Adevăratul dar

"Viaţa este darul lui Dumnezeu." Am reauzit recent vorba asta goală. Ceea ce majoritatea credincioşilor uită să-ţi spună este că viaţa la care se referă nu este viaţa asta, pe care o ştim cu toţii. Nuuu, nici pe departe! Darul lui Dumnezeu, adevărata viaţă, e viaţa veşnică - viaţa dincolo de moarte (în oricare dintre variantele ei dogmatice). Viaţa asta, viaţa noastră cea de toate zilele, e doar un test, o ispită căreia trebuie să-i rezişti. Ai grijă ce faci cu "darul lui Dumnezeu"! El stă cu ochii pe tine şi, în funcţie de viaţa asta, îţi dă sau îţi refuză Viaţa.

Aşa se face că orice credincios care se ia în serios trăieşte cu sabia lui Damocles deasupra capului. "Uşa harului" ţi se poate oricînd trînti în nas. "Faţa Domnului" trebuie în permanenţă căutată - cît mai e de găsit. Adevăratul dar al lui Dumnezeu e moartea. Ea aduce, de bine, de rău, eliberarea din mizeria credinţei. Pînă una-alta, trebuie încă să te întrebi: e păcat să faci sex oral? Dumezeu e cu ochii pe tine! Ţi-a dat nu doar darul vieţii, ci şi un manual de întrebuinţare. Ferească sfîntul să nu găseşti în el răspunsuri la toate întrebările!

PS Nici n-am intrat în "problema suferinţei", ca să pomenesc afirmaţiile explicite ale multor teologi potrivit cărora moartea e un har.

Nişte oameni mici

Orice dumnezeu care nu poate tolera nonconformismul, fie că e Yahweh-le utopiei biblice, fie că e Allah-ul Arabiei Saudite, e jalnic şi scîrbavnic din cale-afară. Trebuie să fii spălat la creier să fii creştin, să protestezi împotriva abuzurilor islamice şi să mai ai pretenţia că etica ta e biblică. Iar dacă eşti creştin şi-ţi surîde ideea de a face nişte capete să se rostogolească, măcar "la judecata de apoi", adu-ţi aminte că sînt destui alţi creştini care te socotesc eretic.

Apropo de toleranţă religioasă: e mare distanţa dintre anticatolicismul adventist al secolului XIX şi colaborarea adventisto-catolică din ultimii 15 ani la crearea celui mai mare sistem de servicii de sănătate din Colorado, US. Capitalismul creează, se pare, bună înţelegere între religii. Unde mai pui că tot capitalismul a inventat, prin interbelic, week-end-ul - acel duşman de moarte al scenaritei apocaliptice de tip EGW.

Şi tot apropo de toleranţă religioasă: e comic şi trist în acelaşi timp cum oameni care pretind că mă cunosc şi m-au preţuit vreodată sînt siguri că e ceva în neregulă cu mine, dat fiind că mi-am asumat deschis ateismul. Scriu acest blog de doi ani, mi-am exprimat adesea dezamăgirea faţă de ce înseamnă religie sau dezacordul faţă de ceea ce trece drept teologie. Şi totuşi sînt destui luaţi prin surprindere că denunţ însăşi ficţiunea care îi însufleţeşte. De parcă a crede în Dumnezeu ar trebui să compenseze faptul că religia ta e abuzivă, iar teologia ta e elucubrantă. Lasă rugăciunile (mai ales pentru atei care nu ţi le-au cerut), leagă rănile reale (inclusiv cele proprii, care te împing orbeşte în fundătura numită religie) şi pune burta pe carte (mai ales pe Biblie - manualul ateist prin excelenţă)!

PS S**t! Sînt, exact peste o săptămînă, trei ani de cînd scriu blogul ăsta, nu doi :))

Proști, da' credincioși

Ştiu. Majoritatea celor care abandonează religia n-o fac pentru că au întreprins un asiduu studiu doctrinar (după cum majoritatea au îmbrăţişat o religie sau alta fără să fi obţinut mai întîi un doctorat în teologie). De exemplu, un excelent motiv pentru exod este plictisul. Ce sens are să citeşti la nesfîrşit aceleaşi cărţi, să auzi aceleaşi predici, să cînţi aceleaşi cîntece, să fii bombardat cu aceleași idioțenii îndelung discreditate?

Pentru că am terminat 2011 vorbind despre astronomie sacră, să începem 2012 pe același tărîm colcăind de bazaconii. Încă mai sînt adventiști care cred că Isus e de găsit la o adresă din Orion. Iată un crunt de stupid exemplu. În primul rînd, constelațiile nu sînt decît iluzii optice și fantezii mitologice. În al doilea rînd, Orionul apare pe cerul de nord doar dacă se întîmplă să locuiești, să zicem, în Australia. În al treilea rînd, sînt 15 constelații pe ecuatorul ceresc, nu una singură. În al patrulea rînd, nu există constelație care să fie, măcar în interval de 24 de ore, vizibilă oriunde pe Pămînt (spun o banalitate, dar pare să nu fie deloc evident pentru autorul nătîng al postării cu pricina). În fine, "viziunea" lui EGW cu Orionul a fost doar cîrlig pentru "agățarea" lui Joseph Bates. E adevărat, a fost luată în serios de către adventiști mai bine de un secol. Dar însuși săptămînalul oficial al bisericii publica acum 35 de ani, în trei numere consecutive, un articol ce denunța fantasmagoria Orionului ca poartă către lumea lui Dumnezeu.

Că autorul nostru nu e conștient că eutopia, ca și distopia, e o specie de utopie ar putea fi de trecut cu vederea. Dar că nu se întreabă cum poate Isus să facă drumul dus-întors între Pămînt și Orion în doar două mii de ani, în condițiile în care Isus e om (nu?), iar distanța dintre noi și nebuloasa Orion (aceasta interesează de fapt) e de vreo 1300 de ani-lumină, e impardonabil. Credința nu este nici virtute, nici antidot pentru prostie.

Sabatică

Omul religios de astăzi se urcă în carlinga unui avion călare pe mătură şi are pretenţia că mătura îl poartă prin cer, nu avionul. Dacă e cît de cît sofisticat, argumentează că nu poţi înţelege "prestaţia" măturii decît dacă accepţi mai întîi, prin credinţă, că mătura zboară. Sau te contrează cum că nu poţi dovedi că mătura nu este cea care îl face de fapt să zboare.

Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.

Tehnologia auto-iluzionării

Trebuie că destui dintre voi citesc postările mele din ultimii doi ani (sau măcar pe cele din ultimele două luni) cu o doză considerabilă de mirare şi contrarietate: "nu e posibil ca atîţia oameni respectabili pe care îi cunosc să fie orbi şi să-mi fi vîndut ani de zile gogoşi"; "cum să creadă milioane de oameni timp de mai bine de un secol şi jumătate într-o iluzie?"; "am citit Biblia de atîtea ori, e cu neputinţă să nu fi văzut pînă acum tot ce îmi arată Poli şi alţii în Biblie" etc. Vreau să vă amintesc cîteva lucruri.

Adventismul nu este singura religie americană cvasi-creştină, cu rădăcini în revivalismul restauraţionist al secolului XIX, care a ajuns să aibă o prezenţă globală, oarece prestigiu social şi pînă la 20 de milioane de adepţi. Comparaţi istoria adventiştilor cu cea a mormonilor şi cu cea a martorilor lui Iehova. Asemănările ar trebui să dea de gîndit. Nu ştiu vreun adventist care să nu-l considere pe Joseph Smith un escroc. Ce bine ar fi dacă aceleaşi standarde intelectuale ar fi aplicate lui Ellen White! Nu e greu ca milioane de oameni să conserve şi să colporteze o iluzie. E mult prea uşor.

Eu unul nu pun la îndoială onestitatea celor mai mulţi cercetători adventişti ai Bibliei. Dar onestitatea nu ţine loc de competenţă, de o riguroasă verificare a presupoziţiilor hermeneutice, de o cultură cît mai vastă. E atît de uşor - mult prea uşor - să clădeşti o carieră pe faptul că se întîmplă să găseşti un public fidel căruia îi confirmi cît mai sclipitor opiniile. Iar amvoanele nu au fost niciodată o sursă credibilă de informaţie - e unul dintre lucrurile pe care istoria ni-l tot predă şi noi tot refuzăm să-l învăţăm.

Ştiţi care este cel mai important truc din arsenalul unui scamator, nu? Manipularea atenţiei publicului. E extrem de uşor - mult prea uşor - să ghidezi în aşa fel atenţia cititorilor Bibliei (prin tot felul de "studii" evanghelistice sau ale SS) încît să nu vadă mai nimic din ceea ce oferă de fapt textul. Martorii lui Iehova sînt la fel de sinceri ca adventiştii în credinţa lor. Numai că sinceritatea nu-i salvează nici pe ei.

Să opună rezistenţă ieşirii din iluzie este cel mai firesc lucru pe care îl face creierul uman. Nu uitaţi însă că din iluzie vin şi eu. Şi că am studiat îndelung chiar la şcolile iluziei. Adevărul, în ciuda reputaţiei de a fi nespectaculos, este cu adevărat eliberator. Chiar credeţi că o viaţă trăită fără ochiul totalitar al zeului deasupra, fără o imensă vinovăţie impersonală care să planeze asupritor peste lume şi care să reclame atîta sînge nu e frumoasă ori demnă? Am mai spus-o: morala nu începe decît cu moartea zeului. Cei care tot leagă moralitatea umană de "revelaţie" sînt nişte bezmetici.

Curaj. Religia e ca prima mea nevastă: cînd eşti cu ea, nu îţi imaginezi cum ai putea fi fără ea; cînd ai scăpat de ea, te minunezi că ai putut vreodată trăi cu ea.

Jurnalismu' lu' peşte

Mare e livada cu proşti a prietenului nostru imaginar! M-a pus necuratul (celălalt prieten imaginar) să aterizez pe pagina asta şi nu mi-a rămas decît să mă crucesc. Grabă, neatenţie, lene, răstălmăcire, idioţenie. Cu excepţia antepenultimului paragraf, toată "ştirea" de la ST (începînd chiar cu titlul) e în răspăr cu mesajul lui Tony Blair (integral aici). Pentru cei care nu citiţi engleză, traduc mai jos cîteva fragmente:

Lumea noastră nu se va bucura de pace în lipsa înţelegerii locului pe care îl ocupă religia... Trebuie să-i sprijinim pe musulmanii din Gujarat, India, pe creştinii neortodocşi din Moldova, pe credincioşii baha'i din Iran, pe adepţii ahmadismului din Pakistan, pe creştinii din nordul Africii, pe hinduşii din Sri Lanka, pe şiiţii din unele ţări majoritar sunnite... Omenirea ar sărăci profund fără credinţă, în ciuda progresului material... Aceia dintre noi care găsim inspiraţie în credinţă trebuie să avem dreptul de a vorbi public despre lucrurile care ne interesează, în numele convingerilor întemeiate pe credinţa noastră. În acelaşi timp, vocea noastră nu trebuie să domine sistemul democratic, menit să ofere tuturor şanse egale, indiferent de credinţa adoptată sau de lipsa unui crez religios... Eu unul nu cred în justeţea unor concepte precum "democraţie islamică" sau "democraţie creştină"... [pentru că] mi-e greu să definesc democraţia cu referire la o singură credinţă. Esenţa democraţiei este pluralismul... Democraţia este inerent seculară, chiar şi atunci cînd are rădăcini în culturi profund religioase... Pluralismul politic şi pluralismul religios merg, în opinia mea, mînă în mînă... Succesul democraţiei depinde de faptul că religiile adoptă o "minte deschisă"... [Liderii religioşi] trebuie să asigure o platformă de înţelegere reciprocă şi respect interconfesional, precum şi o justificare teologică şi scripturală a "minţii deschise"... să extragă din propriile tradiţii şi texte sacre valorile şi viziunea ce vor crea o cultură democratică... [Problema provine din] persistenta dorinţă omenească de a pretinde că Dumnezeu e de partea noastră, că noi formăm "partidul lui Dumnezeu"*, că limitele noastre, cruzimea şi neomenia sînt aprobate de Dumnezeu. Aroganţa aceasta e în mod cert adevărata balsfemie...

* Aluzie la Hezbollah, care înseamnă în arabă "partidul lui Dumnezeu".

Irealitatea imediată

Unul dintre motivele pentru care Florin Lăiu n-o să facă probabil niciodată drumul complet către o hermeneutică inteligentă a vechilor texte este islamizarea adventismului, reprezentată printre colegii lui de către profesorul Szalos-Farkas Zoltán. Am citit azi, prin intermediul unui bun amic, articolul "O analiză sistematică a relaţiei dintre text şi realitate" din TheoRhēma 5.2 (2010) p.50-71 al fostului meu profesor de greacă şi Noul Testament. Zoli atacă destul de deschis o serie de articole publicate în 2009-2010 de către Florin în Curierul adventist sub genericul "Măsuţa cu nisip".

Eseul lui Zoli (pentru că textul lui doar atîta este, un eseu, nicidecum un articol academic) prezintă o sumedenie de probleme, din care voi aminti doar trei: primitivismul semiotic, superficialitatea filozofică şi precaritatea hermeneutică. Primitivism semiotic pentru că Zoli colapsează referentul semnului lingvistic în semnificat, ajungînd să confunde realitatea cu reprezentările noastre mentale. Superficialitate filozofică pentru că Zoli nu ne spune niciodată ce înţelege prin "realitate", iar sintagme precum "realitate hiperempirică" sînt insondabile abisuri de contradicţii (fenomenologia contemporană vorbeşte despre "hiperrealitate", pe tărîmul căreia putem caza bucuros toate revelaţiile profetice). Precaritate hermeneutică pentru că Zoli propovăduieşte supunerea (n-am zis la întîmplare "islamizarea adventismului") raţiunii textului biblic, în ciuda faptului că raţiunea precede orice textualizare şi orice interpretare de text.

În plus, nu ştiu pînă cînd o să tot auzim că "revelaţia specială" (Biblia) bate "revelaţia generală" (natura). Realitatea ne confruntă cu inecuaţia de semn contrar. Din păcate, nu ne putem aştepta ca mintea închisă a idolatriei bibliciste să acceadă vreodată la realitate. Florin şi-o va lua tot mai des în freză, iar Dumnezeul care nu există va rîde din ce în ce mai zgomotos.

'44 şi '88

Cînd mă gîndesc la 1844, îmi amintesc că a fost anul naşterii unora precum Paul Verlaine ("Votre âme est un paysage choisi", din care s-a născut o celebră pagină din muzica lui Debussy) şi Anatole France ("Nu ştim ce să facem cu viaţa asta scurtă, dar ne dorim o alta care să fie eternă"). Sau al altora, precum Sarasate, Rimsky-Korsakov şi Charles-Marie Widor - cît de frumoasă e lumea în care există cele 10 simfonii pentru orgă ale lui Widor! Sau al lui Julius Wellhausen, Friedrich Nietzsche şi Karl Benz - acestuia din urmă epoca noastră îi datorează poate mai mult decît primilor doi (puţini sînt interesaţi de teologie sau filozofie, dar toţi conducem maşini).

Că veni vorba de autoturisme: 1844 este anul perfecţionării şi patentării procedeului de vulcanizare a cauciucului pus la punct de Charles Goodyear (se prea poate să aveţi numele lui inscripţionat pe pneurile de la maşină). Trecînd la domeniul tehnologiilor de comunicare, 1844 este anul primei implementări a telegrafului lui Morse (cîte vieţi au fost salvate oare cu ajutorul "punctelor" şi "liniilor" pictorului Samuel Morse?). Iar dacă vorbim despre religii, 1844 este primul an din calendarul bahá'i (templul bahá'i de la Chicago este unul dintre cele mai frumoase edificii pe care le-am văzut vreodată).

1888 este anul crimelor din Whitechapel atribuite legendarului Jack Spintecătorul; anul înregistrării mărcii Kodak şi al comercializării primului aparat de fotografiat omonim; anul înfiinţării National Geographic Society şi al publicării primului număr din National Geographic; anul apariţei primei ligi profesioniste de fotbal; anul inaugurării Ateneului Român. În timp ce adventiştii reinventau gaura de la macaroană, Bertha Benz făcea, fără ştiinţa soţului ei şi împreună cu doi fii adolescenţi, primul drum lung cu maşina (ceva mai bine de 100 km); Gauguin şi van Gogh împărţeau pentru vreo două luni aceeaşi casă din Arles (episod care s-a soldat cu o celebră automutilare); iar Heinrich Neuhaus, autor al celei mai populare cărţi despre arta pianismului şi îndrumător al unor talente de rangul lui Sviatoslav Richter, Emil Gilels şi Radu Lupu, abia se năştea.

Adventismul e doar o picătură într-un ocean. Dacă adventismul e în vreun fel "răspunsul lui Dumnezeu la problemele spirituale ale lumii", atunci Dumnezeu e un idiot.

PS Adaug două citate savuroase din lecturi/audiţii recente: "Anticatolicismul a fost întotdeauna pornografia puritanului", din binecunoscutul eseu The Paranoid Style in American Politics al lui Richard Hofstadter (lectură obligatorie pentru orice apocaliptic); şi "To search for perfection is all very well / But to look for heaven is to live here in hell" ("Să cauţi perfecţiunea e de înţeles / Dar a tînji după cer e un iad pămîntesc") din Sting.

Mituri istoriciste 3

Abia în dimineaţa asta m-a lovit (dovadă că sînt slow rău): interpretarea adventistă la Daniel 8 (ştiţi voi, cele 2300 de zile şi curăţenia din templul ceresc) nici măcar NU este o interpretare istoricistă. Pentru că, aşa cum îi spune şi numele, istoricismul caută să găsească paralele între apocalipsele biblice şi istoria bisericii creştine. Or, un presupus eveniment celest, imposibil de confirmat sau infirmat, NU face parte din istoria verificabilă a creştinismului. Adventismul violează aici premisa de căpătîi a metodei de interpretare profetică la care a aderat. Istoricismul adventist este o struţocămilă.

Ar fi trebuit să fie clar acest lucru din detaliul, deloc nesemnificativ, că istoria interpretării profetice adventiste e plină de... viziuni. Adventiştii au "salvat" istoricismul ieşind din istorie. Cu o asemenea "performanţă", să ne mai mirăm că exegezele apocaliptice adventiste n-au căpătat (şi nu vor căpăta) niciodată respectabilitate? Şi mai rămîne oare de neînţeles de ce li se reproşează la tot pasul adventiştilor că sînt de fapt secta lui Ellen White, nu o biserică creştină? Sau se mai cruceşte profesorul Lăiu cînd spun că ieşirea din adventism este un binecuvîntat exod?

Toată "doctrina sanctuarului" adventistă este o fantasmagorie misticoidă, clădită pe un uluitor şir de vicii de gîndire. Da, Miller a fost un ţăran care credea că Dumnezeu protejează traducerile Bibliei şi clădeşte "o barieră" în jurul lor, pentru ca ignorantul credul să nu se rătăcească în interpretare (vezi ultima sa "regulă de interpretare biblică"). Dar nici măcar el nu a reuşit să-şi piardă uzul raţiunii precum pionierii adventişti. Ţăranului îi mergea mintea şi îi rămăsese intactă proverbiala demnitate. În schimb, adventismul e o aberaţie trufaşă.

Apropo, să nu vă miraţi cînd veţi găsi chiar şi printre istoricişti interpretări la Daniel 8 care se limitează la aplicaţia seleucidă (vezi de exemplu celebra Clavis a lui Joseph Mede).

Mituri istoriciste 1

Am citit zilele trecute Hints on the Interpretation of Prophecy publicată de Moses Stuart în 1842. Splendidă carte, chiar şi pentru un ateu ca mine! Profesorul de la Andover este frecvent considerat întemeietorul şcolii americane de studii biblice (ajunge să spun că citea Biblia în original şi ştia germană; apropo, "studii biblice" nu se referă aici la "lecţiunile" şcolii de sabat, ci la disciplina ştiinţifică a exegezei biblice). Comentariile lui la Apocalipsa (1845) şi Daniel (1850) sînt monumentali termeni de comparaţie pentru nascenta exegeză profetică adventistă.

Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.

Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.

În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.

PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.

Ex-adventist de ex-România

Eu şi Myo ne petrecem mai nou cîte o zi din week-end în cîte un muzeu. Am început cu British Museum şi se pare că o să ne ia cîteva luni să-i venim de hac. Evident, v-aţi aştepta să fiu entuziasmat de şansa de a vedea obiecte celebrisime, precum "piatra" de la Rosetta. Ei bine, nu sînt. În epoca asta digitală, în care diferenţa dintre original şi copie e ca şi inexistentă, replica din muzeul Institului Oriental de la Chicago mi-a fost de ajuns, mai ales pentru că am văzut-o într-un moment oportun - acum vreo şapte sau opt ani, pe vremea cînd luam un curs de egipteană medie cu Jacques Doukhan. În plus, am consumat epoca romantică a fascinaţiei cu arheologia şi limbile moarte în adolescenţă, cînd citeam şi răsciteam Zei, morminte, cărturari. Apropo, nu ştiam atunci că autorul făcuse parte, cu numele adevărat (Kurt Wilhelm Marek - uşor de găsit drumul pînă la C.W. Ceram), din maşina de propagandă a celui de-al treilea Reich.

Alt gen de exponate mă reţin pe mine în muzeul londonez. De pildă, o oglindă aztecă din obsidian - ochi întunecat în care trebuie să te cauţi, nu doar să te recunoşti. Sau imensa frescă asiriană (Ninive, mijlocul sec. VII î.e.n.) care înfăţişează, în mijlocul unei elaborate scene de vînătoare, o frescă ce înfăţişeză o scenă de vînatoare - delicios de timpuriu avatar al auto-referenţialităţii (o imagine acceptabilă cu detaliul în cauză aici).

Sar la cu totul altceva. Mă intrigă prostia asta. Şi nu, nu doar pentru că rugătoria adventistă se militarizează, ci mai ales pentru că nu pot să-mi dau seama pînă cînd se vor ruga adventiştii pentru o chestie care n-a fost niciodată promisă (aşa-zisa "ploaie tîrzie"). ARME asta e doar un dialog al surzilor - nişte creduli ignoranţi insistă să stea la taclale cu prietenul lor imaginar. În contextul ăsta, muzica gregoriană a lui Greydon Square (trei mostre la cutie) e o binevenită aversă de luciditate.

PS Am invocat în postarea anterioară comentariul la Habacuc de la Qumran. De curînd, o excelentă versiune digitală a acestuia a devenit disponibilă aici, împreună cu alte patru preţioase suluri antice. Iubitorilor de ebraică şi/sau paleografie, poftă bună!

Antihristomania

Ştiaţi că antihristul e de fapt un român cu numele imposibil de Nicolae Carpathia? Asta cel puţin în opinia imbecililor care au scris seria de romane Left Behind (din care jumătate au apărut deja în ediţie românească la RAO). Evident, cînd toţi evreii s-au convertit la creştinism, rolul diavolesc al arhiduşmanului nu poate cădea decît în sarcina unui urmaş al lui Dracula.

Aruncaţi cîte o privire aici şi/sau aici (şi, de ce nu, aici). Veţi afla că istoria antihristului e stufoasă şi interminabilă. Că primele identificări ale papei de la Roma cu antihristul preced Reforma cu o jumătate de mileniu, fiind proferate chiar de către arhiepiscopi catolici. Că adventismul s-a născut într-un secol american bîntuit de un puternic curent anti-catolic (motivat nu doar religios). Că exegeza biblică e adesea la mila istoriei (ăsta e de fapt istoricismul).

Imaginea emblematică a adventistului înarmat cu Biblia şi ziarul curent este cît se poate de adevărată (poate cu modificarea că, pe lîngă ziar, adventistul citeşte de fapt EGW, nu Biblia). Şi e trist că e aşa. Biblia se citeşte cum trebuie ("ştiinţific", cum îi place lui Florin să spună) cu istorii antice alături. Nu prin prisma istoriilor medievale, moderne sau contemporane.

Mai rău, adventismul se defineşte ca "mişcare profetică", adică prevăzută în profeţie (Apocalipsa 10 şi 14). Nu ştiu interpretare profetică mai aberantă şi mai arogantă decît aceasta (mai aberantă, dar nu mai arogantă, este "doctrina sanctuarului"). Ce, mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, de exemplu, nu a fost relevant şi efectiv proclamat înainte de mijlocul secolului XIX american?

Să trăieşti aşteptînd la fiecare cotitură a istoriei o "criză finală", antihristul (ăla adevărat, nu vreunul dintre inombrabilii precursori), "decretul", persecuţia etc. este trist, imoral şi de-a dreptul patologic. Trist pentru că mentalitatea asta alimentează speranţe deşarte cuplate cu inadecvare la prezent. Imoral pentru că te scuteşte de responsabilitate pentru problemele lumii ("ce să ne batem noi capul cu schimbarea climei, şi-aşa vine sfîrşitul", "lucrurile merg din ce în ce mai rău, singura soluţie vine de sus" etc.). Şi patologic pentru că impune un pesimism alarmist vecin cu paranoia sau o exaltare misticoidă vecină cu delirul religios.

Ştiu prea mulţi oameni, prea mulţi adventişti care trăiesc vieţi mizerabile cu ochii fascinaţi de iluzia sfîrşitului. Nu, soluţiile nu vin de sus. Căsnicia ta nefericită nu-şi are rezolvarea în Dumnezeu. Nu, nu toate lucrurile merg prost pe lumea asta. Şi nu, nu tot ce nu-ţi convine (interpretări biblice concurente, de exemplu) vine de la diavolul. Ia-ţi inima în dinţi şi trăieşte viaţa asta curajos. Eşti mai puţin important(ă) decît crezi. Dar mai puternic(ă) decît ţi s-a spus.

Apropo, aş putea şi eu afirma precum Nietzsche: "Antihristul sînt eu". Şi asta nu doar pentru că Florin ar fi de acord (sau pentru că aş fi eu - cum şi sînt, în parte - de acord cu Nietzsche). Primul meu mariaj a durat trei ani şi jumătate (1255 de zile, ca să fim scrupuloşi). Timp în care, în registru psihanalitic, cornul cel mic s-a tot ridicat ameninţător spre cer. Vorba istoricistului Matei: "cine citeşte să înţeleagă!"

Responsa 1

Aşa cum spuneam, înţeleg perfect mentalitatea care stă în spatele argumentelor lui Florin Lăiu. Existenţa mereu nedemonstrată a unei supra-lumi care defineşte şi domină lumea noastră, luată ca premisă pentru un întreg edificiu intelectual, cît şi pentru o viaţă de om, este Egiptul din care am ieşit. Acum nici zece ani argumentam cot la cot cu Florin, pe Efervescentia, în favoarea decupării celor 70 de săptămîni din Dan. 9 din cele 2300 de "zile" din Dan. 8. Că fostul meu profesor nu poate înţelege sau accepta exodul meu nu mă miră deloc. Eu încă mă încăpăţînez, rău cum sînt, să-l preţuiesc.

Că Dumnezeu poate fi şi altminteri decît istoricist o demonstrează cu prisosinţă milioanele de credincioşi care sînt altceva decît istoricişti. Pentru că Dumnezeu este mereu după chipul şi asemănarea credinciosului, nu invers. Însăşi vorba Genesei cu "chipul şi asemănarea" este doar un semn al neputinţei noastre de a ne concepe zeul neasemenea. Un neam sîngeros, cu apucături naţionaliste şi veleităţi totalitare, nu l-a putut concepe decît pe Dumnezeul Vechiului Testament - un zeu războinic, aflat într-o tumultuoasă relaţie exclusivă cu o unică etnie, patron al unui cult centralizat şi intolerant.

În ciuda spectaculozităţii unora dintre inovaţiile Noului Testament, Dumnezeul creştin nu e cu mult diferit - oamenii nu se schimbă uşor. Imperialismul creştin debutează însă altfel decît cu sabia, şi anume prin lectura abuzivă a Vechiului Testament (fenomen reperabil încă din evanghelii, în mod special în aşa-numitele "profeţii mesianice" împlinite de personajul central). Întreabă orice creştin la ce se referă Isaia cînd scrie "de aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta" (43:4). Niciunul nu-ţi va răspunde că la evreii de acum 2500 de ani, cărora zeul tutelar le promitea restaurare naţională şi glorie eternă, cu preţul distrugerii altor naţii (recitiţi, vă rog, contextul).

Cît sîntem copii, avem impresia că lumea se învîrte în jurul nostru. Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, nu-şi depăşesc niciodată copilăria. Şi cel mai trist mod în care creştinul de azi manifestă acest infantilism este a citi Biblia ca şi cînd ar fi fost scrisă pentru el. Nu, Isaia nu se gîndea la tine cînd punea în gura zeului lui Israel declaraţii de iubire. Nici lui Daniel nu-i treceai prin minte cînd vorbea despre coarne şi sfîrşit de veac. Nici măcar Pavel nu putea concepe că urma să ne certăm pe seama lui două mii de ani mai tîrziu. Nu e iotă în Biblie care să-ţi fie adresată. Cînd citeşti colecţia asta stranie de texte vechi eşti doar un intrus. Tot ce poţi spera e să găseşti în frămîntările autorilor lor un ecou al propriilor nelinişti. Atît.

Certitudini ai despre Dumnezeu doar dacă te-ai îmbătat o viaţă întreagă cu apa chioară a infantilismului nombrilist. Adventiştii, prevăzuţi cică în profeţie, sînt extrem de susceptibili la genul ăsta de orbire arogantă. Grow up!

'Plecaţi de la Mine!'

În evanghelia atribuită lui Matei există două instanţe în care Isus le spune, la modul virtual, unor oameni "plecaţi de la Mine!" Eu cred că este vorba despre aceiaşi oameni: cei care nu-l recunosc pe Isus în foamea, setea, imigraţia, sărăcia, boala şi nedreptatea din jurul lor (Matei 25:41-46) sînt prea ocupaţi să profetizeze, exorcizeze şi să facă "experienţe" (Matei 7:21-23). Religia poate fi într-adevăr un drog. Omul religios se îmbată foarte uşor cu obsesiile lui religioase - dogmatice, spirituale, senzaţionaliste. Formalismul religios nu trebuie să fie searbăd pentru ca să fie dăunător. Discuţiile de la "şcoala" de sabat sau de duminică pot fi palpitante. Închinarea poate fi impresionantă (incluzînd eventual vindecări şi exorcisme). "Rapoartele misionare" pot fi lacrimogene. Nimic rău în toate astea - Isus profeţea, desdemoniza şi îi lăsa pe toţi cu gura căscată. Dar practica religioasă nu spune nimic despre moralitatea practicantului. Creştinismul începe (dacă începe) în momentul în care ieşi pe uşa bisericii, în care laşi Biblia din mînă, în care singura minune care se petrece eşti chiar tu. Avea dreptate Nietzsche: "Să fii cu adevărat creştin înseamnă să nu-ţi pese deloc de dogme, ritualuri, preoţi, biserică, teologie."

PS S-a reaprins în America disputa cu privire la căsătoria non-heterosexuală. Încă un spectacol trist de confuzie religioasă. Nu e nimic moral în acuplarea unui mascul cu o femelă. Căsătoria heterosexuală are mai mult de a face cu perpetuarea speciei decît cu orice altceva. Conservatorismul religios este astfel o demonstraţie sociologică a evoluţionismului.

Fervori identitare

Una dintre ocupaţiile cele mai ridicole şi oţioase ale unor lideri adventişti ai momentului (de la noi şi de aiurea) este să definească ce anume este acela "adventism" şi, mai ales, ce nu este "adventism". Astfel, Florin Lăiu şi Cliffy Goldstein ne tot spun în ultima vreme ce poate şi ce nu poate crede un "adventist serios" sau "onest". La mijloc sînt cel mai adesea chestiuni legate de origini, devenite emblematice pentru fundamentalismul creştin şi - în aparenţă - vitale pentru doctrina adventistă a sabatului.

În primul rînd, mi-e imposibil să înţeleg în virtutea cărui drept excepţional ne oferă aceşti corifei "singurele" definiţii valabile ale "adventismului". A vorbi în numele "adventismului", ca şi cînd acesta ar avea o realitate ideală, ruptă de comunitatea policromă a milioane de credincioşi (şi mai puţin credincioşi), este o încumetare şi un abuz. Cliffy şi Florin uită că ei nu sînt decît nişte adventişti, nu adventiştii prin excelenţă, nişte voci în adventism, nu vocea adventismului. De asemenea, ei fac o tristă confuzie - între adventism şi doctrina adventistă. În fapt, Cliffy şi Florin sînt departe de a avea aceeaşi doctrină (în toate detaliile), lucru care nu-i împiedică să fie, în egală măsură, adventişti. Iar eu sabatizez, mănînc în general vegetarian şi aştept un sfîrşit al lumii fără să cred în creaţia în "şapte zile literale", fără să fac vreo deosebire între animale curate şi necurate, şi fără să citesc istoricist apocaliptica biblică. A da, şi fără să (mai) fiu (în mod formal) adventist.

Încă mai important, tot acest cabraj dogmatic este profund superficial (dacă admiteţi oximoronul), dat fiind că transformă ţînţari în armăsari. Mîntuirea creştină nu ţine nici măcar de sabatizare, mîncare sau expectativă eschatologică, darămite de edificiul doctrinar care le justifică. Cum faci teologie contează mult mai mult decît ce teologie faci. Iar dacă iubeşti (cu toate riscurile de rigoare) sau nu e infinit mai important decît dacă teologizezi sau nu.

În plus, nu înţeleg ce-i cu discriminarea asta: pe cînd nişte "indicaţii preţioase" pentru ce anume să creadă un fost adventist, cel mai probabil neserios şi neonest?

Sondaj

Pînă termin eu de scris a patra "fricţiune teologică", haideţi să vă întreb ceva: cum funcţionează principiul reprezentativităţii în biserica din care faceţi parte? Mai precis, care este cvorumul stabilit în prealabil pentru ca o decizie luată prin vot să fie considerată reprezentativă şi valabilă pentru întreaga comunitate? În biserica adventistă, manualul denominaţional lasă la latitudinea bisericii locale sau a comitetului stabilirea cvorumului, atît pentru şedinţele comitetului, cît şi pentru adunările administrative (dar nu de la caz la caz). Asta nu înseamnă că el poate scădea sub "jumătate plus unu" - minimul uzual pentru grupuri bine definite, cu criterii explicite de apartenenţă. Din cîte îmi aduc aminte, BAZŞ respectă această uzanţă democratică (mi s-ar părea absurd să fac parte dintr-o biserică în care chestiunile ce ţin de competenţa plenului unei adunări generale să fie decise de - eu ştiu - 51 din 167 de membri, adică un pic peste 30%). Voi ce ştiţi, ce ziceţi?

Scrisori din lună

Din luna de pauză, care va să zică.

În primul rînd, veţi fi observat că, de cîteva săptămîni bune, site-ul itfaces.me e mort. Dispărut fără urmă. Plecat şi el - cel mai probabil - la Conferinţa Generală. Unde un preşedinte curajos, teolog deloc izolat într-un turn de fildeş, capabil să înţeleagă inevitabilitatea schimbării, a fost înlocuit orbeşte (ca de obicei, de altfel) cu un birocrat remarcabil doar printr-un accident biografic, prin fidelitatea faţă de sistem şi extremismul conservatorismului său (episoade anti-muştar - pe bune - şi, evident, militant creaţioniste). Un preşedinte care şi-a început mandatul aducîndu-le aminte adventiştilor că ei, nu altcineva, sînt "rămăşiţa". Cîh!

Între timp, un binecunoscut comic adventist, cu multiple doctorate, debitează inepţii de la amvoane. Poate nu ştiaţi: eudaimonia e (doar în capul lui Iacob Coman) "binecuvîntarea dracului" (care are ceva de a face cu norocul) şi antonimul lui eulogia, care - conform aceluiaşi saltimbanc semidoct - e "binecuvîntarea lui Dumnezeu". Acelaşi personaj pestriţ susţine mîntuirea prin eros. Dar numai d-ăla cu acte în regulă. Cîh!

Am mai aflat în luna asta că uniunea română (nu, nu pot fi mai precis) consideră calificarea de psiholog (mă refer la o licenţă în domeniu) incompatibilă cu pastoraţia. Cică "conflict de interese". Cred şi eu - nu care cumva să le dăm o şansă oamenilor la vindecare şi maturitate. "Uniunii române" - oricine ar fi ea în acest caz - eu îi spun "du-te mă!" Cîh!

Poate mă ajutaţi să văd încet-încet şi faţa luminoasă a lunii :)

Formular de nonvaloare

Mi-au căzut astăzi ochii pe un "Formular de evaluare" a studenţilor de la ITA - Cernica. Instrumentul acesta e - cu indulgenţă - o mare prostie. El spune, cu siguranţă, mai multe despre evaluatori decît despre evaluaţi (cum ar fi, de exemplu, că cei care l-au conceput sînt nişte hoţi indolenţi - "formularul" poartă destule urme ale faptului că este adaptarea inabilă a unui chestionar de auto-evaluare). Nu o să mă opresc decît asupra unui singur detaliu - din punctul meu de vedere, cel mai semnificativ.

Unul dintre factorii cotaţi în cadrul secţiunii "Caracter şi spiritualitate" este "Atitudinea faţă de organizaţia bisericii". Descriptorii oferiţi pentru această rubrică sînt: "Manifestă respect faţă de organizaţia bisericii şi liderii săi; Evită critica; Înţelege chemarea sa şi a celorlalţi în cadrul organizaţiei bisericii". Despre ce e vorba aici? Care e, în concepţia birocraţilor de la Cernica, unul dintre - nu ştiu - trei, maxim patru indici ai spiritualităţii (alături de "Practici devoţionale", "Spirit misionar" şi poate "Slujire")? Foarte simplu: obedienţa. Să-ţi cunoşti locul, să nu dai inutil din gură, să respecţi necondiţionat superiorii şi sistemul care le conferă autoritatea.

Vă mai miraţi de ce "corpul pastoral" arată cum arată? Şi de ce este absurd să aşteptăm schimbarea din "sistem"? Spiritualitate înseamnă încă în viziunea multor pastori adventişti docilitate.

PS Apropo, singurul mod în care o asemenea evaluare ar deveni utilă este să se facă nu o dată, la finalul studiilor, ci de două ori, la debutul lor şi la final. Rezultatele evaluate comparativ ar fi o notă indirectă pentru profesori. Ce ziceţi? :)

În sfîrşit

Se rupe tăcerea.

Nişte sodomiţi

Ştiţi cine se numără printre sodomiţii de azi? Pastorii adventişti care au ignorat de-a lungul timpului sesizările în legătură cu abuzatorii de minori din cadrul bisericii. Pastori şi laici adventişti care au impresia că Vasile Fereşteanu este "persecutat" pentru credinţă şi performanţe misionare. Poltroni adventişti care nu vor să-şi ia mîinile de la ochi pentru ca să se confrunte cu realitatea (inclusiv cu propria realitate).

Aceşti sodomiţi ar putea învăţa cîte ceva de la fraţii lor catolici. Episcopul de Bruges şi-a dat recent demisia după ce a recunoscut un abuz săvîrşit chiar de el. Alţii au făcut acelaşi gest pentru simpla asumare a unui eşec pastoral în protejarea victimelor de abuz sexual. Benedict însuşi spunea zilele trecute că "cea mai mare persecuţie a bisericii nu vine de la duşmani din afară, ci rezultă din păcatul din interiorul bisericii, motiv pentru care biserica are o profundă nevoie... nu doar de iertare, ci şi de dreptate. Iertarea nu este un substitut pentru dreptate". Pe cînd un pastor adventist din România care să vorbească în acest fel? Unul singur măcar!