Misoginism creştin

Unul dintre cele mai urîte şi mai absurde lucruri din creştinismul contemporan este misoginismul liturgic, în toate formele lui. De la baptistul care nu suportă să audă o femeie predicînd nici măcar la radio (nu, nu fabulez, am dat peste un blog al cărui autor era revoltat că la Vocea Evangheliei realizatoarele de emisiuni frizează interdicţia paulină) pînă la refuzul multor confesiuni de a hirotoni femei, creştinul majoritar este falocrat. Mai mult, el are iluzia caracterului biblic al convingerilor sale misogine.

Cine vrea ca, în baza unor pasaje precum cele din 1 Corinteni 14 şi 1 Timotei 2, femeia să fie "supusă", tăcînd în public şi lăsînd bărbatului "slujba învăţării", ar trebui să nu poată dormi din cauza faptului că poruncile lui Pavel pentru sclavi (1 Corinteni 7:21; Efeseni 6:5-8; Coloseni 3:22; 1 Timotei 6:1-2; Tit 2:9-10) sînt astăzi fără obiect. Sau că "daţi Cezarului ce este al Cezarului" nu poate fi aplicat decît metaforic, prin extensie. Lumea Noului Testament NU trebuie să semene cu lumea noastră pentru ca religia Noului Testament să fie posibilă.

În lumea lui Pavel, ca şi astăzi, relaţiile sociale dintre sexe erau reglate de noţiunea de "ruşine" - un construct care ţine de antropologia culturală, nu de teologie (chiar dacă un autor, inclusiv Pavel, poate argumenta religios în favoarea sau împotriva unei uzanţe culturale). Dacă pentru orientalul Pavel era "ruşinos" (nu păcătos) ca femeia să asume roluri de conducere, lucrurile NU trebuie să stea neapărat la fel azi. Societatea face regulile jocului, nu teologia. O societate matriarhală nu este nebiblică, cum nu este nici egalitarismul contemporan al sexelor (mai apropiat de teologia paulină decît oricare alt model social).

Cît despre hirotonire, merită precizate următoarele:

a. "punerea mîinilor" a fost practicată în biserica primară în primul rînd în asociere cu botezul, orice nou credicios animat de Duhul beneficiind de ea (a se vedea Fapte 8:17-19; 19:6; Evrei 6:2);

b. bolnavii puteau fi şi ei hirotoniţi (vezi Fapte 28:8 sau numeroasele pasaje din evanghelii în care Isus Însuşi face acest lucru) - lucru sugerat şi în Iacov 5:14, singurul pasaj unde rugăciunea este făcută "deasupra" cuiva (în termeni tehnici, singura ocurenţă a lui proseuchomai cu prepoziţia epi);

c. nu este exclus ca primii creştini să fi hirotonit, în sensul învestirii pentru slujire sau în poziţii de autoritate, şi diaconesele - ştim sigur, din canoanele unor sinoade, că biserica imperială hirotonea şi femei (vezi de exemplu canonul XV al Sinodului ecumenic de la Chalcedon - mijlocul secolului V);

d. funcţia pastorală de azi (limitez intenţionat discuţia doar la neoprotestantism) este o invenţie culturală modernă, fără precedent explicit în Noul Testament şi fără legătură cu hirotonirea nou-testamentală - termenul tehnic de "pastor" începe să fie aplicat liderului comunităţii religioase abia în timpul Reformei din secolul XVI, la Calvin şi Zwingli (în NT, apare o singură dată, în Efeseni 4:11, fără detalii şi în evidentă subordonare profetului - rol jucat fără probleme de-a lungul întregii istorii biblice şi extra-biblice şi de către femei);

e. în fine, circulă în mediile religioase creştine o idee complet eronată, şi anume că pastorul (preotul) e hirotonit după modelul preotului veterotestamentar; or, nici Exod 29, nici Levitic 8, nici vreun alt pasaj biblic nu menţionează "punerea mîinilor" ca parte a ritualului de consacrare a preoţilor aaronici (doar leviţii - categorie cultică distinctă de cea a kohanim-ilor - au fost învestiţi în funcţie prin punerea mîinilor întregii congregaţii israelite; cf. Numeri 8:10).

Mai mult, teologia Noului Testament face din orice credincios al lui Hristos mare preot cu acces deplin în Sancta Sanctorum celestă. Pastorul de secol XXI poate fi bărbat sau femeie, în funcţie de contextul cultural, şi nu are nevoie pentru învestire de un ritual antic. Iar dacă o femeie nu poate fi hirotonită, pastorii adventişti trebuie să renunţe la practica "punerii mîinilor" deasupra cuplurilor pe care le căsătoresc. Ironia sorţii, nu? Pînă şi cei mai înverşunaţi denunţători ai feminismului pătruns în biserică au hirotonit femei toată viaţa lor.

Fricoşilor? Moartea a doua

Vă recomand fără rezerve această ediție din seria Oameni şi perspective. Nu vă lăsaţi înşelaţi de titlul emisiunii - tematica este mult mai bogată şi mai interesantă decît promite titlul. Vreau să remarcaţi în mod special "closing statement"-urile celor doi invitaţi. Toată abordarea propusă de Cornel Dărvăşan (mult spus "propusă", mai curînd expusă inerţial) se rezumă la un singur cuvînt: "frică". Mă tem că este exact frica din texte precum Matei 25:25, 1 Ioan 4:18, Apocalipsa 21:8 (Cornel, cu apetitul lui pentru memorat referinţe biblice, trebuie că ştie foarte bine ce spun toate aceste pasaje).

Dragostea e o chestiune de curaj. Dragostea te face vulnerabil - după cum vulnerabil S-a făcut Isus, "pînă la moarte, şi încă moarte de cruce", atunci cînd "i-a iubit pe ai Săi pînă la capăt", inclusiv pe trădător (Cornel vă poate da referinţele). Dragostea înseamnă să trăieşti în zbucium, să regîndeşti morala cu fiecare decizie pe care trebuie s-o iei (nu, n-am zis că e comod). Înseamnă să ai curajul să pui omul deasupra oricărei reguli. Noi am minţi să salvăm o viaţă (chit că minciuna e incriminată de "Cele zece cuvinte"), dar pierdem vremea întrebîndu-ne, de exemplu, dacă homosexualitatea e interzisă cultural sau moral (nu ştiu care e diferenţa) în Vechiul Testament - ratînd astfel şansa de a întinde mîna unui om (din nou, nu sînt pro-gay, sînt pro-curaj moral).

Pentru că penultima paranteză de mai sus n-are cum să fi trecut neobservată, vă întreb doar atît: de ce natură erau poruncile VT cu privire la levirat - morală sau culturală?

E trist că tineri precum Cornel predică o teologie a fricii. Dumnezeu admiră curajul celui care preferă să străbată "nisipuri mişcătoare" în căutarea semenului. Pentru că singurul absolut care ne este dat e relaţia cu cel care ne seamănă în ciuda oricărei prejudecăţi religioase.

Şi pentru că tot vorbim aici de frică, e cazul să spulberăm un mit care îi ţine pe mulţi adventişti sub jugul fricii - "relele aparenţe". Textul (unicul) pe care se bazează o întreagă obsesie pseudo-etică cu "ceea ce izbeşte ochii" (tot Cornel vă dă "trimiterea") e de găsit în 1 Tesaloniceni 5:19-22. Cornilescu, asemenea multor traduceri respectabile (vezi KJV folosit de EGW), are la versetul 22 "feriţi-vă de orice se pare rău". Ştim astăzi cu certitudine (nu intru aici în detaliile lingvistice) ca aceasta este o traducere eronată. NTR sună (sintetic, eficient) astfel: "feriţi-vă de orice rău" (mot à mot, uşor arhaic, am putea echivala cu "feriţi-vă de orice înfăţişare de rău", adică de orice "fel de"). Mai mult, nu doar că acest îndemn al lui Pavel nu condamnă creştinul la o dubioasă superficialitate (vai!, "aparenţe rele"), ci are şi un context extrem de precis - analiza critică a producţiilor profetice. O chestiune de hermeneutică, nu de etică. Etica începe abia cu temeritatea celor care sînt dispuşi să problematizeze - aceştia, indiferent de cîte ori "au greşit" iubind, nu vor muri a doua oară.

Umor editorial

Aflat ieri sau alaltăieri în trecere pe la un amic, am răsfoit un număr recent al revistei re:spiro (nu ştiu multe despre ea, n-o caut cu lumînarea, pur şi simplu s-a întîmplat). Am rîs copios cînd, ajuns la mijlocul revistei, am dat peste un spread cu "Ordinea evenimentelor finale". E drept, numărul pare dedicat eschatologiei. Totuşi, mi-e greu să-mi imaginez adolescentul de azi ezitînd între fabuloasele spread-uri din National Geographic, cu cine ştie ce splendidă minune a naturii, sau vreun deocheat centerfold din Playboy, cu alt gen de minune a naturii, şi "poster"-ul cu desfăşurătorul sfîrşitului din re:spiro. Asemenea "realizări" aveau probabil sens în copilăria publicisticii adventiste (acum un secol şi jumătate), dar astăzi nu sînt decît puerile.

Cursuri de Biblie

Open Yale Courses este un proiect admirabil. Pagina dedicată teologiei conţine deja cîte un curs de VT şi NT. Mai jos aveți unul dintre ele subtitrat în română (acelaşi user de pe YouTube are şi altele, măcar fragmentar).

Protest

Veţi fi auzit sau văzut deja cîte ceva despre povestea Georgianei Munteanu. Modul în care presa din România tratează cazul (mai ales emisiunea "Acces direct" de la Antena 1) este de-a dreptul revoltător. De la prost început, Georgiana şi profesoara ei au fost etichetate drept "iubite". Pudibonderia românească ocoleşte termenul "lesbiană" (pentru profesoară), iar prostia crasă românească nu reuşeşte să numească relaţia intimă (emoţional, sexual) dintre un adult şi un minor (fie ea şi prezumată) "abuz". În asemenea relaţii NU poate fi vorba de dragoste, nici de iubiţi/iubite. Evident, în timp ce Georgiana este revictimizată (dacă povestea ei este autentică) în mod public, uniunea face un exerciţiu inutil de imagine, dînd un comunicat (pe care îl găsiţi aici) general şi fără obiect (nimeni nu formulase acuzaţii la nivelul bisericii sau al membrilor ei în ansamblu).

Protestez prin urmare împotriva oamenilor de presă imbecili care au avut de a face cu acest caz (şi altele asemenea) şi împotriva educatorilor (inclusiv a celor religioşi) care nu-şi fac treaba.

Addendum

Am găsit mai demult aici cîteva reflecţii extrem de pertinente cu privire la pedilavium. Spicuiesc din concluzii:

Nu este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu când cineva practică spălarea picioarelor înainte de Cina Domnului pentru că nu există o interdicţie în acest sens.

Este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu când cineva impune altora practica spălării picioarelor ca şi condiţie obligatorie pentru mântuirea sufletului.

Este greşit când creştinii se despart sau nu se acceptă din pricina practicării sau respingerii practicii spălării picioarelor înainte de Cina Domnului.

Acelaşi spirit deschis, autentic creştin, poate fi întîlnit în anumite biserici baptiste, în care se serveşte la Cină atît vin, cît şi must. A fi împreună e astfel pus deasupra unui diferend doctrinar.

Am dat între timp peste o scrisoare a EGW din 1893, în care povesteşte cum un pastor de altă confesiune a vizitat într-o sîmbătă o biserică adventistă. S-a întîmplat să fie programată Cina. Pastorul respectiv a fost invitat să li se alăture membrilor la spălarea picioarelor, dar el a preferat să privească doar. A întrebat dacă spălarea picioarelor era obligatorie pentru participarea la împărtăşanie, iar răspunsul pe care l-a primit a fost un neezitant "nu". Astfel, a participat la Cină fără "actul umilinţei" şi a mărturisit mai apoi că sabatul acela a fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa lui. Comparaţi relatarea asta cu cea din comment-urile la postul anterior cu privire la Regina Sofia a Spaniei.

În fine, poate că strîmbaţi din nas cînd mă vedeţi scriind despre "cretinismul adventist". Ţin să vă asigur că nu e o vorbă spusă la mînie sau o exagerare. Îmi pare un diagnostic precis. Cretinismul este o boală tristă, în care un deficit hormonal împiedică dezvoltarea normală a creierului, ducînd la retard mintal. Nu vorbea Apostolul însuşi despre creştini care rămîn galactofagi cînd ar fi trebuit să treacă de mult la diete mai consistente?

"Pedobaptismul"

Acum aproape un deceniu, un coleg de clasă scria o teză de licenţă despre tradiţia botezului copiilor. Într-o zi, un profesor l-a întrebat despre ce scrie şi colegul meu a răspuns cu termenul tehnic: "despre pedobaptism". La care eminentul profesor: "aha, despre spălarea picioarelor". Evident, noi am rîs bine, iar profesorul şi-a continuat drumul (şi cariera didactică) netulburat.

Ştiaţi că în Biserica Adventistă (aia "adevărată", de România) nu poţi fi exclus pentru neparticiparea la "Sfînta Cină" (împărtăşanie), dar poţi fi exclus pentru că îndrăzneşti să nu faci "spălarea picioarelor"? Da, să nu vă miraţi, aşa arată cre(ş)tinismul adventist român. Lucrul ăsta n-ar fi trist dacă n-am pretinde că ştim Biblia din scoarţă în scoarţă.

În primul rînd, în secolul I spălarea picioarelor nu era o formă fără fond - picioarele ucenicilor nu au fost "prespălate". Ele chiar purtau praful şi sudoarea drumului. În al doilea rînd, în mod normal sarcina spălării picioarelor revenea unui sclav, unui servitor. Gestul lui Isus este revoluţionar şi are greutate doar într-un context cultural structurat ierarhic. În al treilea rînd, spălarea picioarelor şi împărtăşirea cu pîine şi vin nu sînt niciunde asociate în Noul Testament. Cea dintîi apare doar în Evanghelia după Ioan (într-un context teologic specific), cea de pe urmă în sinoptici (şi la Pavel).

Dacă creştinul de secol XXI vrea să păstreze semnificaţia morală a gestului hristic, ar trebui să-l adapteze actualelor axe de inegalitate socială şi practici de ospitalitate (ar fi interesant, de exemplu, dacă liderii bărbaţi ai bisericii s-ar ocupa de pregătirea, aranjarea şi strînsul mesei Cinei, şi le-ar lăsa pe femeile lideri să îndeplinească partea publică a împărtăşaniei - am incorpora astfel mesajul revoluţionar al lui Isus în chiar ceremonialul pîinii şi vinului). Oricum, ultimul lucru la care creştinul de orice secol ar trebui să se gîndească este cum să folosească simbolistica ruperii de bariere din Evanghelie pentru a crea noi ziduri de despărţire.

PS Pentru cei care n-au rîs la primul paragraf, şi poate nici mai apoi, menţionez că această postare are tot atît de a face cu pedobaptismul pe cît are obsesia lui Mort din The Penguins of Madagascar cu pedofilia ;)