Semnul legămîntului

Înainte de a prezenta motivele pentru care acest adventist de România încă sabatizează, trebuie să mai eliminăm un motiv greşit. De la Joseph Bates încoace, există în teologia adventistă ideea sabatului ca "semn perpetuu". Adventiştii de astăzi o recită ca pe o mantră, dar mă îndoiesc că îi cercetează temeiurile biblice sau că îl citesc măcar pe Bates (a doua ediţie a cărţii lui, disponibilă aici, ar trebui să fie lectură obligatorie ca anti-model exegetico-teologic pentru orice adventist).

În primul rînd, se ştie că perpetuitatea este condiţionată în Vechiul Testament (nu, nicăieri în Noul Testament nu se vorbeşte despre sabat ca "semn"). Bates îşi întemeiază demonstraţia cu privire la sabat pe Exod 31:16. Dar haideţi să vedem în ce alte contexte mai apare sintagma de "legămînt veşnic": în Geneza 17, de exemplu, unde e vorba de circumcizie (dacă, potrivit lui Bates, sabatul e valabil şi pentru "adevăratul Israel", de ce n-ar fi şi circumcizia?); sau în 2 Samuel 23:5, unde vorbeşte David despre un legămînt cu casa regală (evident, abandonat de mult).

În al doilea rînd, Noul Testament vorbeşte explicit despre un "nou legămînt". Or, semnul acestui nou legămînt este "cina domnească". De unde ştim acest lucru? Din Luca şi Pavel: "acest pahar este legămîntul cel nou" şi "să faceţi lucrul acesta întru amintirea Mea" (Luca 22:19-20; 1 Corinteni 11:24-25). Genitivul din această ultimă expresie poate foarte bine (şi gramatical, şi teologic) să fie subiectiv - "pentru ca să-Mi aduc aminte" (de promisiunea banchetului Împărăţiei). Acelaşi limbaj fusese folosit în Geneza 9:12-17, cu ocazia încheierii primului legămînt menţionat în Biblie: arcul policrom din nor trebuia să-i amintească lui Dumnezeu de legămîntul făcut cu "vieţuitoarele de orice trup". De altfel, Luca insistă: Isus însuşi este semn, mai ales prin moartea şi învierea Sa (Luca 2:34; 11:29-30).

Noul Legămînt nu cunoaşte alt semn decît Hristos. El este singurul "semn perpetuu". În virtutea Lui sîntem mîntuiţi. Pavel, însemnatul întru Hristos (Galateni 6:17), nu concepea să se laude cu altceva decît cu crucea Lui (Galateni 6:14).

Gustar augúst - áugust gustos

Să înoţi la apus în oglinda aproape netulburată a unui lac mare cît cerul senin de deasupra. Să te îmbeţi cu mirosul dulce de ardei capia sfîrîind pe plită. Să stai tihnit la taclale cu amici (ocheadă la Verbo şi Keter), cînd lumina e aurie afară toată ziua, iar nopţile-s de un laodiceanism perfect. Să te lingi pe bot după un harbuz zemos sau să te droghezi cu parfumul tare al unui pepene galben, încă netranşat.

Să te minunezi cînd în adventismul românesc se întîmplă şi aşa ceva. Să te enervezi că alma mater publică şi asemenea idioţenii. Să surîzi de unul singur cînd Edi afirmă că Isus a fost un umanist, nu un creştin.

Educaţie elementară

Ca să decidem în ce măsură sabatul este relevant şi astăzi, trebuie să facem cîteva observaţii. În primul rînd, indiferent de semnificaţia exactă atribuită, "învăţăturile începătoare ale lumii" (Galateni 4:3.9; Coloseni 2:8.20) corespund perioadei de dinainte de Hristos. Pentru păgîni, asta a însemnat vremea închinării idolatre (dedicată "elementelor"); pentru evrei, epoca umbrelor elementare ale legii lui Moise. Ieşirea de "sub robia învăţăturilor începătoare" coincide cu răscumpărarea celor de "sub lege".

A doua observaţie se referă la Coloseni 2:16. Tripleta "sărbătoare, lună nouă, sabat" se regăseşte de mai multe ori în Vechiul Testament (1 Cronici 23:31; 2 Cronici 2:3; 8:13; 31:3; Neemia 10:34; Ezechiel 45:17). Ea numeşte rezumativ întregul calendar religios iudaic (care include sabatul săptămînal - vezi Leviticul 23 şi Numeri 28). În plus, pluralul "sabate" (în ebraică sau greacă) nu se referă niciodată la "sărbători" (Pavel nu e nici el bătut în cap să se refere de două ori într-o enumerare la acelaşi lucru).

În fine, cei care susţin că sabatul nu este o "umbră a lucrurilor viitoare" nu au citit Evrei 4. Sabatul este o anticipare a "neprihănirii prin credinţă". Sabatul este promisiunea restaurării prezenţei lui Dumnezeu în lume, prezenţă odihnitoare de care se împărtăşesc toţi cei care cred. Sabatul este semnul unui legămînt vetust. Realitatea ("trupul") este Hristos - templul, shekinah, acţiunea mîntuitoare a lui Dumnezeu, omul nou, semnul sfîrşitului.

'Plecaţi de la Mine!'

În evanghelia atribuită lui Matei există două instanţe în care Isus le spune, la modul virtual, unor oameni "plecaţi de la Mine!" Eu cred că este vorba despre aceiaşi oameni: cei care nu-l recunosc pe Isus în foamea, setea, imigraţia, sărăcia, boala şi nedreptatea din jurul lor (Matei 25:41-46) sînt prea ocupaţi să profetizeze, exorcizeze şi să facă "experienţe" (Matei 7:21-23). Religia poate fi într-adevăr un drog. Omul religios se îmbată foarte uşor cu obsesiile lui religioase - dogmatice, spirituale, senzaţionaliste. Formalismul religios nu trebuie să fie searbăd pentru ca să fie dăunător. Discuţiile de la "şcoala" de sabat sau de duminică pot fi palpitante. Închinarea poate fi impresionantă (incluzînd eventual vindecări şi exorcisme). "Rapoartele misionare" pot fi lacrimogene. Nimic rău în toate astea - Isus profeţea, desdemoniza şi îi lăsa pe toţi cu gura căscată. Dar practica religioasă nu spune nimic despre moralitatea practicantului. Creştinismul începe (dacă începe) în momentul în care ieşi pe uşa bisericii, în care laşi Biblia din mînă, în care singura minune care se petrece eşti chiar tu. Avea dreptate Nietzsche: "Să fii cu adevărat creştin înseamnă să nu-ţi pese deloc de dogme, ritualuri, preoţi, biserică, teologie."

PS S-a reaprins în America disputa cu privire la căsătoria non-heterosexuală. Încă un spectacol trist de confuzie religioasă. Nu e nimic moral în acuplarea unui mascul cu o femelă. Căsătoria heterosexuală are mai mult de a face cu perpetuarea speciei decît cu orice altceva. Conservatorismul religios este astfel o demonstraţie sociologică a evoluţionismului.

Şapte zile lustrale III

Pentru ca să înţelegi ce-i cu 7-le din Geneza 1, trebuie să fi priceput mai întîi sistemul ceremonial descris în Exodul, Leviticul, Numeri şi, parţial, Deuteronom (anticipat, evident, în secţiuni din Geneza). 7 este cifra templului. Şi sanctuarul mobil din perioada predinastică, şi templul lui Solomon (construit timp de şapte ani) au fost inaugurate în cîte şapte zile. Orice stropire purificatoare se face de şapte ori. Calendarul religios începe şi se termină cu sărbători care ţin cîte şapte zile. În fiecare zi de sărbătoare se jertfesc şapte miei. Sînt şapte "sabate ceremoniale" (buclucaşă expresie) peste an. Sînt şapte candele în sfeşnic. Iar jubileul îşi are rădăcina în cele şapte săptămîni ale "cincizecimii".

În primele trei zile ale creaţiei, Dumnezeu "întinde cortul" lumii. În următoarele trei, îl mobilează şi îl populează. În ziua a şaptea, intră în odihna Lui. 7-le creaţiei este 7-le unei sfinţiri de templu. Dumnezeu a creat pentru ca să Se simtă acasă (principiu antropic?).

Şapte este cifra "ritualurilor de trecere", a pragurilor - orice prunc (inclusiv de animal) stă şapte zile cu mama lui (înainte de fi "închinat", daca e întîi născut, şi / sau circumcis, dacă e băiat), o nuntă durează şapte zile, sînt şapte zile de bocet. Naşterea lumii nu putea avea loc decît în 7, aşa cum refacerea lumii este închipuită apocaliptic în serii purificatoare de şapte. Poate nicăieri nu este ilustrată mai bine simbolistica lustrală şi odihnitoare a lui 7 decît în modul în care David a purtat a doua oară (adică după episodul cu mîna lui Uza) chivotul către Ierusalim. După fiecare şase paşi urma o jertfă - o jertfă dublă, identică cu jertfa de "ispăşire" folosită la inaugurarea şi reinaugurarea - de fiecare Yom Kippur - a templului.

'Prooftexting' cu dedicaţie

Prietenului meu Cornel Dărvăşan:

Să nu fiţi duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine, pentru că este bine pentru inimă să fie întărită prin har, nu prin porunci cu privire la mâncare, porunci care nu i-au ajutat pe cei ce au ascultat de ele! (Evrei 13:9 NTR)

Şapte zile lustrale II

Buuun. Să reluăm şi să amplificăm două idei din postarea anterioară. Cum?! Geneza 1 şi 2 nu sînt istorice? Ba da. Ele sînt documente istorice care prezintă concepţii de acum vreo 3000 de ani ("vreo" înseamnă aici "plus / minus nişte secole") despre lume şi divinitate. Mai mult de atît nu putem spune. Textul biblic nu sugerează niciunde că vreun verset al Genezei a fost "primit" în mod supranatural, în viziune sau altminteri (şi de ne-ar da de înţeles aşa ceva, ştim bine că orice viziune reflectă cunoştinţele profetului la momentul primirii ei). Pînă şi cele mai conservatoare interpretări aşază un mileniu între potop, de exemplu, şi istorisirea lui biblică. Ia gîndiţi-vă: cîte lucruri aţi putea povesti despre românii de acum 1000 de ani? Dar despre obiceiurile lor?

Geneza este cartea lui al-kén: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa... De aceea cetatea a fost numită Babel... De aceea fîntîna aceea s-a numit... De aceea s-a dat lui Esau numele Edom... De aceea i-a pus numele... De aceea, pînă în ziua de azi, israeliţii nu mănîncă [nervul sciatic?]." În plus, pentru un antic genealogiile erau extrem de importante, conferind ordine şi identitate. Chiar şi la începutul "erei noastre", autorii Noului Testament ţineau să demonstreze o anumită ascendenţă a lui Isus (drepturile, fie şi simbolice, depindeau funciar de origini - vezi discuţia despre Isus ca preot din Evrei). În schimb, pentru noi - cetăţeni ai universului - abia dacă mai contează că Isus era evreu, cu atît mai puţin că era evreu de un trib sau de altul. Ca să explice existenţa unui lucru, anticii spuneau o poveste. Noi îl demontăm să-i aflăm mecanismul.

Prin urmare, cînd spun că Geneza 1 şi 2 sînt două mituri, vreau să spun exact ce spun. Adevărul istoric este imposibil de stabilit şi, pentru teologie, cu totul irelevant. Aşa cum teologizăm pe baza unei poezii (Psalmul 23), a unui extaz mistic (Ezechiel 1; Apocalipsa 13) sau a unei parabole (Luca 16) - texte care nu au nimic de a face cu realitatea ştiinţifică sau istorică -, facem teologie şi plecînd de la miturile Genezei. Şi ar trebui să facem teologie - asta era a doua idee de amplificat - şi inspiraţi de structura atomului. Sau de fiziologia creierului. Sau de quasari şi găuri negre. Dezidentificîndu-L pe Dumnezeu cu lumea, miturile Genezei ne învaţă să citim universul ca pe un text - revelaţie supremă a Creatorului. Apropo: găurile negre sînt de la diavolul? Dar entropia?

În fine, ţin să arunc în aer două mituri (ca să vezi!) exegetice legate de Geneza 1. Vebul bará (din "la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul) e folosit şi în Gn. 1:21.27 referitor la crearea monştrilor marini şi a tuturor "sufletelor vii" din ape şi din aer, şi - respectiv - la crearea bărbatului şi a femeii. Mai mult, pasaje precum cele din Is. 43:7; 45:7.12.18; Amos 4:13 demonstrează că este sinonim cu yatzár (cel din Gn. 2:7.19) şi asáh (cel mai folosit verb ebraic pentru "a face"). Prin urmare, nici urmă de ex nihilo în Geneza 1. Iar tóhu vabóhu ("pustiu şi gol") se referă la pămînt nelocuit. Această asociere de cuvinte apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Gn. 1:2; Is. 34:11; Ier. 4:23 - de altfel singurele ocurenţe ale lui bóhu) şi nu are nimic de a face cu "haosul primordial".

Şapte zile lustrale I

Deci Geneza 1 şi 2. Ia să vedem.

Cel mai mare obstacol în înţelegerea corectă a acestor două capitole este, oarecum paradoxal, familiaritatea excesivă. Oricine s-a apucat vreodată să citească Biblia a ajuns măcar pînă la capitolul 5, unde apare prima listă anostă de nume şi cifre. Iar azi, în contextul militantismului creaţionist, toată lumea (de oricare parte a baricadei) are impresia că e la curent cu versiunea biblică a originilor, citîndu-o adulativ sau contestatar. Cîţi oare citesc însă atent aceste două capitole de Geneză? Cîţi sînt cei care se transpun în pielea unui cititor (auditor?) de acum trei milenii, făcîndu-se că uită tot ce ştim ştiinţific la început de mileniu trei? Cîţi sînt cei care înţeleg ce citesc, nu ce ar vrea să citească?

De exemplu, cuvîntul "pămînt" (ebr. éretz) nu înseamnă niciodată în Vechiul Testament planeta Pămînt. Iar "cerurile" (ebr. shamáim) nu se referă nici la atmosferă, nici la spaţiul cosmic. "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" nu are nimic de a face cu planeta pe care o populăm, cu sistemul solar, cu galaxia Calea lactee (un pleonasm etimologic, dat fiind că "galaxie" provine din cuvîntul grecesc pentru lapte), cu universul vizibil. Lumea descrisă în Geneza 1 nu seamănă cu cea în care locuim noi (găsiţi aici o excelentă reprezentare a cosmologiei biblice). "Cerurile" sînt o boltă între ape (Gn. 1:7-8), iar "pămîntul" este uscatul (Gn. 1:9-10). Soarele, luna şi stelele nu sînt decît nişte "lumini" ce se mişcă ritmic pe cupola cerească (Gn. 1:14-15). A încerca să armonizezi Geneza 1 cu ştiinţa secolului XXI e ca şi cînd ţii să o împaci pe baba Dochia cu meteorologia.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l remarcăm este că Geneza 1 şi Geneza 2 nu spun aceeaşi poveste a originilor. Faptul că tetragrammaton-ul lipseşte din primul capitol e doar un indiciu incidental. Mai importante sînt diferenţele operaţionale şi de secvenţă. În Geneza 1, vegetaţia apare din pămînt în a treia zi, păsările zboară sub bolta cerului încă din a cincea, iar omul pare să fie ultimul act al creaţiei (dacă ignorăm sabatizarea). În Geneza 2, omul este modelat din lut şi adus la viaţă înainte să existe vegetaţie şi faună, Edenul este o oază în pustiu, dăruită omului (cu tot cu interdicţia de a mînca din "pomul cunoştinţei") pe cînd acesta era încă holtei, iar înaripatele şi patrupedele apar doar în încercarea (eşuată) de a găsi companie pentru om. Mai mult, în Geneza 1 animalele par să apară spontan, precum vegetaţia (Gn. 1:24 foloseşte aceeaşi terminologie - "să dea pămîntul" - ca şi Gn. 1:12), pe cînd în Geneza 2:19 Dumnezeu modelează din lut, ca pe om, toate "fiarelui cîmpului" şi toate "păsările cerului".

Avem astfel în Geneza 1 şi 2 două mituri ale originilor. Dincolo de faptul că reflectă şi sistematizează o viziune empirică mai mult sau mai puţin coerentă a lumii, un mit ale originilor este în primul rînd teologie. Iar aici trebuie remarcată natura polemică a miturilor biblice. Dumnezeu nu se confundă cu forţele naturii, nici nu are concurenţă zeiască. Monoteismul acestor mituri biblice fundamentează efectiv naturalismul.

Fervori identitare

Una dintre ocupaţiile cele mai ridicole şi oţioase ale unor lideri adventişti ai momentului (de la noi şi de aiurea) este să definească ce anume este acela "adventism" şi, mai ales, ce nu este "adventism". Astfel, Florin Lăiu şi Cliffy Goldstein ne tot spun în ultima vreme ce poate şi ce nu poate crede un "adventist serios" sau "onest". La mijloc sînt cel mai adesea chestiuni legate de origini, devenite emblematice pentru fundamentalismul creştin şi - în aparenţă - vitale pentru doctrina adventistă a sabatului.

În primul rînd, mi-e imposibil să înţeleg în virtutea cărui drept excepţional ne oferă aceşti corifei "singurele" definiţii valabile ale "adventismului". A vorbi în numele "adventismului", ca şi cînd acesta ar avea o realitate ideală, ruptă de comunitatea policromă a milioane de credincioşi (şi mai puţin credincioşi), este o încumetare şi un abuz. Cliffy şi Florin uită că ei nu sînt decît nişte adventişti, nu adventiştii prin excelenţă, nişte voci în adventism, nu vocea adventismului. De asemenea, ei fac o tristă confuzie - între adventism şi doctrina adventistă. În fapt, Cliffy şi Florin sînt departe de a avea aceeaşi doctrină (în toate detaliile), lucru care nu-i împiedică să fie, în egală măsură, adventişti. Iar eu sabatizez, mănînc în general vegetarian şi aştept un sfîrşit al lumii fără să cred în creaţia în "şapte zile literale", fără să fac vreo deosebire între animale curate şi necurate, şi fără să citesc istoricist apocaliptica biblică. A da, şi fără să (mai) fiu (în mod formal) adventist.

Încă mai important, tot acest cabraj dogmatic este profund superficial (dacă admiteţi oximoronul), dat fiind că transformă ţînţari în armăsari. Mîntuirea creştină nu ţine nici măcar de sabatizare, mîncare sau expectativă eschatologică, darămite de edificiul doctrinar care le justifică. Cum faci teologie contează mult mai mult decît ce teologie faci. Iar dacă iubeşti (cu toate riscurile de rigoare) sau nu e infinit mai important decît dacă teologizezi sau nu.

În plus, nu înţeleg ce-i cu discriminarea asta: pe cînd nişte "indicaţii preţioase" pentru ce anume să creadă un fost adventist, cel mai probabil neserios şi neonest?