Deambulări nocturne

Cărtărescu povesteşte într-unul din textele republicate în Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli cum Nabokov a reuşit, cu un singur epitet din Lolita, să-l lase, măcar pentru un moment, cu gura căscată. În motelurile Americii profesorului Humbert, "the baths were mostly tiled showers, with an endless variety of spouting mechanisms, but with one definitely non-Laodicean characteristic in common, a propensity, while in use, to turn instantly beastly hot or blindingly cold upon you, depending on whether your neighbor turned on his cold or his hot to deprive you of a necessary complement in the shower you had so carefully blended". Zice Mircea: "Trimiterea este atît de îndepărtată ca registru şi semantism, încît îţi taie respiraţia". Nu şi pentru rarul(?) cititor adventist al lui Nabokov. Obsesia masochistă a adventistului, care se şi vede vomitat de Preaînaltul, trece, metamorfozată de-o pagină păgînă, drept cultură.

Metamorfoze: Cărtărescu şi Nabokov au în comun fluturii (rusul petrecea zile întregi studiind la microscop morfologia genitală a unor insecte). Dacă v-aţi plictisit de Kafka, daţi-i o şansă lui Hindemith, cu ale sale Metamorfoze simfonice (sau, şi mai bine, cu fuga din a treia sonată pentru pian, în lectura lui Glenn Gould).

Părintele Brown, celebrul personaj al lui Chesterton, dezvăluie secretul artei sale detectiviste: "You see, it was I who killed all those people... So, of course, I knew how it was done... I had planned out each of the crimes very carefully... I had thought out exactly how a thing like that could be done, and in what style or state of mind a man could really do it. And when I was quite sure that I felt exactly like the murderer myself, of course I knew who he was." Chesterton anticipa cu un secol Criminal Minds.

M-am născut (orgolios mediopasiv) în 1977. În acelaşi an, a nins la Miami, Florida; a rulat pentru prima dată Star Wars; a fost lansat Apple II (microprocesor cu frecvenţa de 1 MHz, 4 KB de RAM, interfaţă pentru casetofon); a murit Elvis; Pelé şi-a încheiat cariera de fotbalist profesionist; a fost eradicată variola; a avut loc ultima execuţie franceză prin ghilotinare.

Ex-adventist de ex-România

Eu şi Myo ne petrecem mai nou cîte o zi din week-end în cîte un muzeu. Am început cu British Museum şi se pare că o să ne ia cîteva luni să-i venim de hac. Evident, v-aţi aştepta să fiu entuziasmat de şansa de a vedea obiecte celebrisime, precum "piatra" de la Rosetta. Ei bine, nu sînt. În epoca asta digitală, în care diferenţa dintre original şi copie e ca şi inexistentă, replica din muzeul Institului Oriental de la Chicago mi-a fost de ajuns, mai ales pentru că am văzut-o într-un moment oportun - acum vreo şapte sau opt ani, pe vremea cînd luam un curs de egipteană medie cu Jacques Doukhan. În plus, am consumat epoca romantică a fascinaţiei cu arheologia şi limbile moarte în adolescenţă, cînd citeam şi răsciteam Zei, morminte, cărturari. Apropo, nu ştiam atunci că autorul făcuse parte, cu numele adevărat (Kurt Wilhelm Marek - uşor de găsit drumul pînă la C.W. Ceram), din maşina de propagandă a celui de-al treilea Reich.

Alt gen de exponate mă reţin pe mine în muzeul londonez. De pildă, o oglindă aztecă din obsidian - ochi întunecat în care trebuie să te cauţi, nu doar să te recunoşti. Sau imensa frescă asiriană (Ninive, mijlocul sec. VII î.e.n.) care înfăţişează, în mijlocul unei elaborate scene de vînătoare, o frescă ce înfăţişeză o scenă de vînatoare - delicios de timpuriu avatar al auto-referenţialităţii (o imagine acceptabilă cu detaliul în cauză aici).

Sar la cu totul altceva. Mă intrigă prostia asta. Şi nu, nu doar pentru că rugătoria adventistă se militarizează, ci mai ales pentru că nu pot să-mi dau seama pînă cînd se vor ruga adventiştii pentru o chestie care n-a fost niciodată promisă (aşa-zisa "ploaie tîrzie"). ARME asta e doar un dialog al surzilor - nişte creduli ignoranţi insistă să stea la taclale cu prietenul lor imaginar. În contextul ăsta, muzica gregoriană a lui Greydon Square (trei mostre la cutie) e o binevenită aversă de luciditate.

PS Am invocat în postarea anterioară comentariul la Habacuc de la Qumran. De curînd, o excelentă versiune digitală a acestuia a devenit disponibilă aici, împreună cu alte patru preţioase suluri antice. Iubitorilor de ebraică şi/sau paleografie, poftă bună!

Enthousiasmos la început de secol XVIII

Anthony Collins scria, pe la 1700 şi ceva, că istoria eclesiastică e de citit în paralel cu Don Quixote. Acelaşi abandon voios în plata unor iluzii caracterizează şi militantismul religios, şi delirul cavalerului de La Mancha. Tind să-i dau dreptate.

Tot pe la 1700 şi ceva, entuziasmul era doar exaltarea misticoidă a unor lunatici. Pentru că transa şamanului este cea mai veche versiune a aflării în Dumnezeu. Nu, nu e exclus ca succesul evolutiv al speciei umane să fi fost asigurat în parte şi de putinţa de a tolera creiere excepţionale, inclusiv în sens patologic - aşa cum sugerează ultimul număr din New Scientist. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu e altceva decît o fantasmă.

Florin şi alţii ca el nu pot decît să se scandalizeze cînd mă aud vorbind astfel. Eu nu pot decît să mă minunez de anduranţa unora dintre iluziile noastre. Homo sapiens pare să fi fost dintotdeauna în egală măsură homo demens.

Responsa 1

Aşa cum spuneam, înţeleg perfect mentalitatea care stă în spatele argumentelor lui Florin Lăiu. Existenţa mereu nedemonstrată a unei supra-lumi care defineşte şi domină lumea noastră, luată ca premisă pentru un întreg edificiu intelectual, cît şi pentru o viaţă de om, este Egiptul din care am ieşit. Acum nici zece ani argumentam cot la cot cu Florin, pe Efervescentia, în favoarea decupării celor 70 de săptămîni din Dan. 9 din cele 2300 de "zile" din Dan. 8. Că fostul meu profesor nu poate înţelege sau accepta exodul meu nu mă miră deloc. Eu încă mă încăpăţînez, rău cum sînt, să-l preţuiesc.

Că Dumnezeu poate fi şi altminteri decît istoricist o demonstrează cu prisosinţă milioanele de credincioşi care sînt altceva decît istoricişti. Pentru că Dumnezeu este mereu după chipul şi asemănarea credinciosului, nu invers. Însăşi vorba Genesei cu "chipul şi asemănarea" este doar un semn al neputinţei noastre de a ne concepe zeul neasemenea. Un neam sîngeros, cu apucături naţionaliste şi veleităţi totalitare, nu l-a putut concepe decît pe Dumnezeul Vechiului Testament - un zeu războinic, aflat într-o tumultuoasă relaţie exclusivă cu o unică etnie, patron al unui cult centralizat şi intolerant.

În ciuda spectaculozităţii unora dintre inovaţiile Noului Testament, Dumnezeul creştin nu e cu mult diferit - oamenii nu se schimbă uşor. Imperialismul creştin debutează însă altfel decît cu sabia, şi anume prin lectura abuzivă a Vechiului Testament (fenomen reperabil încă din evanghelii, în mod special în aşa-numitele "profeţii mesianice" împlinite de personajul central). Întreabă orice creştin la ce se referă Isaia cînd scrie "de aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta" (43:4). Niciunul nu-ţi va răspunde că la evreii de acum 2500 de ani, cărora zeul tutelar le promitea restaurare naţională şi glorie eternă, cu preţul distrugerii altor naţii (recitiţi, vă rog, contextul).

Cît sîntem copii, avem impresia că lumea se învîrte în jurul nostru. Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, nu-şi depăşesc niciodată copilăria. Şi cel mai trist mod în care creştinul de azi manifestă acest infantilism este a citi Biblia ca şi cînd ar fi fost scrisă pentru el. Nu, Isaia nu se gîndea la tine cînd punea în gura zeului lui Israel declaraţii de iubire. Nici lui Daniel nu-i treceai prin minte cînd vorbea despre coarne şi sfîrşit de veac. Nici măcar Pavel nu putea concepe că urma să ne certăm pe seama lui două mii de ani mai tîrziu. Nu e iotă în Biblie care să-ţi fie adresată. Cînd citeşti colecţia asta stranie de texte vechi eşti doar un intrus. Tot ce poţi spera e să găseşti în frămîntările autorilor lor un ecou al propriilor nelinişti. Atît.

Certitudini ai despre Dumnezeu doar dacă te-ai îmbătat o viaţă întreagă cu apa chioară a infantilismului nombrilist. Adventiştii, prevăzuţi cică în profeţie, sînt extrem de susceptibili la genul ăsta de orbire arogantă. Grow up!

Acum 15 ani

Într-adevăr, de ce ar da cineva doi bani pe un "eveniment" ceresc (azi e 22 octombrie, o altă aniversare a fiascoului din toamna lui 1844) care nu ne schimbă cu nimic viaţa, indiferent de fantasmagoriile teologice ţesute în jurul lui? Un non-eveniment postulat în urma unei obscure şi încîlcite exegeze profetice, fixat calendaristic pe baza unor asocieri pseudo-tipologice pe care pînă şi profesorul Lăiu le respinge. 22 octombrie nu e decît una dintre prea multele manifestări ale "ispitei trufaşe şi nerăbdătoare a sfîrşitului" (e vorba lui Nicu Steinhardt) care transformă oameni de atfel calzi şi la locul lor în monumente de încrîncenare ridicolă.

Acum 15 ani profesam în faţa examinatorilor de la ITA convingerea mea că trăim în umbra "judecăţii de cercetare". Aveam doar 19 ani şi trăiam măreţ. De atunci am albit, am răscitit cărţile sfinte şi nesfinte, am răscusut şi descusut misterele istorice şi simbolice ale templului ca topos al prezenţei (pînă şi în sens derridean). Încă mai important, am cunoscut intim oamenii, începînd cu mine însumi şi terminînd cu ce mai putem reconstrui din autorii vechilor oracole. Sîntem o specie ciudată, disperaţi să ne depăşim în fel şi chip, să ne transcendem nouă înşine. Vrem un "sens al vieţii" şi facem orice, în pofida raţiunii sau a compasiunii, pentru a ni-l procura.

Nu mai trăiesc în umbra nimănui. Am găsit soarele pustiitor ("totul e deşertăciune sub soare", nu?) al adevărului care eliberează, al absenţei de Dumnezeu care face loc aproapelui. Mă întristează oamenii care îşi cheltuiesc viaţa pronunţîndu-se în locul unui individ căruia nu-i pot dovedi existenţa. Deşi îi înţeleg. Am trăit şi eu în umbra sanctuarului.

Dinspre umbre

Profesorii mei de română din generală - Ion Frînculescu, la Roşiorii de Vede - şi liceu - Ion Pecie, la Tîrgu Jiu - au fost poate oamenii cei mai importanţi ai adolescenţei mele. Despre primul, nu am veşti să ne fi părăsit iremediabil. Dar al doilea a încetat din viaţă acum două zile.

Cu ei, dintre profesori, am petrecut cel mai mult timp, la clasă şi în particular, la "meditaţii". Ei m-au învăţat să citesc şi să scriu. Ei mi-au nutrit şi ghidat dragul de litere.

Am consumat leneş, acum 16-17 ani, delectabile zile dintr-o toridă vacanţă la bunici devorînd Romancierul în faţa oglinzii (Cartea Românească, 1989) a profesorului Pecie (şi, în nimerit tandem, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură a lui Crohmălniceanu). Încă din acei ani, ne povestea luxuriant la ore de proiectul unui alt studiu, apărut în 2001 la Viitorul Românesc, cuplat cu texte mai vechi, în Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu. Iar anul acesta a apucat să vadă ieşind de sub tipar şi Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă (mai întîi la o editură gorjeană, iar apoi, în condiţiile grafice pe care le merita, la Paralela 45).

Întîmplarea face ca tocmai zilele trecute să fi isprăvit Masa umbrelor a lui Ionel Teodoreanu. Profesorii mei de română, în viaţă sau în moarte, au locul asigurat la cina cea de taină a amintirilor mele. "Umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cetitorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele."

PS Le mulţumesc Oanei şi lui Alin pentru punerea în temă. Şi lu' Simona pentru flamuri şi stindarde.

Toamnă cu cîntec

Au trecut vreo două săptămîni de la ultima postare. Ce săptămîni! Ce răsfăţ!

În primul rînd, Myo a terminat de tradus un celebru articol al lui Fred Veltman despre cărţile lui EGW. Înţeleg că nu e muncă de pionierat. Dar, spre deosebire de "ediţia" românească anterioară (cu circulaţie restrînsă), ediţia lui Myo e în văzul lumii. Prima parte aici, a doua aici. Tot în primul rînd, Myo şi-a redescoperit zilele astea pasiunea pentru rafinament culinar. Spre deosebire de traducerile ei, o să am grijă ca producţiile ei gastronomice să aibă o circulaţie cît mai restrînsă :)

În al doilea, am avut acum o săptămînă, timp de 24 de ore, acces la arhiva de concerte a Filarmonicii de la Berlin. Evident, am profitat la maxim - am văzut vreo 10 concerte, de la Recviemul german de Brahms la Recviem pentru un tînăr poet al lui Bernd Alois Zimmermann, trecînd prin compozitori atît de diverşi pe cît pot fi Mozart şi Sofia Gubaidulina. Imediat după aceea, am descoperit, printr-un bun amic pianist, medici.tv - m-am delectat mai ales cu înregistrările de la Verbier de anul acesta (nu rataţi Yuja Wang, Adam Laloum, Kit Armstrong, Niholas Angelich si - clar - Evgeny Kissin). Tot mai multe orchestre celebre devin tot mai prezente online. Vă încurajez să vizitaţi, de exemplu, Orchestre de Paris unde, în arhivă, găsiţi acest fragment cu Karajan la pian (alături de, irecognoscibil, un Eschenbach tînăr şi pletos).

În fine, am debutat pe Oxigen2. Fiţi pe pace, mai am multe să vă spun şi aici :) Toamnă frumoasă tuturor!

Gustar augúst - áugust gustos

Să înoţi la apus în oglinda aproape netulburată a unui lac mare cît cerul senin de deasupra. Să te îmbeţi cu mirosul dulce de ardei capia sfîrîind pe plită. Să stai tihnit la taclale cu amici (ocheadă la Verbo şi Keter), cînd lumina e aurie afară toată ziua, iar nopţile-s de un laodiceanism perfect. Să te lingi pe bot după un harbuz zemos sau să te droghezi cu parfumul tare al unui pepene galben, încă netranşat.

Să te minunezi cînd în adventismul românesc se întîmplă şi aşa ceva. Să te enervezi că alma mater publică şi asemenea idioţenii. Să surîzi de unul singur cînd Edi afirmă că Isus a fost un umanist, nu un creştin.

Fervori identitare

Una dintre ocupaţiile cele mai ridicole şi oţioase ale unor lideri adventişti ai momentului (de la noi şi de aiurea) este să definească ce anume este acela "adventism" şi, mai ales, ce nu este "adventism". Astfel, Florin Lăiu şi Cliffy Goldstein ne tot spun în ultima vreme ce poate şi ce nu poate crede un "adventist serios" sau "onest". La mijloc sînt cel mai adesea chestiuni legate de origini, devenite emblematice pentru fundamentalismul creştin şi - în aparenţă - vitale pentru doctrina adventistă a sabatului.

În primul rînd, mi-e imposibil să înţeleg în virtutea cărui drept excepţional ne oferă aceşti corifei "singurele" definiţii valabile ale "adventismului". A vorbi în numele "adventismului", ca şi cînd acesta ar avea o realitate ideală, ruptă de comunitatea policromă a milioane de credincioşi (şi mai puţin credincioşi), este o încumetare şi un abuz. Cliffy şi Florin uită că ei nu sînt decît nişte adventişti, nu adventiştii prin excelenţă, nişte voci în adventism, nu vocea adventismului. De asemenea, ei fac o tristă confuzie - între adventism şi doctrina adventistă. În fapt, Cliffy şi Florin sînt departe de a avea aceeaşi doctrină (în toate detaliile), lucru care nu-i împiedică să fie, în egală măsură, adventişti. Iar eu sabatizez, mănînc în general vegetarian şi aştept un sfîrşit al lumii fără să cred în creaţia în "şapte zile literale", fără să fac vreo deosebire între animale curate şi necurate, şi fără să citesc istoricist apocaliptica biblică. A da, şi fără să (mai) fiu (în mod formal) adventist.

Încă mai important, tot acest cabraj dogmatic este profund superficial (dacă admiteţi oximoronul), dat fiind că transformă ţînţari în armăsari. Mîntuirea creştină nu ţine nici măcar de sabatizare, mîncare sau expectativă eschatologică, darămite de edificiul doctrinar care le justifică. Cum faci teologie contează mult mai mult decît ce teologie faci. Iar dacă iubeşti (cu toate riscurile de rigoare) sau nu e infinit mai important decît dacă teologizezi sau nu.

În plus, nu înţeleg ce-i cu discriminarea asta: pe cînd nişte "indicaţii preţioase" pentru ce anume să creadă un fost adventist, cel mai probabil neserios şi neonest?

Dragă ano*

(*Această postare este adresată dragului meu anonim citat in extenso acum o săptămînă, recidivist.)

Aşa cum am promis, nu-ţi mai postez comentariile ce ţin de un dialog privat. Dar, pentru că refuzi oferta mea de comunicare electronică (motivele sînt - toate - rizibile), şi pentru că nu poate fi vorba de o "conversaţie" dacă vorbeşti de unul singur, îţi răspund - fără alternativă - tot public.

Mai întîi, repet: nu mă cunoşti (ceea ce nu e în sine o pierdere, dar se întîmplă să fie un pivot al dialogului nostru). Nu am nevoie de puteri paranormale să-mi dau seama de acest lucru. E suficient să te citesc. Dacă m-ai cunoaşte (măcar atît cît îţi permit măştile mele virtuale), nu m-ai suspecta de amvonită şi nu ai pune la îndoială sinceritatea ofertei mele de creştere împreună.

Continui să fii incoerent: îmi spui că uzez de "un filtru comunicaţional opac" pentru a mă ecrana "demiurg" (sic!) de informaţia ce ar trebui să-mi parvină din exterior, dar tu eşti cel care refuză comunicarea directă şi se opreşte la unu-doi-trei (după amvonica - inventez şi eu - reţetă "introducere-cuprins-încheiere"). Îmi spui că pierd creşterea dimpreună, dar tu eşti cel care fie se consideră prea matur pentru mine, fie mă consideră prea arogant pentru sine.

Ştiu cu siguranţă, dragul meu anonim, cu cine am de a face: un copil năzuros, un picuţ fricos, un picuţ dornic de afecţiune. O spui chiar tu: "puerili sîntem amîndoi". Eu accept deja realitatea aceasta. Aştept optimist să devină confortabilă şi pentru tine.

Din tată-n fiu

Amîndoi bunicii mei au fost pastori în Biserica Adventistă. Pe unul nu am avut şansa să-l cunosc - a murit la nici două săptămîni înainte să mă nasc. L-am întîlnit doar răsfrînt în copiii lui. Printre ei, tatăl meu. Pe celălalt l-am îndrăgit de la început, de cînd eram mic şi mergea de-a buşilea prin casă, lăsîndu-mă să-l călăresc, pînă la sfîrşit, cînd scriam poezii al căror stil n-avea cum să-l guste. De la el am învăţat să ascult Europa liberă şi Vocea Americii cu aceeaşi fervoare cu care discutam despre Apocalipsa 21 şi 22 - tabloul unei lumi luminoase, aflată doar dincolo de orizont.

Tatăl meu, un artist pasional (e pleonasm?), care nu ezita să oprească de la pian intonarea aberantă a unui imn în biserică, a devenit el însuşi, cu puţin timp înainte de decembrie '89, pastor. A fost cel care m-a botezat în '92. Şi este cel care mă păstoreşte şi azi, deşi nu mai sînt adventist, iar el nu mai e tocmai pastor.

Aveţi impresia că trebuie să mă compătimiţi? Sînt cel mai răsfăţat adventist de România. Chiar şi acum, cînd nu mai sînt adventist.

Buhuhu şi întrebări berbeceşti

Săptămîna asta (care s-a încheiat azi) m-am simţit cu adevărat iubit: pastorul meu (mă rog, fostul meu pastor) mi-a cerut în sfîrşit numărul de telefon. E adevărat, a trecut aproape o lună de cînd mi-am anunţat public retragerea din biserică, dar - vorba aia - la Dumnezeu un an e ca o zi. Şi e la fel de adevărat că mi l-a cerut doar după ce i-am scris un email să-i aduc aminte că mă are pe agendă. Sînt sigur că agenda lui e încărcată şi că un berbec enervant nu e tocmai demn fie şi de mîngîierea bîtei lui ciobăneşti. Ah! - era să uit: e şi mai adevărat că mi l-a cerut doar pentru ca să mă sune dintr-o şedinţă de comitet, să mă pună pe speaker şi să le confirm "fraţilor" că dorinţa mea exprimată public e pe bune, că nu blufez. Dar, trecînd peste toate astea, m-am simţit - cum spuneam - iubit. Mai ales pentru că a ţinut să mă asigure de regretul pe care îl încearcă la despărţire. Am fost de-a dreptul emoţionat.

Şi uite-aşa, nici n-am ieşit bine din ţarc şi mor de dorul ciobanilor mei dragi. Ce-o să mă fac eu fără atenta lor grijă pentru sufleţelul meu încercat? Cine o să mă mai caute să mă întrebe de sănătate? Cine o să mai aibă grijă să n-o iau razna? Cine? Cine?

Lăsînd gluma la o parte, vă destăinuiesc, dragi cititori, că, din cei 18 ani în care "am fost" membru al Bisericii Adventiste (1992-2010), cam jumătate (1998-2007) i-am petrecut în ilegalitate - adică m-am bucurat de toate privilegiile calităţii de membru fără să fi aparţinut efectiv vreunei biserici adventiste de pe lumea asta. Ironia sorţii face ca tocmai în acest interval să fi terminat şi Cernica, şi MDiv-ul la Andrews, să fi devenit prea cunoscut ca membru al grupului Enthousiasmos, şi să fi consumat o căsătorie cu o "soră" care ar fi trebuit disciplinată pentru "însoţirea cu un necredincios". Înţelegeţi cam cît de mult contează calitatea de membru, nu doar pentru lumea viitoare, ci chiar şi pentru cea de acum şi aici? Ştiu că unul ca Fereşteanu ţine la ea - are şi de ce: pentru un sociopat, e o mască utilă de onorabilitate, o cîrjă pentru stima de sine. Eu întreb însă: aveţi impresia că simpla apartenenţă la turmă vă garantează pajişte grasă sub picioare? Că ciobanii care trăiesc pe spinarea voastră (literalmente) vă merită? Că registrul comunităţii se confundă cu "cartea vieţii"?

Subtexte

Săptămîna asta s-a împlinit anul de cînd scriu acest blog. Nu văd altă modalitate mai bună de a sărbători decît explicarea, în sfîrşit, a textelor greceşti de pe frontispiciu. Primul este un citat din Bildad (cartea lui Iov, versiunea LXX): "Căci viaţa noastră pe pămînt este (doar) o umbră". Al doilea e din Pindar (poet liric de secol V a.Chr.): "Omul este visul unei umbre". Cel din urmă e dintr-o descriere a lui Luca, evanghelistul şi hagiograful: "Astfel încît, atunci cînd trecea Petru, măcar umbra (lui) să cadă peste vreunul dintre ei" - umbra tămăduitoare a creştinului. Acest blog se vrea umbra terapeutică a unui vis al unei umbre :)

Autoportret de împrumut

Este delectant să te descoperi anamorfotic în ochii altora. Am auzit de-a lungul timpului lucruri dintre cele mai interesante despre mine - că aş suferi de o maladie mortală, că aş fi homosexual, că aş fi fost internat pentru o vreme la psihiatrie. Dar astea sînt fleacuri pentru apărătorii adevărului. Cele mai importante diformităţi care îmi sînt de obicei atribuite sînt acestea:

1. Sînt arogant - o spun fără excepţie oameni care nu au condescendenţa să mă caute personal nici măcar în chestiuni care mă privesc în mod nemijlocit.

2. Sînt umanist - adică nu spiritual. Acuzaţia asta mă flatează, deoarece vine de la oameni care, fără excepţie, folosesc "spiritualitatea" drept scuză pentru orice mîrşăvie şi, în mod special, pentru lene intelectuală.

3. Sînt sceptic cu privire la EGW - păcat capital pentru adventismul fetişist de pe la noi, care ignoră următoarele clarificări ale Conferinţei Generale, formulate acum aproape trei decenii: "noi nu credem că scrierile lui Ellen White pot fi folosite ca bază doctrinară" şi "noi nu credem că scrierile lui Ellen White epuizează sensurile Scripturii". Dacă EGW însăşi, acum un secol şi mai bine, nu făcea din acceptarea "mărturiilor" (în ghilimele pentru că e termen tehnic, nu pentru că le contest valoarea) o condiţie a calităţii de membru, astăzi nu poţi colabora la vreo publicaţie adventistă din România dacă se spune despre tine că eşti anti-EGW.

Prin urmare, vă descurajez să-mi mai citiţi blogul în 2010, nu cumva să vă infestaţi cu indezirabile virusuri ;)

PS Mă aştept ca poliţia lexicală să semnaleze urgent eroarea strecurată intenţionat în textul de mai sus :)

Autoportret

Azi am mîncat pentru prima dată în localul cu ofertă de fast-food mexican recent deschis de nişte amici. M-am lins pe buze după un burrito excelent, picant numai cît trebuie. Şi m-am gîndit la prima dată cînd am mîncat la Chipotle şi la cît de mult îmi place încă să mănînc chips-uri cu salsa.

Azi am citit cîteva pagini excelente despre efectul stereofonic, despre cum cei care surzesc de o ureche suferă în acelaşi fel ca aceia care îşi pierd un ochi - dispare profunzimea peisajului, se estompează caracterul arhitectural al mediului sonor. Şi m-am gîndit la cei care ajung să suprime cîte o jumătate de creier şi să trăiască într-o tristă lume plată - fie căzînd în efervescenţa emotivităţii ieftine, fie pierzîndu-se în labirintul inert al raţionalităţii. Şi la cei care înjumătăţesc omenescul, anulînd fie credinţa copilărească, fie scepticismul sănătos.

Azi am admirat din viteza maşinii culorile toamnei. Iar logodnica mea mi-a atras atenţia asupra patinei trandafirii pe care soarele la apus o dădea munţilor din zare. Şi mi-am zis că opinia potrivit căreia toamna este o creaţie a păcatului, nu a lui Dumnezeu este una dintre cele mai grave erezii din toate timpurile.

Azi am descărcat nişte muzică de pe internet pentru un prieten - country, de la Willie Nelson la Chris Young. Mi-am dat seama că nu am ascultat niciodată una după alta Die Kunst der Fuge a lui Bach, Fantasia contrappuntistica a lui Busoni şi Opus clavicembalisticum a lui Sorabji.

Azi am învăţat din nou să mă joc. Şi mi-am zis că sînt fericit.