Dezgust

Vă semnalez unul dintre multele texte excelente scrise zilele acestea despre Adrian Păunescu. Românii, pupători de icoane şi vînători de moaşte, au din cînd în cînd şansa să se confrunte cu adevărul. Ultimul text al lui Păunescu dă seama de toate - prea bine ştiute - scăderile acestuia: neruşinare, deşănţare, grandomanie şi găunoşenie. Pentru comparaţie, recitiţi o poezie scrisă tot pe patul de moarte.

Ziua ispăşirii

Vă încurajez să vă implicaţi pe cît puteţi în acest proiect de ispăşire pentru ţară. Sabatul este ziua perfectă pentru purificare. PS Mulţam Risipitorule!

Protest

Veţi fi auzit sau văzut deja cîte ceva despre povestea Georgianei Munteanu. Modul în care presa din România tratează cazul (mai ales emisiunea "Acces direct" de la Antena 1) este de-a dreptul revoltător. De la prost început, Georgiana şi profesoara ei au fost etichetate drept "iubite". Pudibonderia românească ocoleşte termenul "lesbiană" (pentru profesoară), iar prostia crasă românească nu reuşeşte să numească relaţia intimă (emoţional, sexual) dintre un adult şi un minor (fie ea şi prezumată) "abuz". În asemenea relaţii NU poate fi vorba de dragoste, nici de iubiţi/iubite. Evident, în timp ce Georgiana este revictimizată (dacă povestea ei este autentică) în mod public, uniunea face un exerciţiu inutil de imagine, dînd un comunicat (pe care îl găsiţi aici) general şi fără obiect (nimeni nu formulase acuzaţii la nivelul bisericii sau al membrilor ei în ansamblu).

Protestez prin urmare împotriva oamenilor de presă imbecili care au avut de a face cu acest caz (şi altele asemenea) şi împotriva educatorilor (inclusiv a celor religioşi) care nu-şi fac treaba.

Vissi d'arte

Un moment frumos, despre care scrie excelent Mihai Goţiu.

Lectură obligatorie

Acesta şi acesta sînt două texte pe care trebuie, repet, trebuie să le citiţi - pentru amuzament şi purificare interioară (dacă nu cumva, pe undeva, e un pleonasm).

Revoluţia continuă

Jacques Barzun definea revoluţia drept "transferul violent de putere şi proprietate în numele unei idei". Potrivit acestei definiţii (şi oricărei alteia), decembrie 1989 nu a constituit o revoluţie în România. În ultimul număr din Idei în dialog, H.-R. Patapievici abordează subiectul dintr-o perspectivă mai largă, argumentînd că toate schimbările politice din Europa de Est a lui '89 au fost mai curînd anti-revoluţii - revoluţii doar în sens etimologic, de întoarcere la interbelic, revoluţii "de catifea".

Aveam doar doisprezece ani în decembrie '89 şi, cu toată febrilitatea momentului, pentru mine "revoluţia" a fost în primul rînd un spectacol televizat, care putea fi urmărit în siguranţa sufrageriei. Desigur, bravam adolescentin pe 18 sau 19 decembrie, discutînd nereţinut, pe stradă, pe lîngă Chindia Tîrgoviştei, ştirile auzite la Europa Liberă sau Vocea Americii despre revolta timişoreană iscată în jurul pastorului Tőkés - chiar s-au găsit amici ceva mai mari care să mă admonesteze, aducîndu-mi aminte că nu se ştie cine mă aude şi mă "saltă". Dar, altfel, nu am contribuit cu nimic la "căderea" comunismului.

A devenit însă în ultimii douăzeci de ani tot mai clar că decembrie '89, indiferent cui a aparţinut regia, a fost începutul unei revoluţii. O revoluţie care, meandrică şi adesea involuntară, nu este nici pe departe încheiată. Dacă singurele victime de acum 20 de ani au fost, paradoxal, dintre revoluţionari, a venit vremea să cadă şi ceva capete ale inamovibililor prea-puternici. Condamnarea comunismului, acum trei ani, de către preşedinte - gest lăudabil şi profund semnificativ (vezi reacţiile) - rămîne încă prea departe de jugulara răului.

PS Situaţia, mă tem, este exact aceeaşi şi în lumea religioasă românească.

Starea de demnitate

Acum, la spartul tîrgului electoral, pe dl. Geoană l-a lovit "starea de demnitate". Nu, nu e o figură de stil sau un citat aproximativ. Dl. Geoană zice textual: "Uşor-uşor, această deznădejde [a pierderii alegerilor] a fost înlocuită de îndîrjire. Astăzi am o stare de demnitate, dar sîntem într-o ţară în care, pînă la urmă, trebuie să accept nişte reguli." Discursul d-lui Geoană este şi găunos, şi incoerent. Oare ce este aceea o "stare de demnitate"? Şi de cînd este demnitatea o stare pasageră, numai bună să ia şi să lase locul altora? Şi ce fel de demnitate este aceasta, care trebuie să se resemneze, vai, în faţa regulilor? Poate demnitatea mereu călcată în picioare de către dl. Geoană însuşi. Zicea bine CTP-ul că preşedintele PSD-ului trebuie să înveţe să vorbească mai rar, cu mai multe pauze de... gîndire.

Menorah vs. cruce

Gestul de ieri al unor credincioşi ortodocşi din Chişinău reprezintă perfect un model mentalitar şi teologic cu încă prea mare priză printre creştini. Trebuie încă să ne vindecăm de anti-semitism - această aberaţie teologică întrupată adesea violent de către creştini în primul rînd prost informaţi. Ioan, evanghelistul, ne povesteşte (Ioan 10) că Isus Însuşi a participat la Hanukkah - sărbătoare care nici măcar nu este mozaică, să poată fi trecută la indexul "legii vechi". Iar Ştefan cel Mare nu a luptat împotriva a "tot soiul de jidovi", dimpotrivă - imigraţia evreiască a continuat şi prosperat în timpul domniei lui, el însuşi avînd, se pare, evrei la curte. Cît despre "îngăduinţa puterii de stat", de cînd trebuie ea clamată doar de cei care plantează cruci? Dacă mitropolia de la Chişinău ar fi cît de cît DREPT-credincioasă, ar solicita ea însăşi readucerea candelabrului cu 9 braţe în locaţia iniţială.

Omul de incultură

Premiantul din 2008 la categoria "Tineri politicieni" a galei "10 pentru România" a exprimat, într-un context care nici măcar nu merită amintit, următoarele: "Se confirmă încă o dată că oamenii de cultură sunt valoroşi post mortem." Domnul Victor Ponta, valoros om politic, deşi încă în viaţă, ar trebui să-şi aducă aminte că ocupantul locului al doilea în aceeaşi categorie a sus-numitului clasament era politicianul... Elena Băsescu.

Că e dăştepţi

Una dintre cele mai mari mirări de zilele astea ale PSD-iştilor este cum au reuşit alegătorii români din Paris să voteze în număr considerabil mai mare (mai bine de dublu) decît cei din Gara de Nord. Iată un răspuns. Evident, Nica şi Dragnea (pe care prea mulţi i-au crezut oameni serioşi) vor susţine că soluţia în sine găsită la Paris (şi, probabil, nu numai) este frauduloasă. Că de, nu le-ar fi putut veni lor ideea că e bine să voteze cît mai mulţi.

Eu revin cu întrebarea mea de mai devreme: cum se face că aşa fraude electorale (adică atîţia oameni dispuşi să influenţeze şi să se lase influenţaţi) sînt posibile într-o ţară majoritar ortodoxă, unde, vorba aceea, creştini sîntem de două mii de ani?

PS Dacă faceţi un calcul simplu, la Paris au votat în medie 4 oameni pe minut. De ce e asta imposibil?

Prostănac cu patalama

Îmi pare rău pentru Mircea Geoană, dar cînd unul dintre marii tăi susţinători şi denunţători de fraudă electorală este Marian Vanghelie, nu e nicio evanghelie (ştiţi voi, "veste bună") în asta. Dimpotrivă, e ca şi cum ţi-ai cumpăra certificat de prostănac, întocmai după cum alţii (soacra, de exemplu) şi-au tras certificat de revoluţionar. Iar asta nu e frumos, pentru că o fraudă n-o justifică pe alta.

Într-un fel, ieşirea din scenă a lui Geoană şi Antonescu, mîncaţi cu fulgi cu tot de proprii colegi de partid, e cel mai trist lucru care se poate întîmpla în politica românească, pentru că ştim cine sînt lupii bătrîni care le vor lua locul. Pe de altă parte, n-am crezut niciodată că vîrsta e criteriu suficient de competenţă. Iar Mircea şi Crin pot fi prieteni şi altundeva decît la vîrful a două partide româneşti (pot?!).

Fecioarele PSD

Mă tem că nu sînt singurul pentru care protestul ipocrit al PSD faţă de rezultatul scrutinului prezidenţial de duminică devine enervant. Mircea Geoană, cu discursul lui obsesiv despre dictatura lui Băsescu, sună deja a disc zgîriat. Iar partidul în ansamblu pare să aibă un singur regret - că nu au fraudat ei înşişi suficient de bine alegerile (să nu-mi spuneţi că PSD-ul e o virgină politică nedeprinsă cu manipularea). În acelaşi context, am şi eu o întrebare: spectacolul aberant oferit de Antena 3 în ultimii ani nu este el însuşi o imensă şi penibilă fraudă electorala?

O întrebare retorică?

Este oare întîmplător că cele mai corupte trei ţări ale UE au majorităţi ortodoxe? (Şi că a patra cea mai coruptă este Italia?)

Hermeneutică politică

Nu pot să pricep cum se poate poziţiona Crin Antonescu, în contextul criticii mandatului lui Băsescu, drept lider de opoziţie. Uită oare că patru din aceşti cinci ani PNL a fost la putere? Mai mult, şi el, şi Geoană (preşedintele Senatului) sînt de-a dreptul penibili atunci cînd invocă povestea cu România drept cea mai coruptă ţară din UE. În primul rînd, pentru că dacă România este ultima ţară UE pe lista Tranparency International este doar printr-un accident alfabetic - Bulgaria şi Grecia, cu acelaşi indice de percepţie a corupţiei, au avantajul unor iniţiale mai apropiate de "a". În al doilea rînd, cine priveşte mai atent poate remarca un lucru extrem de semnificativ: dacă în 2004 şi Bulgaria, şi Grecia aveau un scor ceva mai bun decît anul acesta, România avea acum cinci ani, la final de guvernare Iliescu-Năstase, cu un punct mai puţin. În fine, a vorbi despre corupţie ca operă sau responsabilitate a unui singur om (sau a unei singure culori politice) este, în România ultimilor 20 de ani, o insolenţă.

Necuvîntătoarele se pronunţă

Un alt comentariu pe care nu mai este nevoie să-l scriu...

Dizidenţii de ieri, irealiştii de astăzi

Un elegant răspuns la o intervenţie senilă.

Le spun alţii înainte

Alin Fumurescu mă scuteşte să mai scriu acest post.

Bumerang

Am urmărit amuzat în ultimele două zile (pentru că totul a început cu o avanpremieră realizată de Dinu Patriciu miercuri seara) episodul cu minorul lovit de Băsescu acum cinci ani. Chiar şi dacă înregistrarea este autentică, folosirea ei în campanie are toate şansele să se întoarcă împotriva celor care au recurs la ea. De ce?

Pentru că dosirea înregistrării timp de cinci ani şi publicarea ei fix în campanie este ea însăşi reprobabilă moralmente (mai ales dacă înregistrarea este autentică).

Pentru că în România - trist, dar adevărat - cel puţin două treimi dintre părinţi consideră că e în regulă să-ţi altoieşti odrasla.

Pentru că expunerea la ore de vîrf a lui Dinu Patriciu (cu jubilaţia lovirii lui Băsescu afişată ostentativ) sau a lui Sorin Ovidiu Vîntu (care, şi doar prin tonul vocii la telefon, pare patrician şi condescendent) nu face decît să alieneze plebea votantă, lipind şi mai bine etichetele de moguli puse de Băsescu.

Pentru că unii nu pot nici măcar să compare un gest violent comis împotriva unei singure persoane cu instigarea la violenţă împotriva multora, cu averile făcute pe spinarea statului (de moguli de toate culorile politice, desigur), cu penibilul urmuzian al colaborării dintre PRM şi UDMR în campania anti-Băsescu.

Consecvent

Îl "admiram" aseară împreună cu logodnica mea pe Crin Antonescu explicînd la televizor cum el îşi menţine criticile şi reproşurile la adresa lui Geoană în timp ce îi pregăteşte ascensiunea la Cotroceni. Tot ieri l-am văzut pe Radu Câmpeanu burzuluindu-se anti-Băsescu pe holurile parlamentului. Iată mai jos un citat din Antonescu publicat la sfîrşitul lui octombrie de caţavenci.

După mineriadă, dupa Piaţa Universităţii, preşedintele PNL de atunci, Radu Câmpeanu, a avut o atitudine mai moderată, în comparaţie cu Corneliu Coposu, faţă de Ion Iliescu. Treaba asta m-a scos din sărite. Fiind mai radical, am considerat în acel moment că trebuie operat politic tranşant, că ceea ce se întîmplase în România în perioada mineriadei trebuia denunţat inclusiv pe plan internaţional şi că nu exista nici un loc de compromis între noi şi Iliescu şi FSN. Pentru că partidul a adoptat o altă poziţie, eu am fost foarte afectat de acest lucru... şi m-am retras din preşedinţia Partidului Naţional Liberal. Şi m-am retras, ca să zic aşa, din activitatea politică intensă, spunîndu-i atunci domnului Câmpeanu că probabil domnia sa are dreptate, pentru că are experienţă, e politician, dar din două una: ori nu are dreptate şi e bine ca mine, ori probabil are dreptate şi atunci nu sînt eu pentru politică, pentru că n-am atîta răbdare, n-am capacitatea de a trece peste nişte lucruri inacceptabile precum cele comise, să spunem aşa, de Iliescu şi FSN, cu prilejul mineriadelor.

Crin a crescut între timp. A căpătat experienţă şi s-a copt (a se vedea şi textul acesta).

Nu alegeri

După cum arată din ce în ce mai clar situaţia, prezidenţialele de anul acesta nu sînt decît un nou referendum pentru suspendarea preşedintelui, deghizat de data aceasta în competiţie electorală. Nu zic nu, e normal ca pentru preşedintele în exerciţiu, alegerile de la sfîrşitul primului mandat să fie, în caz că mai candidează, şi un soi de referendum care să-i evalueze prestaţia. Dar nu mi se pare normal ca nişte partide politice să-şi joace credibilitatea şi viitorul pe cartea îndepărtării unui singur om. În aceste condiţii de deteriorare a exerciţiului electoral, nici nu e de mirare că Geoană e destul de bun să fie propulsat în funcţia de preşedinte şi că alianţele împotriva naturii* sînt o soluţie salvatoare. Dacă de guvern ducea lipsă ţara, puteam avea de mult guvern. Dar ce le lipseşte parlamentarilor majoritari este guvernul lor.

* Ce tot vorbesc eu de alianţe împotriva naturii? Doctrina nu a contat niciodată în România - nici măcar cea comunistă. PNL este astăzi controlat de vechea aripă tînără, de la începutul anilor '90, care pactiza cu FSN-ul şi intra în guvernul actualului pnl-ist Petre Roman. Guvern din care, evident, făcea parte şi Traian Băsescu. O apă şi-un pămînt.