name must be found in the sentiment. This would then read, “My hand on the banner of Yah.” It would be an expression signifying that the banner, the staff of God, should ever be ready at hand when the Israelites fight the Amalekites again.
PPS Că Exodul 15:17 s-ar referi la "căminul ceresc" e absurd. Nici contextul, nici terminologia nu tolerează o asemenea interpretare (şi makhon, şi miqdash se referă fără probleme la templul de la Ierusalim - v. Exodul 25:8; Isaia 4:5; Ezra 2:68).
duminică, 25 decembrie 2011
Balene roz pe tavan
Florin a răspuns. Sînt împărţit între nevoia de a-i da peste bot (cum merită de mai multă vreme) şi plăcerea de a păstra amintiri frumoase cu un om deseori admirabil. Sper să cîştige şi de data asta cea de-a doua.
Eu nu ridiculizez nicio scriere antică. Ridiculizez, cînd e cazul, doar credulitatea (şi argumentele circulare) care transformă o scriere antică, oricare ar fi ea, în "Scriptură". Şi asta indiferent cît de "fericită" e credulitatea cu pricina.
Am spus deja: "Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp... Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi." Dacă e nevoie, adaug: nu avem nici cît negru sub unghie argumente că învierea e altceva decît o fantezie; şi nu, nu are cine să revină.
Nu e nimic "cinstit" în ideea că "scenariul 'planului de mântuire', cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească". Orice scenariu poate fi conceput de o minte omenească. Scenariul "planului de mîntuire" nici nu e mare brînză - creştinii sînt cea mai bună demonstraţie a limitelor lui. Şi sînt destui cei care văd în Coran, de exemplu, o scriere ce "depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie".
Despre martiraj am mai scris, inclusiv ca argument extrem de prost pentru autenticitatea unei credinţe. Mulţi oameni au murit şi mor pentru mai puţin decît "scenariul 'planului de mîntuire'". Lumină nu e nici "înăuntru", nici "afară". Peste tot sînt(em) doar umbre.
"Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată." Exact motivul pentru care orice "credincios" este un interpret prost al "scripturii" lui şi, în ultimă instanţă, un om neserios. El va face orice acrobaţie necesară pentru a evita concluziile "distructive pentru credinţă".
"Pe temeiul martorilor". Nu avem martori în Noul Testament, ci doar mărturisitori.
"Profeţii cronomesianice" :)) Sună bine, dar gol-goluţ. Am arătat şi că nu există profeţii mesianice împlinite de Isus, şi că Daniel nu se referă niciunde la un viitor care să-l includă pe Isus. Credinciosul suferă însă frecvent de surditate selectivă.
Nu avem nevoie de o "scară la cer", ci doar de poduri peste prăpastiile dintre noi. Credincioşii sînt frecvent doar nişte stîlpnici - oameni umflaţi de "spiritualitate", cocoţaţi pe iluzii, uituci de semeni. Trist.
Să fac pe nebunul e visul meu de-o viaţă. Şi azi, ca mai mereu în istorie, adevărul e apanajul bufonilor. Prefer să-i fac pe alţii să rîdă, eventual introspectiv, decît să mă fac de rîs (aşa cum te faci, Florine, cînd mă trimiţi să-mi iau doctoratul în teologie doar pentru a-mi spune că tot degeaba ar fi, credinţa bate şcoala).
Eu nu sînt în război cu tine, profesore, nici în vreo formă de competiţie. Mi-ai corectat chiar tu o neatenţie stupidă în discuţia despre Daniel 8 şi am fost onorat să beneficiez de ochiul tău atent. Mă tem că mă cunoşti mai puţin decît crezi.
Chiar îmi pare rău.
Eu nu ridiculizez nicio scriere antică. Ridiculizez, cînd e cazul, doar credulitatea (şi argumentele circulare) care transformă o scriere antică, oricare ar fi ea, în "Scriptură". Şi asta indiferent cît de "fericită" e credulitatea cu pricina.
Am spus deja: "Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp... Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi." Dacă e nevoie, adaug: nu avem nici cît negru sub unghie argumente că învierea e altceva decît o fantezie; şi nu, nu are cine să revină.
Nu e nimic "cinstit" în ideea că "scenariul 'planului de mântuire', cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească". Orice scenariu poate fi conceput de o minte omenească. Scenariul "planului de mîntuire" nici nu e mare brînză - creştinii sînt cea mai bună demonstraţie a limitelor lui. Şi sînt destui cei care văd în Coran, de exemplu, o scriere ce "depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie".
Despre martiraj am mai scris, inclusiv ca argument extrem de prost pentru autenticitatea unei credinţe. Mulţi oameni au murit şi mor pentru mai puţin decît "scenariul 'planului de mîntuire'". Lumină nu e nici "înăuntru", nici "afară". Peste tot sînt(em) doar umbre.
"Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată." Exact motivul pentru care orice "credincios" este un interpret prost al "scripturii" lui şi, în ultimă instanţă, un om neserios. El va face orice acrobaţie necesară pentru a evita concluziile "distructive pentru credinţă".
"Pe temeiul martorilor". Nu avem martori în Noul Testament, ci doar mărturisitori.
"Profeţii cronomesianice" :)) Sună bine, dar gol-goluţ. Am arătat şi că nu există profeţii mesianice împlinite de Isus, şi că Daniel nu se referă niciunde la un viitor care să-l includă pe Isus. Credinciosul suferă însă frecvent de surditate selectivă.
Nu avem nevoie de o "scară la cer", ci doar de poduri peste prăpastiile dintre noi. Credincioşii sînt frecvent doar nişte stîlpnici - oameni umflaţi de "spiritualitate", cocoţaţi pe iluzii, uituci de semeni. Trist.
Să fac pe nebunul e visul meu de-o viaţă. Şi azi, ca mai mereu în istorie, adevărul e apanajul bufonilor. Prefer să-i fac pe alţii să rîdă, eventual introspectiv, decît să mă fac de rîs (aşa cum te faci, Florine, cînd mă trimiţi să-mi iau doctoratul în teologie doar pentru a-mi spune că tot degeaba ar fi, credinţa bate şcoala).
Eu nu sînt în război cu tine, profesore, nici în vreo formă de competiţie. Mi-ai corectat chiar tu o neatenţie stupidă în discuţia despre Daniel 8 şi am fost onorat să beneficiez de ochiul tău atent. Mă tem că mă cunoşti mai puţin decît crezi.
Chiar îmi pare rău.
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Cai verzi pe pereţi
Fără să mi se adreseze (doar nu face să stai de vorbă cu ateii!), Florin Lăiu scrie un mic răspuns cu privire la datarea naşterii lui Isus de către Luca. Mi se strepezeşte neuronul, nu alta.
Florin susţine că lectura mea la Luca 2:2 provine din "lumea studiilor istorico-critice asupra Bibliei, din care Biblia iese jumulită rău de tot, adusă la stadiul de mitologie, de ţi-e milă de ea". Adică citesc cum citesc doar pentru că am optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă. Această remarcă este cum nu se poate mai penibilă. A pune concluziile mele exegetice pe seama presupoziţiilor mele "raţionaliste" nu e cu nimic mai interesant decît a pune concluziile lui Florin pe seama presupoziţiilor lui "spiritualiste". Dar în discuţia filozofică despre presupoziţii Florin refuză încăpăţînat, de cînd îl ştiu, să se bage. El crede şi basta. "Raţionalismul" e de beştelit aprioric. Să ne trăiască - şi Florin, şi raţionalismul! E doar perfect posibil - nu? - ca Biblia să fie doar mitologie adusă la stadiul de "revelaţie divină" după ce a fost împă(u)nată de către Florin şi alţii cît mai pompos cu putinţă.
Dar să cădem pe text. Luca începe aşa: "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea." Chiar şi acest verset e plin de dificultăţi (vă recomand călduros acest wiki-articol ce rezumă excelent secole de istorie a interpretării la Luca 2:1-3; dacă îl veţi citi, veţi vedea cît de sinuos poate fi demersul teologic, cît de încăpăţînat se poate persevera în eroarea credulităţii faţă de legendele biblice; dacă Florin l-ar fi citit, ar fi aflat că soluţia Institutului Ankerberg - de fapt un soi de Sola Scriptura - e veche de fix 400 de ani). În mod clar este, ca datare, ambiguu. Apoi, pentru a fixa mai bine în timp naraţiunea, autorul continuă astfel, în opinia lui Florin: "Acest census a avut loc înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei”. Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că "acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei" - ceea ce lasă problema nerezolvată.
Şi mai important însă e că traducerea îmbrăţişată de Florin nu are pic de suport gramatical (fostul meu profesor are consolarea că nu e singurul biblist care nu vede asta; să spunem doar că versetul nu se poate încheia decît cu un genitiv absolut ce exprimă simultaneitate - dat fiind timpul participiului - cu acţiunea din regentă). Singura traducere corectă în care prote e luat adverbial este cea a lui Cornilescu: "Înscrierea aceasta s-a făcut întîia dată pe cînd era dregător în Siria Quirinius." În plus, e de-a dreptul comic că Florin aproape gafează din nou trimiţînd la surse care îl contrazic: Winer, în Gramatica lui (XXXV, 4, n.1), respinge categoric "varianta Ankerberg".
Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.
Florin susţine că lectura mea la Luca 2:2 provine din "lumea studiilor istorico-critice asupra Bibliei, din care Biblia iese jumulită rău de tot, adusă la stadiul de mitologie, de ţi-e milă de ea". Adică citesc cum citesc doar pentru că am optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă. Această remarcă este cum nu se poate mai penibilă. A pune concluziile mele exegetice pe seama presupoziţiilor mele "raţionaliste" nu e cu nimic mai interesant decît a pune concluziile lui Florin pe seama presupoziţiilor lui "spiritualiste". Dar în discuţia filozofică despre presupoziţii Florin refuză încăpăţînat, de cînd îl ştiu, să se bage. El crede şi basta. "Raţionalismul" e de beştelit aprioric. Să ne trăiască - şi Florin, şi raţionalismul! E doar perfect posibil - nu? - ca Biblia să fie doar mitologie adusă la stadiul de "revelaţie divină" după ce a fost împă(u)nată de către Florin şi alţii cît mai pompos cu putinţă.
Dar să cădem pe text. Luca începe aşa: "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea." Chiar şi acest verset e plin de dificultăţi (vă recomand călduros acest wiki-articol ce rezumă excelent secole de istorie a interpretării la Luca 2:1-3; dacă îl veţi citi, veţi vedea cît de sinuos poate fi demersul teologic, cît de încăpăţînat se poate persevera în eroarea credulităţii faţă de legendele biblice; dacă Florin l-ar fi citit, ar fi aflat că soluţia Institutului Ankerberg - de fapt un soi de Sola Scriptura - e veche de fix 400 de ani). În mod clar este, ca datare, ambiguu. Apoi, pentru a fixa mai bine în timp naraţiunea, autorul continuă astfel, în opinia lui Florin: "Acest census a avut loc înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei”. Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că "acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei" - ceea ce lasă problema nerezolvată.
Şi mai important însă e că traducerea îmbrăţişată de Florin nu are pic de suport gramatical (fostul meu profesor are consolarea că nu e singurul biblist care nu vede asta; să spunem doar că versetul nu se poate încheia decît cu un genitiv absolut ce exprimă simultaneitate - dat fiind timpul participiului - cu acţiunea din regentă). Singura traducere corectă în care prote e luat adverbial este cea a lui Cornilescu: "Înscrierea aceasta s-a făcut întîia dată pe cînd era dregător în Siria Quirinius." În plus, e de-a dreptul comic că Florin aproape gafează din nou trimiţînd la surse care îl contrazic: Winer, în Gramatica lui (XXXV, 4, n.1), respinge categoric "varianta Ankerberg".
Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.
joi, 22 decembrie 2011
Răsfrîngeri
După cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al "apusului de soare", deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să "se mişte" pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum "mă doare mîna", mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl "locuim". Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.
De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de "spirit" - fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp - consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.
Toată tevatura religioasă - slujbe, imne, rugăciuni - sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.
De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de "spirit" - fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp - consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.
Toată tevatura religioasă - slujbe, imne, rugăciuni - sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.
vineri, 16 decembrie 2011
Cum să citeşti scripturi fără să te scrînteşti (după K)
Există, de dragul discuţiei noastre, două tipuri de discurs: cel "informativ", al cărui scop este descrierea unei realităţi, şi cel "performativ", al cărui scop este producerea unei realităţi. Rostul citirii Bibliei este mai apropiat de rostul citirii unui text literar - şi, pentru mozaici, legislativ - decât de cel al lecturii unui text ştiinţific. Contează impresia pe care o produce, modificarea unor psihisme / dispoziţii ale cititorului şi, consecutiv, modificarea unor comportamente sau îndeplinirea unor acţiuni.
Revelaţiile sau viziunile nu sunt, evident, reale - vizionarul nu vede ceva ce se întâmplă efectiv, adică nu călătoreşte cu maşina timpului, ci avem de-a face cu nişte procese psihice. Cu toate acestea, pot să producă efecte dintre cele mai palpabile. Dacă efectele sunt bune sau rele (în orice sens), problema e la cel ce le interpretează. Rolul lor primordial este să critice / îndrepte comportamente, apoi (aici intrând mare parte din textele prezumat predictive) să genereze şi să întreţină speranţă.
Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).
Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.
Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).
Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.
sâmbătă, 10 decembrie 2011
Creştinismul de Clérambault - de Myo ;)
Poezia "Deşi niciodată" a lui Benone Burtescu, pe care cineva tocmai a inserat-o drept comentariu la postarea anterioară, mi-a adus aminte de sindromul de Clérambault. Pacientul care suferă de acest sindrom se prezintă astfel:
De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.
- crede că o persoană importantă, cel mai adesea un VIP, e interesată de el, îl iubeşte cu ardoare
- aceasta îi transmite mesaje, adesea prin mass-media, despre care e convins că îi sunt adresate în mod direct
- răspunde iubitului imaginar prin scrisori, telefoane, cadouri, vizite inopinate
- lipsa de răspuns trece drept nevoie de a ascunde iubirea, nicidecum drept absenţă a iubirii
- crede că o persoană importantă, cel mai adesea Iisus, e interesată de el, îl iubeşte, a murit pentru el personal
- Biblia este o scrisoare de dragoste care i se adresează, deşi indirect, nu mai puţin personal
- răspunde iubitului nevăzut (era să zic imaginar) prin poezii, cântări de laudă, rugăciuni pline de ardoare. Faza cu vizitele inopinate, recunosc, ar fi mai greu de înfăptuit, dat fiind că iubitul e în al nouălea cer; totuşi, creştinul nostru a construit o casă, un altar iubitului nevăzut, unde merge să-l "vadă" regulat şi să-i simtă adierea poalei hainei
- lipsa de răspuns este un "nu încă", un "mai aşteaptă", reacţia preferată a iubitului la rugăciuni, nicidecum absenţa iubirii sau inexistenţa iubitului
De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.
Sabatică
Omul religios de astăzi se urcă în carlinga unui avion călare pe mătură şi are pretenţia că mătura îl poartă prin cer, nu avionul. Dacă e cît de cît sofisticat, argumentează că nu poţi înţelege "prestaţia" măturii decît dacă accepţi mai întîi, prin credinţă, că mătura zboară. Sau te contrează cum că nu poţi dovedi că mătura nu este cea care îl face de fapt să zboare.
Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.
Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.
marți, 6 decembrie 2011
Oameni
Am vorbit în trecut despre eroarea ignorării structurii bipartite (viziune-explicaţie) a oracolului din Daniel 8. Aceeaşi "prostioară" e frecvent comisă, cu ceva mai grave consecinţe, în interpretarea lui Daniel 7. Dacă s-ar ţine cont de faptul că prima jumătate (v.1-14) este reluată explicativ în a doua jumătate (v.15-28), s-ar putea sesiza corect identitatea simbolică dintre "unul ca un fiu al omului" (v.13) şi "sfinţii Celui preînalt" (a se compara v.14 cu v.18, 22, 27). Omul din viziune, ca antiteză a fiarelor, reprezintă Israelul căzut "sub vremi" şi răzbunat în cele din urmă de justiţia divină.
Teologia Noului Testament speculează destul de inteligent acest simbolism în aplicarea limbajului "fiului omului" la Isus: el e adevăratul Israel care creează o comunitate de regi şi preoţi asemenea lui - învingători paradoxali, părtaşi în cruce şi în victoria asupra oricărei fiare. Aici se intersectează perfect şi figura "robului pătimitor" din Isaia (care e, în contextul iniţial, tot un simbol al lui Israel - vezi aici). Nu, nici Daniel, nici Isaia nu conţin profeţii despre Isus. Dar autorii noutestamentali preiau imagini pregnante din operele celor doi pentru a descrie noua lor concepţie despre "adevăratul Israel".
Mentalitatea "noi vs. restul lumii", aproape inevitabilă în monoteisme, e însă profund bolnavă. Că eşti minoritar şi asuprit nu e neapărat semn că ai dreptate. Suferinţa nu are nimic moral în ea. Iar răzbunările imaginare, la scară cosmică, sînt drum cert către psihiatrie.
duminică, 27 noiembrie 2011
Rădăcini şi ramuri mesianice
Cel puţin de 60 de ani încoace, de la monumentala Han som kommer a lui Mowinckel, ştim că tabloul complet al aşteptărilor mesianice din jurul "anului zero" este cu mult mai complex decît caricatura din mentalul creştin (moştenită poate direct din polemica intra-iudaică a Noului Testament, în cadrul căreia discipolii lui Isus îşi tot sîcîie maestrul cu nerăbdarea lor revoluţionară - vezi Fapte 1:6 şi răspunsul uluitor al lui Isus, care nu ţine să le reproşeze ciracilor decît impetuozitatea, nu şi naţionalismul). Dacă e să-i dăm crezare lui Israel Knohl, "mesianismul catastrofic" al creştinismului îşi are începuturile înainte de şi fără legătură cu personajul Isus (un articol mai vechi aici; un altul, ceva mai nou, care sugerează şi posibile implicaţii, aici; Knohl a publicat deja o monografie despre "Oracolul lui Gabriel" - Messiahs and Resurrection in "The Gabriel Revelation", Continuum 2009).
Nu trebuie să fii un geniu să vezi că Isaia 61:1-2 din care citeşte Isus în Luca 4:17-21 (cu o inserţie din Isaia 58:6) se referă la refacerea postexilică a gloriei lui Israel - vezi mai ales v. 4-6. Cînd se declară împlinire a profeţiei lui Isaia (apropo, faza cu redarea vederii orbilor provine din LXX şi îi convine lui Luca, dar nu are ce căuta în contextul original, politic al oracolului), Isus se aşază în tradiţia interpretativă evreiască numită pesher (vă aduceţi aminte de pesher-ul la Habacuc de la Qumran, nu?), căreia creştinii îi spun "tipologie": se întîmplă ca evenimente recente sau curente să poată fi descrise în termenii vreunui text sacru, de unde rezultă "împlinirea" (sună a istoricism, desigur). Isus are tot dreptul să se creadă ce-i trece prin cap. Aşa cum autorii Noului Testament au tot dreptul să-l creadă pe Isus ce le trece lor prin cap. Asta nu înseamnă că vreunul dintre textele veterotestamentale invocate de ei are valoare predictivă. Poate Isus să "tîlcuiască" fix cît vrea "Moise şi proorocii" (Luca 24:27). Nimeni n-a vorbit despre el. Doar el vorbeşte despre sine cu imagini de împrumut.
Puteţi continua investigaţia propusă anterior cu următoarele comparaţii (m-am rezumat la evanghelii şi Fapte, eliminînd repetiţiile):
Nu trebuie să fii un geniu să vezi că Isaia 61:1-2 din care citeşte Isus în Luca 4:17-21 (cu o inserţie din Isaia 58:6) se referă la refacerea postexilică a gloriei lui Israel - vezi mai ales v. 4-6. Cînd se declară împlinire a profeţiei lui Isaia (apropo, faza cu redarea vederii orbilor provine din LXX şi îi convine lui Luca, dar nu are ce căuta în contextul original, politic al oracolului), Isus se aşază în tradiţia interpretativă evreiască numită pesher (vă aduceţi aminte de pesher-ul la Habacuc de la Qumran, nu?), căreia creştinii îi spun "tipologie": se întîmplă ca evenimente recente sau curente să poată fi descrise în termenii vreunui text sacru, de unde rezultă "împlinirea" (sună a istoricism, desigur). Isus are tot dreptul să se creadă ce-i trece prin cap. Aşa cum autorii Noului Testament au tot dreptul să-l creadă pe Isus ce le trece lor prin cap. Asta nu înseamnă că vreunul dintre textele veterotestamentale invocate de ei are valoare predictivă. Poate Isus să "tîlcuiască" fix cît vrea "Moise şi proorocii" (Luca 24:27). Nimeni n-a vorbit despre el. Doar el vorbeşte despre sine cu imagini de împrumut.
Puteţi continua investigaţia propusă anterior cu următoarele comparaţii (m-am rezumat la evanghelii şi Fapte, eliminînd repetiţiile):
Marcu 11:9 - Psalmul 118:25-26
Marcu 11:17 - Isaia 56:7 / Ieremia 7:11
Luca 22:37 - Isaia 53:12
Luca 23:46 - Psalmul 31:5
Ioan 2:17 - Psalmul 69:9
Ioan 12:38 - Isaia 53:1
Ioan 13:18 - Psalmul 41:9
Ioan 15:25 - Psalmul 69:4
Ioan 19:36 - Exod 12:46 / Numeri 9:12 / Psalmul 34:20
Ioan 19:37 - Zaharia 12:10
Fapte 1:20 - Psalmii 69:25; 109:8
Fapte 2:16-21 - Ioel 2:28-32
Fapte 2:25-28 - Psalmul 16:8-11
Fapte 2:34-35 - Psalmul 110:1
Fapte 3:22-23 - Deuteronomul 18:15.19
Fapte 4:24-26 - Psalmul 2:1-2
Fapte 8:32-33 - Isaia 53:7-8
Fapte 13:32-33 - Psalmul 2:7
Fapte 13:40-41 - Habacuc 1:5
Fapte 15:15-18 - Amos 9:11-12 / Isaia 45:21
joi, 24 noiembrie 2011
Moş Crucilă
Vine Crăciunul. E vremea din an cînd ascultăm colinde (unii, ca agnostica de Myo, ascultă colinde tot anul, că le place muzica), facem (sau, şi mai bine, primim) cadouri şi ne punem întrebări (no, not really, dar să zicem). Întrebări cum ar fi: ce este acela "spirit" şi cum poate el/ea fertiliza un ovul?; are Dumnezeu ADN?; cum se simte Dumnezeu cînd face caca în scutece? Sau: cum se face că, în afară de Matei şi Luca, niciun autor noutestamental nu ştie de "naşterea din fecioară" a lui Isus? Cum de nu a jucat această informaţie excepţională un rol decisiv în primele elaborări dogmatice ale creştinismului? Sau: pînă cînd vor pretinde creştinii că există în Vechiul Testament vreo profeţie împlinită de Isus?
Listez mai jos referinţele pentru pasajele din Matei care pretind o "împlinire", împreună cu referinţele pentru sursele lor veterotestamentale. Comparaţi-le, vă rog, examinînd şi contextul celor din urmă. Apropo, nu pretind că lista mea e exhaustivă.
Arătaţi-mi şi mie o singură instanţă în care fragmentul de Vechi Testament vorbeşte clar şi univoc despre Isus.
Listez mai jos referinţele pentru pasajele din Matei care pretind o "împlinire", împreună cu referinţele pentru sursele lor veterotestamentale. Comparaţi-le, vă rog, examinînd şi contextul celor din urmă. Apropo, nu pretind că lista mea e exhaustivă.
Matei 1:22-23 - Isaia 7:14
Matei 2:5-6 - Mica 5:2
Matei 2:15 - Osea 11:1
Matei 2:17-18 - Ieremia 31:15
Matei 2:23 - ???
Matei 3:3 - Isaia 40:3
Matei 4:14-16 - Isaia 9:1
Matei 8:17 - Isaia 53:4
Matei 11:10 - Maleahi 3:1 / Exodul 23:20
Matei 12:17-21 - Isaia 42:1-4
Matei 13:14-15 - Isaia 6:9-10
Matei 13:35 - Psalmul 78:2
Matei 15:7-9 - Isaia 29:13
Matei 21:4-5 - Zaharia 9:9
Matei 21:42-43 - Psalmul 118:22-23
Matei 26:31 - Zaharia 13:7
Matei 27:9-10 - Zaharia 11:12-13
Matei 27:35.43.46 - Psalmul 22:1.8.18
luni, 21 noiembrie 2011
Grecii, nu romanii
Identificarea celei de-a patra împărăţii din Daniel 2 şi 7 cu "Grecia" prezintă mai multe avantaje. Poate cel mai important este acela al continuităţii teritoriale. Babilonienii, mezii, persanii şi seleucizii au controlat aceeaşi parte de lume. Romanii abia dacă s-au aventurat la est de Eufrat (începînd doar cu Traian). Descrierea ultimului regat din Daniel 2 se potriveşte perfect istoriei imperiului macedonean, mai ales dacă Daniel 2:43 se referă într-adevăr la "legături omeneşti de căsătorie" (compară cu Daniel 11:6.17). Cele trei "coaste" din gura ursului din Daniel 7:5 ar putea fi interpretate biblic - Ieremia 51:27 pomeneşte trei regate controlate de către mezi (Urartu, Mannaea şi Scythia). Iar cele patru capete ale leopardului din Daniel 7:6, care nu conotează deloc o deteriorare a puterii iniţiale (compară cu Daniel 8:8), ar putea fi cele patru capitale ale imperiului lui Cirus (Babilon, Ecbatana, Pasargade şi Susa). Unde mai pui că doar aşa, citind "greci" în loc de romani, le permitem celor două coarne mici din capitolele 7 şi 8 să aibă acelaşi referent, cum e şi firesc.
duminică, 20 noiembrie 2011
Irealitatea imediată
Unul dintre motivele pentru care Florin Lăiu n-o să facă probabil niciodată drumul complet către o hermeneutică inteligentă a vechilor texte este islamizarea adventismului, reprezentată printre colegii lui de către profesorul Szalos-Farkas Zoltán. Am citit azi, prin intermediul unui bun amic, articolul "O analiză sistematică a relaţiei dintre text şi realitate" din TheoRhēma 5.2 (2010) p.50-71 al fostului meu profesor de greacă şi Noul Testament. Zoli atacă destul de deschis o serie de articole publicate în 2009-2010 de către Florin în Curierul adventist sub genericul "Măsuţa cu nisip".
Eseul lui Zoli (pentru că textul lui doar atîta este, un eseu, nicidecum un articol academic) prezintă o sumedenie de probleme, din care voi aminti doar trei: primitivismul semiotic, superficialitatea filozofică şi precaritatea hermeneutică. Primitivism semiotic pentru că Zoli colapsează referentul semnului lingvistic în semnificat, ajungînd să confunde realitatea cu reprezentările noastre mentale. Superficialitate filozofică pentru că Zoli nu ne spune niciodată ce înţelege prin "realitate", iar sintagme precum "realitate hiperempirică" sînt insondabile abisuri de contradicţii (fenomenologia contemporană vorbeşte despre "hiperrealitate", pe tărîmul căreia putem caza bucuros toate revelaţiile profetice). Precaritate hermeneutică pentru că Zoli propovăduieşte supunerea (n-am zis la întîmplare "islamizarea adventismului") raţiunii textului biblic, în ciuda faptului că raţiunea precede orice textualizare şi orice interpretare de text.
În plus, nu ştiu pînă cînd o să tot auzim că "revelaţia specială" (Biblia) bate "revelaţia generală" (natura). Realitatea ne confruntă cu inecuaţia de semn contrar. Din păcate, nu ne putem aştepta ca mintea închisă a idolatriei bibliciste să acceadă vreodată la realitate. Florin şi-o va lua tot mai des în freză, iar Dumnezeul care nu există va rîde din ce în ce mai zgomotos.
Eseul lui Zoli (pentru că textul lui doar atîta este, un eseu, nicidecum un articol academic) prezintă o sumedenie de probleme, din care voi aminti doar trei: primitivismul semiotic, superficialitatea filozofică şi precaritatea hermeneutică. Primitivism semiotic pentru că Zoli colapsează referentul semnului lingvistic în semnificat, ajungînd să confunde realitatea cu reprezentările noastre mentale. Superficialitate filozofică pentru că Zoli nu ne spune niciodată ce înţelege prin "realitate", iar sintagme precum "realitate hiperempirică" sînt insondabile abisuri de contradicţii (fenomenologia contemporană vorbeşte despre "hiperrealitate", pe tărîmul căreia putem caza bucuros toate revelaţiile profetice). Precaritate hermeneutică pentru că Zoli propovăduieşte supunerea (n-am zis la întîmplare "islamizarea adventismului") raţiunii textului biblic, în ciuda faptului că raţiunea precede orice textualizare şi orice interpretare de text.
În plus, nu ştiu pînă cînd o să tot auzim că "revelaţia specială" (Biblia) bate "revelaţia generală" (natura). Realitatea ne confruntă cu inecuaţia de semn contrar. Din păcate, nu ne putem aştepta ca mintea închisă a idolatriei bibliciste să acceadă vreodată la realitate. Florin şi-o va lua tot mai des în freză, iar Dumnezeul care nu există va rîde din ce în ce mai zgomotos.
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
Mezii şi perşii
Puteţi clicui (da, cuvîntul există în limba română, chit că e un arhaism care nu are nimic de a face cu mouse-ul de la computer) pe oricare dintre link-urile de mai jos - de preferinţă pe toate. Faceţi cîte o căutare în pagină după cuvintele "Medes" şi "Media". Veţi vedea că toate cele cinci texte antice listate dau mărturie despre existenţa în istoriografia antică a unui imperiu med, inclus ca al doilea într-o succesiune de mari imperii ale lumii şi distinct faţă de imperiul persan.
1. Al IV-lea oracol sibilin, datat în jurul lui 200 î.e.n.
2. Cronica romană a lui Velleius Paterculus, ce conţine un citat (glosă?) relevant, atribuit unui oarecare Aemilius Sura, datat de majoritatea cercetătorilor la începutul secolului II î.e.n.
3. Istoriile lui Polybius, care scria în a doua jumătate a secolului II î.e.n.
4. Antichităţile romane ale lui Dionysios din Halicarnas (a doua jumătate a secolului I î.e.n.).
5. Istoriile lui Tacitus (după 70 e.n.).
Mai mult, Isaia 13:17 şi Ieremia 51:11.28 vorbesc despre mezi ca învingători ai Babilonului. În Isaia 44-45, Cirus apare doar ca restaurator al Ierusalimului şi al templului evreilor (intersant, nu doar al acestuia din urmă - vezi Isaia 44:28), nu ca învingător al babilonienilor. Apropo, Isaia 13:19-22 este o profeţie falsă - Babilonul era încă un oraş înfloritor în timpul lui Alexandru Macedon, devenind o ruină abia în secolul următor. Iar Ieremia 50:8; 51:6.45 oferă motivul reluat în Apocalipsa, unde Roma e oraşul care îşi aşteaptă pedeapsa şi trebuie abandonat.
Prin urmare, nu e deloc nejustificat a vedea în porţiunea aramaică a lui Daniel o succesiune de imperii care îi disjunge pe mezi de persani, terminîndu-se în epoca elenistă. O asemenea interpretare dă seama şi de confecţionarea figurii legendare a lui Darius Medul. Contextul intelectual antic e mai important în investigaţia noastră decît istoriografia modernă.
Dar, şi mai important pentru exegeza adventistă, anul 457 î.e.n., despre care am arătat pe îndelete că nu are nimic de a face cu viziunea din Daniel 8, este departe de a fi data certă a debutului reconstrucţiei Ierusalimului. Cronologia lui Ezra-Neemia nu este deloc clară; nu putem stabili fără dubii că Ezra 7 se referă la Artexerxe I, şi nu la Artaxerxe al II-lea (vreo 60 de ani diferenţă), iar decretul citat (Ezra 7:12-26) vizează doar cultul templului de la Ierusalim şi administraţia iudaică; în fine, nu există nicio atestare extrabiblică a vreunuia dintre decretele din Ezra-Neemia. Prin urmare, matematica flamboaiantă desfăşurată de către adventişti pe baza dificilului oracol din Daniel 9 stă pe nisip. Nu doar finalul perioadei e nesigur (nu ştim anul exact în care evangheliile fixează crucificarea lui Isus), dar avem şi mai puţine certitudini cu privire la debutul ei. Că lui Daniel, oricine ar fi fost el, nu-i putea trece prin cap un mesia creştin sau un templu situat altundeva decît la Ierusalim, nici nu mai vorbesc.
1. Al IV-lea oracol sibilin, datat în jurul lui 200 î.e.n.
2. Cronica romană a lui Velleius Paterculus, ce conţine un citat (glosă?) relevant, atribuit unui oarecare Aemilius Sura, datat de majoritatea cercetătorilor la începutul secolului II î.e.n.
3. Istoriile lui Polybius, care scria în a doua jumătate a secolului II î.e.n.
4. Antichităţile romane ale lui Dionysios din Halicarnas (a doua jumătate a secolului I î.e.n.).
5. Istoriile lui Tacitus (după 70 e.n.).
Mai mult, Isaia 13:17 şi Ieremia 51:11.28 vorbesc despre mezi ca învingători ai Babilonului. În Isaia 44-45, Cirus apare doar ca restaurator al Ierusalimului şi al templului evreilor (intersant, nu doar al acestuia din urmă - vezi Isaia 44:28), nu ca învingător al babilonienilor. Apropo, Isaia 13:19-22 este o profeţie falsă - Babilonul era încă un oraş înfloritor în timpul lui Alexandru Macedon, devenind o ruină abia în secolul următor. Iar Ieremia 50:8; 51:6.45 oferă motivul reluat în Apocalipsa, unde Roma e oraşul care îşi aşteaptă pedeapsa şi trebuie abandonat.
Prin urmare, nu e deloc nejustificat a vedea în porţiunea aramaică a lui Daniel o succesiune de imperii care îi disjunge pe mezi de persani, terminîndu-se în epoca elenistă. O asemenea interpretare dă seama şi de confecţionarea figurii legendare a lui Darius Medul. Contextul intelectual antic e mai important în investigaţia noastră decît istoriografia modernă.
Dar, şi mai important pentru exegeza adventistă, anul 457 î.e.n., despre care am arătat pe îndelete că nu are nimic de a face cu viziunea din Daniel 8, este departe de a fi data certă a debutului reconstrucţiei Ierusalimului. Cronologia lui Ezra-Neemia nu este deloc clară; nu putem stabili fără dubii că Ezra 7 se referă la Artexerxe I, şi nu la Artaxerxe al II-lea (vreo 60 de ani diferenţă), iar decretul citat (Ezra 7:12-26) vizează doar cultul templului de la Ierusalim şi administraţia iudaică; în fine, nu există nicio atestare extrabiblică a vreunuia dintre decretele din Ezra-Neemia. Prin urmare, matematica flamboaiantă desfăşurată de către adventişti pe baza dificilului oracol din Daniel 9 stă pe nisip. Nu doar finalul perioadei e nesigur (nu ştim anul exact în care evangheliile fixează crucificarea lui Isus), dar avem şi mai puţine certitudini cu privire la debutul ei. Că lui Daniel, oricine ar fi fost el, nu-i putea trece prin cap un mesia creştin sau un templu situat altundeva decît la Ierusalim, nici nu mai vorbesc.
joi, 17 noiembrie 2011
Mituri istoriciste 3
Abia în dimineaţa asta m-a lovit (dovadă că sînt slow rău): interpretarea adventistă la Daniel 8 (ştiţi voi, cele 2300 de zile şi curăţenia din templul ceresc) nici măcar NU este o interpretare istoricistă. Pentru că, aşa cum îi spune şi numele, istoricismul caută să găsească paralele între apocalipsele biblice şi istoria bisericii creştine. Or, un presupus eveniment celest, imposibil de confirmat sau infirmat, NU face parte din istoria verificabilă a creştinismului. Adventismul violează aici premisa de căpătîi a metodei de interpretare profetică la care a aderat. Istoricismul adventist este o struţocămilă.
Ar fi trebuit să fie clar acest lucru din detaliul, deloc nesemnificativ, că istoria interpretării profetice adventiste e plină de... viziuni. Adventiştii au "salvat" istoricismul ieşind din istorie. Cu o asemenea "performanţă", să ne mai mirăm că exegezele apocaliptice adventiste n-au căpătat (şi nu vor căpăta) niciodată respectabilitate? Şi mai rămîne oare de neînţeles de ce li se reproşează la tot pasul adventiştilor că sînt de fapt secta lui Ellen White, nu o biserică creştină? Sau se mai cruceşte profesorul Lăiu cînd spun că ieşirea din adventism este un binecuvîntat exod?
Toată "doctrina sanctuarului" adventistă este o fantasmagorie misticoidă, clădită pe un uluitor şir de vicii de gîndire. Da, Miller a fost un ţăran care credea că Dumnezeu protejează traducerile Bibliei şi clădeşte "o barieră" în jurul lor, pentru ca ignorantul credul să nu se rătăcească în interpretare (vezi ultima sa "regulă de interpretare biblică"). Dar nici măcar el nu a reuşit să-şi piardă uzul raţiunii precum pionierii adventişti. Ţăranului îi mergea mintea şi îi rămăsese intactă proverbiala demnitate. În schimb, adventismul e o aberaţie trufaşă.
Apropo, să nu vă miraţi cînd veţi găsi chiar şi printre istoricişti interpretări la Daniel 8 care se limitează la aplicaţia seleucidă (vezi de exemplu celebra Clavis a lui Joseph Mede).
miercuri, 16 noiembrie 2011
Mituri istoriciste 2
Matematica pare să fi avut mai mereu o relaţie strînsă cu speculaţia filozofică şi teologică (vă recomand ca punct de plecare într-o eventuală investigare a acestui fenomen colecţia de studii Mathematics and the Divine: A Historical Study apărută în 2005 la Elsevier). Una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale acestei relaţii este interpretarea istoricistă a profeţiilor biblice. Michael Stifel, John Napier, Joseph Mede, Isaac Newton, Johann Albrecht Bengel sînt doar cîţiva dintre exegeţii istoricişti ai apocalipselor biblice care au strălucit, în măsuri diferite, şi ca matematicieni.
Stifel, fost augustinian, coleg de generaţie cu Luther, a practicat un soi de numerologie profetică rar întîlnit chiar şi printre istoricişti, avînd cutezanţa de a fixa nu doar data sfîrşitului, ci şi ora lui exactă (19 octombrie 1533, 8 dimineaţa). Încă mai interesant, el a fost probabil primul autor care l-a identificat pe Luther cu unul dintre îngerii din Apocalipsa 14 (vezi poemul lui Von der Christförmigen, rechtgegründeten leer Doctoris Martini Luthers din 1522). De altfel, începînd cu secolul XVI, John Wycliffe, Jan Hus şi Martin Luther au fost frecvent asociaţi celor trei "solii îngereşti". Bengel a fixat şi el o dată pentru al doilea advent - 18 iunie 1836. Despre alambicata lui matematică profetică merită să citiţi aici (Moses Stuart deplîngea faptul că un erudit de talia lui Bengel a căzut în mania istoricistă a calculelor profetice).
Rar întîlneşti doi interpreţi istoricşti care să citească la fel Daniel şi Apocalipsa. Găsiţi aici, de exemplu, un tabel cu peste 30 de aplicaţii istoriciste ale celor 1260 de zile (despre predicţia lui Isaac Newton, un excelent articol aici). Mai rar o şcoală de interpretare care să dea rezultate atît de divergente. Luther credea că în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa avem doar nişte mostre de corespondenţă antică (fără aplicare la istoria bisericii), dar lua tocmai din ele cheia cu care descifra istoricist restul cărţii - îngerii sînt lideri buni sau răi ai bisericii creştine. Astfel, marii ereziarhi sînt cei care aduc plăgile şi blestemele din Apocalipsă (pe care Luther o citea în continuitate cronologică, de la capitolul 4 la sfîrşit). Iar broaştele din capitolul 16 erau Eck şi alţi opozanţi catolici ai Reformei. Deşi n-o spune explicit, e clar că Apocalipsa 14 se aplica şi în opinia lui revoluţiei religioase din care făcea el însuşi parte. Apropo, în fiarele din Apocalipsa 13 vedea, pe rînd, imperiul roman şi catolicismul medieval.
Toate aceste detalii istoriciste din interpretarea lui Luther sînt de găsit în introducerea lui la Apocalipsa din ediţia 1530 a propriei traduceri germane a Noului Testament (o versiune englezească în capitolul XVI al acestei cărţi). Textul acesta este extrem de important mai ales prin faptul că rezumă, într-un singur paragraf (poate pentru prima dată explicit), metoda istoricismului: se ia istoria bisericii creştine pînă la data curentă şi se compară cu apocalipsele biblice; acolo unde "se potriveşte", gata împlinirea. Matematica istoricistă nu a făcut decît să confere o aură de respectabilitate unei prostii colosale.
Se poate spune cu destulă îndreptăţire că Luther însuşi (care, apropo, aştepta sfîrşitul pînă la 1600) este "inventatorul" istoricismului. Încercările disperate de a extinde pedigriul istoricismului cît mai mult înainte de Reformă sînt, din două motive, penibile. În primul rînd, istoricismul antic nu se face cu cîte o opinie răzleaţă ce coincide cu vreuna dintre mereu variabilele exegeze istoriciste moderne. În al doilea rînd, cu aceeaşi metodă se poate dovedi fără tăgadă că preterismul e şi mai vechi, şi mai răspîndit (Augustin, de pildă, dă mărturie despre faptul că şi în secolul lui se aştepta încă învierea şi/sau reapariţia lui Nero ca antihrist; cf. Apocalipsa 13:3 şi 17:9-11).
Istoricismul, îndelung şi îndelat discreditat, e mort de mai bine de un secol. Adventiştii (şi martorii lui Iehova) umblă prin lume cu un cadavru. Pute.
Stifel, fost augustinian, coleg de generaţie cu Luther, a practicat un soi de numerologie profetică rar întîlnit chiar şi printre istoricişti, avînd cutezanţa de a fixa nu doar data sfîrşitului, ci şi ora lui exactă (19 octombrie 1533, 8 dimineaţa). Încă mai interesant, el a fost probabil primul autor care l-a identificat pe Luther cu unul dintre îngerii din Apocalipsa 14 (vezi poemul lui Von der Christförmigen, rechtgegründeten leer Doctoris Martini Luthers din 1522). De altfel, începînd cu secolul XVI, John Wycliffe, Jan Hus şi Martin Luther au fost frecvent asociaţi celor trei "solii îngereşti". Bengel a fixat şi el o dată pentru al doilea advent - 18 iunie 1836. Despre alambicata lui matematică profetică merită să citiţi aici (Moses Stuart deplîngea faptul că un erudit de talia lui Bengel a căzut în mania istoricistă a calculelor profetice).
Rar întîlneşti doi interpreţi istoricşti care să citească la fel Daniel şi Apocalipsa. Găsiţi aici, de exemplu, un tabel cu peste 30 de aplicaţii istoriciste ale celor 1260 de zile (despre predicţia lui Isaac Newton, un excelent articol aici). Mai rar o şcoală de interpretare care să dea rezultate atît de divergente. Luther credea că în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa avem doar nişte mostre de corespondenţă antică (fără aplicare la istoria bisericii), dar lua tocmai din ele cheia cu care descifra istoricist restul cărţii - îngerii sînt lideri buni sau răi ai bisericii creştine. Astfel, marii ereziarhi sînt cei care aduc plăgile şi blestemele din Apocalipsă (pe care Luther o citea în continuitate cronologică, de la capitolul 4 la sfîrşit). Iar broaştele din capitolul 16 erau Eck şi alţi opozanţi catolici ai Reformei. Deşi n-o spune explicit, e clar că Apocalipsa 14 se aplica şi în opinia lui revoluţiei religioase din care făcea el însuşi parte. Apropo, în fiarele din Apocalipsa 13 vedea, pe rînd, imperiul roman şi catolicismul medieval.
Toate aceste detalii istoriciste din interpretarea lui Luther sînt de găsit în introducerea lui la Apocalipsa din ediţia 1530 a propriei traduceri germane a Noului Testament (o versiune englezească în capitolul XVI al acestei cărţi). Textul acesta este extrem de important mai ales prin faptul că rezumă, într-un singur paragraf (poate pentru prima dată explicit), metoda istoricismului: se ia istoria bisericii creştine pînă la data curentă şi se compară cu apocalipsele biblice; acolo unde "se potriveşte", gata împlinirea. Matematica istoricistă nu a făcut decît să confere o aură de respectabilitate unei prostii colosale.
Se poate spune cu destulă îndreptăţire că Luther însuşi (care, apropo, aştepta sfîrşitul pînă la 1600) este "inventatorul" istoricismului. Încercările disperate de a extinde pedigriul istoricismului cît mai mult înainte de Reformă sînt, din două motive, penibile. În primul rînd, istoricismul antic nu se face cu cîte o opinie răzleaţă ce coincide cu vreuna dintre mereu variabilele exegeze istoriciste moderne. În al doilea rînd, cu aceeaşi metodă se poate dovedi fără tăgadă că preterismul e şi mai vechi, şi mai răspîndit (Augustin, de pildă, dă mărturie despre faptul că şi în secolul lui se aştepta încă învierea şi/sau reapariţia lui Nero ca antihrist; cf. Apocalipsa 13:3 şi 17:9-11).
Istoricismul, îndelung şi îndelat discreditat, e mort de mai bine de un secol. Adventiştii (şi martorii lui Iehova) umblă prin lume cu un cadavru. Pute.
marți, 15 noiembrie 2011
Mituri istoriciste 1
Am citit zilele trecute Hints on the Interpretation of Prophecy publicată de Moses Stuart în 1842. Splendidă carte, chiar şi pentru un ateu ca mine! Profesorul de la Andover este frecvent considerat întemeietorul şcolii americane de studii biblice (ajunge să spun că citea Biblia în original şi ştia germană; apropo, "studii biblice" nu se referă aici la "lecţiunile" şcolii de sabat, ci la disciplina ştiinţifică a exegezei biblice). Comentariile lui la Apocalipsa (1845) şi Daniel (1850) sînt monumentali termeni de comparaţie pentru nascenta exegeză profetică adventistă.
Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.
Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.
În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.
PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.
Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.
Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.
În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.
PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.
miercuri, 9 noiembrie 2011
O paralelă instructivă
Cineva l-a întrebat pe profesorul Lăiu despre semnificaţiile citării lui Daniel în Matei 24:15. Răspunsul este corect, cu cîteva excepţii. În primul rînd, condiţionala din prima frază este inutilă - este cît se poate de cert că pasajul matein în care este pomenit Daniel se referă la distrugerea celui de-al doilea templu. În al doilea rînd, Caligula nu a mai apucat să-şi planteze statuia în templul de la Ierusalim (chestiune fără importanţă în discuţia noastră). În al treilea (iar asta chiar e important), Matei 24 NU arată nimic în legătură cu profeţia lui Daniel. Matei 24 ne spune ceva doar despre modul în care Daniel era citit de anumiţi evrei în primul secol creştin.
Că oracolul danielic se referă în mod univoc la profanarea templului sub Antioh Epifanul este cît se poate de limpede. O ştia - după cum am arătat - Iosif Flaviu; o ştiau şi autorii cronicii macabeene (1 Macabei 1:54 foloseşte aceeaşi expresie citată în Matei 24, "urîciunea pustiirii", referindu-se la sacrilegiul antiohian). Că Matei şi Marcu citesc Daniel ca şi cînd ar viza epoca romană face parte din acelaşi repertoriu de interpretări abuzive practicate (şi) de către autorii Noului Testament ca aplicarea lui Isaia 7:14 la personajul Isus. Autorul danielic n-a gîndit niciodată o succesiune interminabilă de antihrişti (împăraţi, cezari, pontifi). Dar s-au găsit cititori care să-i masacreze textul astfel încît să li se aplice vremurilor lor de eschaton etern întîrziat.
Situaţia asta are o paralelă splendidă în pesher-ul la Habacuc de la Qumran, pomenit de către profesor (detalii aici). Comentariul acesta, redactat cel mai devreme sub Irod cel Mare, explică primele două capitole din Habacuc (scrise cu vreo şase secole mai înainte) aplicîndu-le unor evenimente eschatologice din perioada romană. În mod evident, lui Habacuc, care scria despre babilonieni, nici nu i-a trecut prin cap o asemenea interpretare. Aşa cum nu i-ar trece nici lui Florin. Şi totuşi găsim în tumultoasa proximitate a "anului zero" evrei dispuşi să tortureze vechile texte pînă la punctul în care acestea spun orice vor ei.
Nu, Daniel nu a profeţit despre distrugerea romană a Ierusalimului. Nici despre creştinism şi istoria lui. Matei 24 şi Marcu 13, chiar şi atunci cînd citează prost din Daniel, sînt departe de a susţine interpretarea adventistă clasică a apocalipselor biblice. Evangheliştii preluau o profeţie ce viza soarta cît se poate de pămîntească a templului de la Ierusalim şi o aplicau... templului de la Ierusalim, nu vreunui fantastic cult ceresc. Aveau adică bunul simţ de a păstra proporţiile şi liniile mari ale tabloului danielic. Florin, în aiuritoarea tradiţie adventistă, delirează.
Că oracolul danielic se referă în mod univoc la profanarea templului sub Antioh Epifanul este cît se poate de limpede. O ştia - după cum am arătat - Iosif Flaviu; o ştiau şi autorii cronicii macabeene (1 Macabei 1:54 foloseşte aceeaşi expresie citată în Matei 24, "urîciunea pustiirii", referindu-se la sacrilegiul antiohian). Că Matei şi Marcu citesc Daniel ca şi cînd ar viza epoca romană face parte din acelaşi repertoriu de interpretări abuzive practicate (şi) de către autorii Noului Testament ca aplicarea lui Isaia 7:14 la personajul Isus. Autorul danielic n-a gîndit niciodată o succesiune interminabilă de antihrişti (împăraţi, cezari, pontifi). Dar s-au găsit cititori care să-i masacreze textul astfel încît să li se aplice vremurilor lor de eschaton etern întîrziat.
Situaţia asta are o paralelă splendidă în pesher-ul la Habacuc de la Qumran, pomenit de către profesor (detalii aici). Comentariul acesta, redactat cel mai devreme sub Irod cel Mare, explică primele două capitole din Habacuc (scrise cu vreo şase secole mai înainte) aplicîndu-le unor evenimente eschatologice din perioada romană. În mod evident, lui Habacuc, care scria despre babilonieni, nici nu i-a trecut prin cap o asemenea interpretare. Aşa cum nu i-ar trece nici lui Florin. Şi totuşi găsim în tumultoasa proximitate a "anului zero" evrei dispuşi să tortureze vechile texte pînă la punctul în care acestea spun orice vor ei.
Nu, Daniel nu a profeţit despre distrugerea romană a Ierusalimului. Nici despre creştinism şi istoria lui. Matei 24 şi Marcu 13, chiar şi atunci cînd citează prost din Daniel, sînt departe de a susţine interpretarea adventistă clasică a apocalipselor biblice. Evangheliştii preluau o profeţie ce viza soarta cît se poate de pămîntească a templului de la Ierusalim şi o aplicau... templului de la Ierusalim, nu vreunui fantastic cult ceresc. Aveau adică bunul simţ de a păstra proporţiile şi liniile mari ale tabloului danielic. Florin, în aiuritoarea tradiţie adventistă, delirează.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)