Religia NU este soluţia

Data viitoare cînd cineva (eventual un pastor) îţi spune că soluţia problemelor tale de familie (de relaţie, în general) este rugăciunea, simte-te liber să-l faci mincinos. Dacă insistă şi adaugă la "reţetă" studiul Bibliei sau implicarea în viaţa bisericii, dă-i una, poate se trezeşte la realitate. Pentru că realitatea atîtor analize statistice, precum şi a observaţiei cu ochiul liber, este că religia nu face nicio diferenţă cînd vine vorba de abuzuri de orice tip, de divorţ, de sex premarital etc. Dimpotrivă, religia complică cel mai adesea dinamicile disfuncţionale de familie, condamnînd oamenii la disperare sau moarte lăuntrică şi privîndu-i de dreptul la asistenţă specializată.

Între ţările occidentale, America, cea mai religioasă dintre ele, are cel mai mic procent de copii care cresc cu ambii părinţi biologici (63%). E doar una dintre multele măsuri ale ipocriziei religioase. Apropo, m-a întrebat cineva dacă exemplele pe care le dădeam aici (în al treilea paragraf) sînt reale sau produsul fanteziei mele. Din păcate, sînt cît se poate de reale. Religia (în speţă adventismul, aşa cum e el practicat în România) n-a făcut nici cît negru sub unghie pentru aceşti oameni. Dimpotrivă.

Casa ADRA

Recent, ADRA România a deschis în judeţul Ilfov un centru de asistenţă pentru victimele abuzului familial (vezi ştirea asta). Nu pot decît să salut această realizare. Astfel de proiecte spun mai mult decît o seamă de prezentări pe tema violenţei în familie. Am doar o singură nedumerire: ştiu că asemenea centre caută să-şi protejeze beneficiarii serviciilor în primul rînd prin discreţie, dar nu pot să pricep cum de ştirea la care am trimis mai sus nu oferă nicio informaţie de contact. Am căutat pe internet, în mod special pe site-ul ANPF, dar nu găsesc niciun număr de telefon pentru Casa ADRA. Se oferă cineva să elimine lacuna?

Idealul biblic al matrimoniului

În idealul biblic cu privire la căsătorie există un aspect cantitativ indubitabil: Dumnezeu a creat o singură femeie pentru omul primordial. Dar a limita căsnicia la atît (una bucată bărbat plus una bucată femeie) este departe de idealul biblic. Pentru că acesta presupune şi un vital aspect calitativ.

Idealul conjugal biblic (gîndiţi-vă la toate imaginile pozitive ale căsătoriei din Vechiul şi Noul Testament) presupune romanţa, erotismul incandescent, afecţiunea şi respectul reciproc, intimitatea profundă, plăcerea de a convieţui şi anxietatea despărţirii. Cînd căsătoria este înţeleasă doar ca o chestiune de aritmetică sau de drept divin, aspectele calitative ale relaţiei dintre soţ şi soţie tind să fie neglijate şi, uneori, ignorate cu totul. Astfel, oameni care profesează deschis o formă sau alta de creştinism ajung să trăiască, în aşteptarea raiului, într-un iad cotidian. Li se spune adesea că asta e "crucea" lor şi că nu au decît s-o poarte voios. Or, în concepţia lui Isus, a-ţi lua crucea înseamnă a-L urma în misiune chiar şi cu preţul vieţii. Nu a rămîne într-o relaţie nefericită şi disfuncţională cu preţul vieţii veşnice.

Nu mai spun că unii folosesc povestea Genezei ca pretext pentru indolenţă - Dumnezeu este Cel care trebuie să-mi furnizeze partenerul, pe care eu îl primesc... ca în somn. Se uită astfel că lui Dumnezeu îi place să creştem, învăţînd să luăm hotărîri înţelepte, fără să aşteptăm totul de-a gata. Doctrina potrivit căreia Dumnezeu alege în locul nostru este o scuză puerilă pentru imaturitatea noastră.

Nimic din cele de mai sus nu se vrea o apologie pentru divorţ. Dar aş putea spune că o căsnicie din care n-a mai rămas decît idealul numeric este tot o formă de divorţ, o trădare a idealului. Şi că vindecarea personală şi în relaţie este mai importantă decît orice dogmă bisericească.

Despre părinţi şi copii

Acum vreo doi ani, am răspuns unei provocări lansate într-un cadru restrîns de mai multe persoane din biserica mea. Ea consta în descrierea a ceea ce aşteaptă tinerii (copiii majori) de la părinţii lor. Cred că merită să reiau aici, în văzul lumii, răspunsul meu de atunci, extinzîndu-l şi orientîndu-l în noi direcţii.

Primul lucru pe care îl aşteaptă copilul devenit adult de la părinte este recunoaşterea independenţei. Un părinte care îşi tratează băiatul de 26 de ani de parcă ar avea 3, 6 sau 13 ani este, literalmente, rămas în urmă. Sînt părinţi care şi-au investit într-atît viaţa în copiii lor (adesea ca unică raţiune de a fi a cuplului), încît, atunci cînd copiii ajung la maturitate, ei (părinţii) rămîn fără scop în viaţă. Astfel, recunoaşterea independenţei nu poate fi ceva ce survine brusc, la 18 ani sau la plecarea de acasă, ci un proces îndelungat, proporţional cu vîrsta şi dezvoltarea copilului, bazat pe un sănătos sentiment de independenţă a părintelui de odrasla sa. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci cînd sugarul nu poate supravieţui neasistat, părintele nu trebuie să uite că identitatea sa nu se reduce la rolul de genitor.

Un alt lucru pe care îl aşteaptă fata de 24 de ani de la părinţii ei este să fie oneşti cu privire la trecutul lor de familie. Un părinte care nu a greşit faţă de copil este, literalmente, un monstru (sensul de bază al acestui cuvînt este "fiinţă mitologică, imaginară, fantastică"). Aşa cum nu există oameni care nu au păcătuit, nu există părinţi care să nu-şi fi rănit în vreun fel copilul. Orice copil ştie unde a fost dezamăgit, frustrat, trădat, maltratat sau abuzat de părinte. Şi cel mai rău lucru pe care îl poate face părintele este să nu recunoască perspectiva copilului sau să se justifice. Ştiu, mai ales în medii puternic religioase, a recunoaşte propriile greşeli este, paradoxal, privit ca o clacare, un eşec, un fiasco spiritual. Şi auzim atît de adesea erezia potrivit căreia trecutul nu trebuie răscolit. Să fie clar, un trecut nerăscolit, necurăţat, nevindecat, te răscoleşte inevitabil, chiar dacă nu admiţi asta.

În fine, dacă este un lucru care nu se schimbă absolut deloc de la vîrsta de 8 minute la cea de 80 de ani, acesta este nevoia de acceptare necondiţionată. Nimic nu este mai grotesc decît părintele care pune condiţii pentru păstrarea relaţiei şi ameninţă cu tot soiul de repercusiuni şi violenţe. Mulţi părinţi confundă relaţia noastră verticală cu Creatorul, bazată pe legăminte condiţionate liber consimţite, cu relaţia lor cu fiii şi fiicele lor. Copilul nu alege să se nască. Relaţia cu părintele, oricum ar fi ea, este o fatalitate, un dat inevitabil. La fel, părinţii nu ar trebui să-şi închipuie că relaţia lor cu progenitura este contractuală. De aceea, cu bune şi rele, cu zîmbete şi lacrimi, copilul tău este copilul tău, iar acceptarea lui (cu tot cu deciziile lui controversabile) nu este opţională. Un părinte care face mutre sau dă din picioare că nu-i convine ce sau cine este copilul lui este exact un copil mic. Cu o vorbă înţeleaptă din bătrîni, grow up :)

Toate aceste remarci sînt, în linii mari, valabile şi pentru relaţia dintre părinţii spirituali (liderii religioşi) şi "oricare dintre aceşti micuţi" (enoriaşii). Pastori care ţin să fie consultaţi în orice decizie şi tind să invadeze teritorii private, care nu pot recunoaşte greşelile proprii, nici măcar flagrante, şi care au impresia că pot dicta superior termenii apartenenţei cuiva la trupul lui Hristos sînt, ca să reiau calificativele de mai sus, rămaşi în urmă, monstruoşi şi infantili.

Ştiaţi că Dumnezeu e divorţat?

Viaţa de familie (poligamă, apropo) a lui Dumnezeu este extrem de tumultoasă, după cum atestă pasaje ca Ieremia 2-3, Ezechiel 16; 23 şi Osea 1-3. Mai mult, Ieremia 3:8 ne spune clar că Dumnezeu e divorţat cu acte în regulă. Extinzînd metafora, El este şi recăsătorit sau, în orice caz, plănuieşte să Se recăsătorească (Apocalipsa 19:7; 21:9).

Într-o cheie ceva mai serioasă, cei care o tot citează pe Ellen White în favoarea ideii că adulterul este singurul "motiv biblic" de divorţ ar trebui să-şi amintească şi de aceste cuvinte ale ei: "Orice femeie care încurajează atenţia unui alt bărbat decît soţul ei, care îi permite avansurile şi este încîntată de revărsarea măgulitoare de afecţiune, adoraţie, dezmierdare este o adulterină, o prostituată." Sînt sigur că această definiţie (inspirată, nu?) a infidelităţii se aplică şi bărbaţilor.

Cred că am scris suficient despre acest subiect. Cine are urechi de auzit să audă.

O carte bună

Nu ştiu dacă pînă acum a atras cineva atenţia asupra acestui titlu. Cred că în contextul actual se poate dovedi extrem de util. Este vorba de Credinţa pe înţelesul copiilor, scrisă de doi profesori de la Universitatea Andrews şi publicată anul trecut chiar de editura Viaţă şi Sănătate. Ce mi-a atras atenţia asupra acestei cărţi? Ultimele cinci capitole, grupate în secţiunea "Cum să-i ajutăm pe copii să depăşească momentele dificile", tratează pe rînd trauma decesului, a divorţului, a abuzului (inclusiv sexual), a unei teologii horror şi a deziluzionării cu privire la biserică. Cel despre abuz începe cu povestea unei congregaţii adventiste decimate de muşamalizarea unui caz de pedofilie şi conţine pagini excelente despre "suspiciunea de abuz" şi "efectele abuzului asupra copiilor".

Necazuri în paradis

Am aflat abia recent de la un bun prieten de scandalul Pitcairn din 2004. Pentru cei care vor mai multe detalii, articolul de acum un an din Vanity Fair care a dat titlul acestui post este mai mult decît edificator. Cei care nu au răbdare să citească cele 10 pagini din Vanity Fair s-ar putea mulţumi cu cele două din The New York Times, scrise chiar în octombrie 2004.

Povestea acestei culturi izolate care a tolerat pedofilia şi incestul este un eventual răspuns la întrebările de genul "cum este posibil ca un adventist să facă aşa ceva?" Pentru cei care nu citesc engleza, spun doar că una dintre victime relatează cum, la 11 ani, a fost violată într-o sîmbătă, după Şcoala de Sabat, de către un coreligionar* de doar 13. Şi cum, ceva mai tîrziu, după un nou viol, a fost bătută de tatăl ei pentru că întîrziase la biserică.

* Trebuie că niciunul dintre minori nu era membru adventist. Dar, în timp ce este adevărat că la ora actuală doar vreo 10 din cei aproape 50 de locuitori formează o grupă adventistă, ei sînt singura biserică de pe insulă, iar sîmbăta este ziua de odihnă "oficială".