Responsa 1

Aşa cum spuneam, înţeleg perfect mentalitatea care stă în spatele argumentelor lui Florin Lăiu. Existenţa mereu nedemonstrată a unei supra-lumi care defineşte şi domină lumea noastră, luată ca premisă pentru un întreg edificiu intelectual, cît şi pentru o viaţă de om, este Egiptul din care am ieşit. Acum nici zece ani argumentam cot la cot cu Florin, pe Efervescentia, în favoarea decupării celor 70 de săptămîni din Dan. 9 din cele 2300 de "zile" din Dan. 8. Că fostul meu profesor nu poate înţelege sau accepta exodul meu nu mă miră deloc. Eu încă mă încăpăţînez, rău cum sînt, să-l preţuiesc.

Că Dumnezeu poate fi şi altminteri decît istoricist o demonstrează cu prisosinţă milioanele de credincioşi care sînt altceva decît istoricişti. Pentru că Dumnezeu este mereu după chipul şi asemănarea credinciosului, nu invers. Însăşi vorba Genesei cu "chipul şi asemănarea" este doar un semn al neputinţei noastre de a ne concepe zeul neasemenea. Un neam sîngeros, cu apucături naţionaliste şi veleităţi totalitare, nu l-a putut concepe decît pe Dumnezeul Vechiului Testament - un zeu războinic, aflat într-o tumultuoasă relaţie exclusivă cu o unică etnie, patron al unui cult centralizat şi intolerant.

În ciuda spectaculozităţii unora dintre inovaţiile Noului Testament, Dumnezeul creştin nu e cu mult diferit - oamenii nu se schimbă uşor. Imperialismul creştin debutează însă altfel decît cu sabia, şi anume prin lectura abuzivă a Vechiului Testament (fenomen reperabil încă din evanghelii, în mod special în aşa-numitele "profeţii mesianice" împlinite de personajul central). Întreabă orice creştin la ce se referă Isaia cînd scrie "de aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta" (43:4). Niciunul nu-ţi va răspunde că la evreii de acum 2500 de ani, cărora zeul tutelar le promitea restaurare naţională şi glorie eternă, cu preţul distrugerii altor naţii (recitiţi, vă rog, contextul).

Cît sîntem copii, avem impresia că lumea se învîrte în jurul nostru. Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, nu-şi depăşesc niciodată copilăria. Şi cel mai trist mod în care creştinul de azi manifestă acest infantilism este a citi Biblia ca şi cînd ar fi fost scrisă pentru el. Nu, Isaia nu se gîndea la tine cînd punea în gura zeului lui Israel declaraţii de iubire. Nici lui Daniel nu-i treceai prin minte cînd vorbea despre coarne şi sfîrşit de veac. Nici măcar Pavel nu putea concepe că urma să ne certăm pe seama lui două mii de ani mai tîrziu. Nu e iotă în Biblie care să-ţi fie adresată. Cînd citeşti colecţia asta stranie de texte vechi eşti doar un intrus. Tot ce poţi spera e să găseşti în frămîntările autorilor lor un ecou al propriilor nelinişti. Atît.

Certitudini ai despre Dumnezeu doar dacă te-ai îmbătat o viaţă întreagă cu apa chioară a infantilismului nombrilist. Adventiştii, prevăzuţi cică în profeţie, sînt extrem de susceptibili la genul ăsta de orbire arogantă. Grow up!

Vechi prieteni, vechi năravuri

M-am tot gîndit dacă mai am timp şi disponibilitate pentru acest blog. Au fost amici care mi-au sugerat să-l las măcar accesibil, pentru posibile consultări viitoare. Pentru că se mai întîmplă să mă mănînce degetele din cînd în cînd pe cîte un subiect teologic, am decis să revin - adresa blogului rămîne aceeaşi, deşi am modificat (pentru oareşice exactitate) titlul. Voi scrie rar şi imprevizibil.

Am citit de curînd o nouă versiune a obiecţiilor pe care, nu de ieri-alaltăieri, Florin Lăiu le aduce (de data asta în vederea unui public mai larg decît cel de limba română) interpretării adventiste clasice la Daniel (nu ştiu dacă masivul articol e disponibil online, dar puteţi citi destule, mai vechi, aici). În opinia mea, profesorul Lăiu e pe drumul cel bun, dar mai are o bucată de parcurs, poate cea mai dificilă. Nu e deloc întîmplător că studiul său e intitulat "Doctrina sanctuarului"; că încă de pe prima pagină e propusă ca obiect de analiză "teologia [adventistă a] judecăţii şi a sanctuarului"; şi că, la sfîrşit, în formula propusă pentru doctrina adventistă a judecăţii, nu rămîne nici urmă din sanctuar. Cum se realizează această subtilă aneantizare a sanctuarologiei adventiste?

În primul rînd, Florin se distanţează tranşant de proasta tradiţie a ridicării lui EGW la rangul de autoritate interpretativă. Eliberîndu-se astfel hermeneutic, are apoi curajul să recunoască un fapt esenţial, îndelung negat de exegeţii adventişti: nu există nicio legătură între Daniel 8 şi Leviticul 16 (am arătat deja in extenso că înţelegerea adventistă a ritualului levitic este oricum defectuoasă). Ce mai rămîne din "vechile hotare" e doar iluzia istoricistă care extinde aberant profeţia lui Daniel la eschatologia creştină.

Subiectul capitolului 8 din Daniel este "viziunea necurmatei" (hechazon hatamid). Interogaţia din v.13, precum şi răspunsul din v.14 vizează durata suprimării tamid-ului. In mod corect, Florin recunoaşte aici limbajul ritual al jertfelor zilnice, de seara şi dimineaţa, admiţînd (măcar ca primă referinţă) identificarea "cornului cel mic" cu Antioh Epifanul. Întreb: ce legătură există între monarhul seleucid sau imperiul roman / catolic şi anul 457 î.e.n.? Între 457 î.e.n. şi (cel mai probabil) 168 î.e.n, precum şi între 165 î.e.n. şi 70 e.n. nici nu poate fi vorba de vreo eliminare a "necurmatei" (apropo, "seară dimineaţă 2300" nu e deloc greu de interpretat ca număr de jertfe de seara şi dimineaţa suprimate de "cornul cel mic", mai ales ţinînd cont de context - tamid-ul; de altfel, în Dan. 8:26 aceeaşi viziune este numită "viziunea serii şi a dimineţii", accentuînd prin substantivele la singular subiectul profeţiei - "necurmata").

Să mai reamintim că, în Daniel, "vremea sfîrşitului" se referă întotdeauna la "Israelul istoric" (ca în 10:14), singurul la care orice Daniel, de secol VI sau II î.e.n., se putea gîndi? Istoricismul este o aberaţie. Iar 1844 nu are nimic de a face cu Biblia.

Dacă creştinismul ar fi creştin

Iată un sumar de carte ce poate fi citit ca un manifest.

Dacă biserica ar fi creştină...

1. Isus ar fi mai curînd un model de urmat decît obiect al închinării.

2. Evidenţierea potenţialului uman ar fi mai importantă decît condamnarea disfuncţionalităţilor noastre.

3. Reconcilierea ar fi preţuită mai mult decît împărţirea dreptăţii.

4. Un comportament binevoitor ar conta mai mult decît ortodoxia dogmatică.

5. Încurajarea întrebărilor ar preocupa mai mult decît oferirea de răspunsuri.

6. Cercetarea individuală ar fi mai importantă decît uniformitatea comunitară.

7. Împlinirea nevoilor ar prima în detrimentul conservării instituţionale.

8. Pacea ar conta mai mult decît puterea.

9. I-ar păsa mai mult de dragoste decît de sex.

10. Viaţa de acum ar fi mai importantă decît viaţa de apoi.

Adventişti de România II

Remarcam acum trei luni că blogul acesta strînsese deja 600 de cititori din toată lumea. La ora actuală, "adventiştii de România" sînt 1500, iar unii dintre ei - din Duluth (Minnesota), Gloversville (New York), Suwanee (Georgia), Dublin (Irlanda), Pontevedra (Spania), Biella (Italia), Braşov, Cluj-Napoca, Piatra Neamţ - ar merita premii de fidelitate. Sper că, ici şi colo, în măsuri mai mari sau mai mici, acest blog reuşeşte să fie o oglindă benefică sau un reflector necesar.

Vreau doar să-i încurajez pe adventiştii de România să deguste şi ceva teologie biblică (dintre cei 1500 de cititori ai acestui blog, doar vreo 100 au "migrat" spre numaruldeplin.blogspot.com). Nu, nu mă aştept ca un subiect de exegeză apocaliptică să trezească acelaşi interes ca alegerile, să zicem. Dar nici nu cred că trebuie să uităm care sînt lucrurile cu adevărat importante.

În aceeaşi notă, voi posta în următoarele săptămîni mici recenzii la cîteva eforturi teologice care au ca autori adventişti de România. Nu de alta, dar se întîmplă şi lucruri lăudabile printre noi, lucruri care merită cel puţin tot atîta atenţie ca aberaţiile şi abuzurile. Toţi cei care vor să semnaleze mostre de excelenţă în adventismul românesc sînt bineveniţi.

Precizări

Celor care v-au plăcut ultimele două postări apărute în secţiunea "De la cititori" (ma refer la Nevoia de ferestre şi Itinerariul devenirii), vă pot spune că ele vin amîndouă de sub aceeaşi pană. Mă rog, din aceeaşi tastatură. Că Itinerariul promite să fie o serie. Şi că subscriu cu totul la ideile pe care le conţin.

Mai mulţi dintre cei care citesc acest blog şi mă cunosc întrucîtva au ţinut să mă consoleze, detectînd în textele mele de aici o notă de amărăciune. Ţin să îi asigur şi pe această cale că sînt de fapt un om cu zîmbetul pe buze. Nu aş fi început să ţin acest blog dacă era vorba despre o situaţie strict personală (apropo, sînt trei luni de cînd comitetul bisericii din care fac parte mi-a acordat dreptul de recăsătorire, reconfirmîndu-l şi la intervenţia abuzivă a conferinţei şi uniunii, iar o decizie concurentă nu există, nici nu poate exista). Însă faptul că pastorul meu a avut de suferit pentru că a făcut tocmai ce trebuia să facă mi s-a părut scandalos şi nu m-a putut lăsa fără reacţie. Altă frustrare decît aceea că, din momentul divorţului şi pînă la ultimele aberaţii administrative, liderii implicaţi nu au făcut decît să acumuleze abuz peste abuz nu am. Îmi iubesc biserica în ciuda imperfecţiunilor unor oameni.

Prin urmare, acest blog nu se vrea nici un instrument de presiune, nici o răfuială personală, nici o vitrină de neîmpliniri. Aşa cum am spus de la început, vreau doar să răspund unei provocări pe care am lansat-o eu însumi - aceea de a fi exigenţi cu pastorii noştri, încurajînd astfel şi un sănătos spirit critic printre laici, şi un mai înalt sentiment de responsabilitate printre clerici. Tocmai de aceea am vorbit aici şi despre alte subiecte decît cele care mi-au dat ideea blogului, deschizîndu-l chiar şi contribuţiilor altora.

Încă ceva. Fericirea mea nu depinde nicicum de faptul că am sau nu "drept de recăsătorire".

Cîteva explicaţii

În logică, argumentele ad hominem ("cine te crezi?") şi ad baculum ("termină cu postările, că de nu...") sînt socotite fără valoare. Public aici sub pseudonim tocmai pentru a nu uza eu însumi de un argument falacios. Îi încurajez pe cei care comentează, chiar şi în favoarea mea, să nu atace decît subiectele propriu-zise.

Dacă vă întrebaţi "cum este posibil să se acumuleze abuz peste abuz", vă mărturisesc că nici eu nu văd decît două explicaţii (care nu se exclud reciproc): a) incompetenţă sistemică; b) existenţa unui manipulator de excepţie.

De la cititori

Am cîţiva prieteni care se simt şi ei "adventişti de România". Dat fiind că mi-am exprimat de la bun început dispoziţia de a accepta ajutor în alcătuirea acestui index teratologic al adventismului românesc, voi găzdui de acum încolo, cu eticheta "de la cititori", contribuţii, semnate sau nu, scrise de alţii. Socotesc superbe textele care deschid această serie.

A înnegri negrul

Ştiţi care este una dintre atribuţiile de serviciu ale administratorilor de la uniune? Să citească bloguri. Şi, după cum era de aşteptat, mi se sugerează categoric (frumos contradictio in adjecto) să sistez publicarea acestor comentarii, deoarece ele ar fi "denigratoare". Prietenii mei de la uniune uită că nu poţi denigra spunînd adevărul.

Nu, interesul meu nu este să ponegresc Biserica Adventistă. Nici măcar să acuz în mod direct anumite persoane. Scopul meu este să provoc un dialog deschis (ori cel puţin o meditaţie discretă) pe seama unor probleme reale de care ne lovim cu toţii. Este strigător la cer să auzi oameni cu temere de Dumnezeu spunînd: "da, ai dreptate, sînt de acord că nu toate lucrurile sînt în regulă, dar nu putem decît să respectăm obiceiurile şi cutumele româneşti". Şi eventual: "las' că vin alegerile în cîteva luni..."

Nu, indiferenţa şi lipsa de iniţiativă sînt tarele prin excelenţă ale oricărui sistem. Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să ne complacem în ele. Iar comportamentele cu adevărat denigratoare sînt ale celor care nu dau doi bani nici pe legislaţia românească, nici pe regulamentele bisericii, nici pe "cea mai mare poruncă din lege".

Nu, să nu vă surprindă că orice critică, fie ea şi întemeiată, este etichetată drept defăimare. Vă aduceţi aminte de Ieremia 26:11 şi 38:4? Nu sînt profet. Însă a spune adevărul cînd acesta nu convine a fost întotdeauna păcat capital.

PS Unii dintre voi ştiţi deja: de un tratament similar, ba chiar cu reacţii publice, a avut parte şi reînviesperanţa.com. Pentru ca în cele din urmă uniunea să dea un comunicat oficial în încercarea de a reacţiona corect la problema vizată. Doar procesele în instanţă şi articolele de presă ne urnesc în direcţia cea bună?

Verde(-n faţă) şi idealist

Uitasem. Mi-a amintit acum cîţiva ani un distins pastor, membru al comitetului executiv al Uniunii. Am ţinut, în 1997, aşa-numitul „cuvînt al anilor mici” la prima ceremonie de absolvire la care participam în calitate de seminarist. Le ceream atunci laicilor să fie exigenţi cu pastorii lor, să nu le permită plafonarea. Eram verde şi idealist.

Între timp am absolvit şi programul de Master of Divinity de la Universitatea Andrews. Verde nu mai sînt. Iar pastor n-am fost niciodată. Dar, după cum veţi constata, am rămas probabil idealist.

Funcţionează în adventismul românesc anumite mentalităţi şi obiceiuri cu totul absurde şi distructive. N-am cum să fac inventarul lor exhaustiv (afară de faptul că mă ajutaţi dvs.), dar voi încerca să discut aici despre cele de care m-am lovit eu. Îmi voi onora astfel propria provocare.