Se împlinesc azi trei ani de cînd am început să scriu "Adventist de România". Singurul mod rezonabil în care înţeleg să sărbătoresc este să vă anunţ că aceasta e ultima mea postare aici. Trei ani de zile par să fi fost suficienţi şi pentru alţii să spună tot ce au avut de spus :)
Cel care a profitat cel mai mult de pe urma acestui blog sînt eu. Mi-am făcut noi prieteni, am avut şansa unor dialoguri îmbogăţitoare, mi-am împlinit plăcerea de a scrie. Sînt bucuros că am deschis uşa, recunoscător celor care au intrat.
Blogul rămîne disponibil pentru lectură. Dezactivez însă de acum posibilitatea de a mai posta comentarii. Tuturor cititorilor mei, indiferent pe ce drum se află, numai bine!
luni, 16 ianuarie 2012
miercuri, 11 ianuarie 2012
Adevăratul dar
"Viaţa este darul lui Dumnezeu." Am reauzit recent vorba asta goală. Ceea ce majoritatea credincioşilor uită să-ţi spună este că viaţa la care se referă nu este viaţa asta, pe care o ştim cu toţii. Nuuu, nici pe departe! Darul lui Dumnezeu, adevărata viaţă, e viaţa veşnică - viaţa dincolo de moarte (în oricare dintre variantele ei dogmatice). Viaţa asta, viaţa noastră cea de toate zilele, e doar un test, o ispită căreia trebuie să-i rezişti. Ai grijă ce faci cu "darul lui Dumnezeu"! El stă cu ochii pe tine şi, în funcţie de viaţa asta, îţi dă sau îţi refuză Viaţa.
Aşa se face că orice credincios care se ia în serios trăieşte cu sabia lui Damocles deasupra capului. "Uşa harului" ţi se poate oricînd trînti în nas. "Faţa Domnului" trebuie în permanenţă căutată - cît mai e de găsit. Adevăratul dar al lui Dumnezeu e moartea. Ea aduce, de bine, de rău, eliberarea din mizeria credinţei. Pînă una-alta, trebuie încă să te întrebi: e păcat să faci sex oral? Dumezeu e cu ochii pe tine! Ţi-a dat nu doar darul vieţii, ci şi un manual de întrebuinţare. Ferească sfîntul să nu găseşti în el răspunsuri la toate întrebările!
PS Nici n-am intrat în "problema suferinţei", ca să pomenesc afirmaţiile explicite ale multor teologi potrivit cărora moartea e un har.
Aşa se face că orice credincios care se ia în serios trăieşte cu sabia lui Damocles deasupra capului. "Uşa harului" ţi se poate oricînd trînti în nas. "Faţa Domnului" trebuie în permanenţă căutată - cît mai e de găsit. Adevăratul dar al lui Dumnezeu e moartea. Ea aduce, de bine, de rău, eliberarea din mizeria credinţei. Pînă una-alta, trebuie încă să te întrebi: e păcat să faci sex oral? Dumezeu e cu ochii pe tine! Ţi-a dat nu doar darul vieţii, ci şi un manual de întrebuinţare. Ferească sfîntul să nu găseşti în el răspunsuri la toate întrebările!
PS Nici n-am intrat în "problema suferinţei", ca să pomenesc afirmaţiile explicite ale multor teologi potrivit cărora moartea e un har.
luni, 9 ianuarie 2012
Nişte oameni mici
Orice dumnezeu care nu poate tolera nonconformismul, fie că e Yahweh-le utopiei biblice, fie că e Allah-ul Arabiei Saudite, e jalnic şi scîrbavnic din cale-afară. Trebuie să fii spălat la creier să fii creştin, să protestezi împotriva abuzurilor islamice şi să mai ai pretenţia că etica ta e biblică. Iar dacă eşti creştin şi-ţi surîde ideea de a face nişte capete să se rostogolească, măcar "la judecata de apoi", adu-ţi aminte că sînt destui alţi creştini care te socotesc eretic.
Apropo de toleranţă religioasă: e mare distanţa dintre anticatolicismul adventist al secolului XIX şi colaborarea adventisto-catolică din ultimii 15 ani la crearea celui mai mare sistem de servicii de sănătate din Colorado, US. Capitalismul creează, se pare, bună înţelegere între religii. Unde mai pui că tot capitalismul a inventat, prin interbelic, week-end-ul - acel duşman de moarte al scenaritei apocaliptice de tip EGW.
Şi tot apropo de toleranţă religioasă: e comic şi trist în acelaşi timp cum oameni care pretind că mă cunosc şi m-au preţuit vreodată sînt siguri că e ceva în neregulă cu mine, dat fiind că mi-am asumat deschis ateismul. Scriu acest blog de doi ani, mi-am exprimat adesea dezamăgirea faţă de ce înseamnă religie sau dezacordul faţă de ceea ce trece drept teologie. Şi totuşi sînt destui luaţi prin surprindere că denunţ însăşi ficţiunea care îi însufleţeşte. De parcă a crede în Dumnezeu ar trebui să compenseze faptul că religia ta e abuzivă, iar teologia ta e elucubrantă. Lasă rugăciunile (mai ales pentru atei care nu ţi le-au cerut), leagă rănile reale (inclusiv cele proprii, care te împing orbeşte în fundătura numită religie) şi pune burta pe carte (mai ales pe Biblie - manualul ateist prin excelenţă)!
PS S**t! Sînt, exact peste o săptămînă, trei ani de cînd scriu blogul ăsta, nu doi :))
Apropo de toleranţă religioasă: e mare distanţa dintre anticatolicismul adventist al secolului XIX şi colaborarea adventisto-catolică din ultimii 15 ani la crearea celui mai mare sistem de servicii de sănătate din Colorado, US. Capitalismul creează, se pare, bună înţelegere între religii. Unde mai pui că tot capitalismul a inventat, prin interbelic, week-end-ul - acel duşman de moarte al scenaritei apocaliptice de tip EGW.
Şi tot apropo de toleranţă religioasă: e comic şi trist în acelaşi timp cum oameni care pretind că mă cunosc şi m-au preţuit vreodată sînt siguri că e ceva în neregulă cu mine, dat fiind că mi-am asumat deschis ateismul. Scriu acest blog de doi ani, mi-am exprimat adesea dezamăgirea faţă de ce înseamnă religie sau dezacordul faţă de ceea ce trece drept teologie. Şi totuşi sînt destui luaţi prin surprindere că denunţ însăşi ficţiunea care îi însufleţeşte. De parcă a crede în Dumnezeu ar trebui să compenseze faptul că religia ta e abuzivă, iar teologia ta e elucubrantă. Lasă rugăciunile (mai ales pentru atei care nu ţi le-au cerut), leagă rănile reale (inclusiv cele proprii, care te împing orbeşte în fundătura numită religie) şi pune burta pe carte (mai ales pe Biblie - manualul ateist prin excelenţă)!
PS S**t! Sînt, exact peste o săptămînă, trei ani de cînd scriu blogul ăsta, nu doi :))
duminică, 8 ianuarie 2012
Temeiurile moralităţii
Recent, într-o amuzantă conversaţie pe Facebook, fostul meu coleg de bariton din Enthousiasmos m-a întrebat senin, anticipînd o victorie facilă: "care sînt, din perspectivă ateistă, temeiurile moralităţii?" Implicaţia - evident - este că, fără Biblie şi Dumnezeul ei, etica este imposibilă. Uită şi el, cum uită mulţi apologeţi creştini, de argumentaţia paulină din primele capitole ale Romanilor. Apostolul susţine că "ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit [celor fără Dumnezeu] în ei", dat fiind că "însuşirile nevăzute ale Lui... se văd lămurit, de la facerea lumii... în lucrurile făcute de El". În contextul judecăţii divine, "cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege", pentru că "[c]ei care n-au o lege îşi sînt singuri lege". "Ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor." Posibilitatea unei juste judecăţi divine depinde de faptul că temeiurile moralităţii sînt de găsit altundeva decît în Biblie - ne-o spune însăşi Biblia.
O altă aberaţie pe care am auzit-o reiterată recent este ideea că Biblia ar susţine libertatea religioasă. Care Biblie? Aceea care zice "pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască"? Şi: "cine aduce jertfe altor dumnezei... să fie nimicit cu desăvîrşire"? Care ne povesteşte cum "au făcut legămînt să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor... şi oricine nu căuta pe Domnul Dumnezeul lui Israel trebuia omorît, fie mic, fie mare..."? Deuteronomul 13 conţine două reglementări cu privire la "libertatea de conştiinţă" de-a dreptul scandaloase - sper - pentru orice creştin de astăzi (recitiţi, vă rog, versetele 6-18). Şi, redeschizînd discuţia către etică în general, aduceţi-vă aminte de ce scriam aici, în ultimul paragraf.
A pretinde că etica creştină contemporană se bazează pe Biblie e ipocrit şi ridicol. "Să nu furi" scria şi în Codul lui Hammurabi. Iar abolirea sclaviei nu are niciun temei biblic. "Morala" Bibliei are aceeaşi sursă ca orice alt sistem etic - consensul societal. Iar dreptate a existat şi înainte de Biblie, va exista şi fără Dumnezeu.
O altă aberaţie pe care am auzit-o reiterată recent este ideea că Biblia ar susţine libertatea religioasă. Care Biblie? Aceea care zice "pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască"? Şi: "cine aduce jertfe altor dumnezei... să fie nimicit cu desăvîrşire"? Care ne povesteşte cum "au făcut legămînt să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor... şi oricine nu căuta pe Domnul Dumnezeul lui Israel trebuia omorît, fie mic, fie mare..."? Deuteronomul 13 conţine două reglementări cu privire la "libertatea de conştiinţă" de-a dreptul scandaloase - sper - pentru orice creştin de astăzi (recitiţi, vă rog, versetele 6-18). Şi, redeschizînd discuţia către etică în general, aduceţi-vă aminte de ce scriam aici, în ultimul paragraf.
A pretinde că etica creştină contemporană se bazează pe Biblie e ipocrit şi ridicol. "Să nu furi" scria şi în Codul lui Hammurabi. Iar abolirea sclaviei nu are niciun temei biblic. "Morala" Bibliei are aceeaşi sursă ca orice alt sistem etic - consensul societal. Iar dreptate a existat şi înainte de Biblie, va exista şi fără Dumnezeu.
vineri, 6 ianuarie 2012
An Nou cu haine vechi (după Myo)
Obişnuiam să susţin, nu fără o oarecare satisfacţie, că nu sunt superstiţioasă. Cu toate astea, aşteptam sfârşitul de an cu înfrigurare. Urma ca, din coşuleţul cu făgăduinţe, să extrag una special pentru mine, scrisă - e drept - de careva dintre amicii mei, care primeau sarcina asta pentru o rază în plus la steluţă, sau poate chiar de mine, de pe o listă dinainte stabilită. Nu exista îndoială că Zeul va fi stabilit exact „întâmplarea”, îmi va fi ghidat mâna şi voi fi luat fix predicţia astrală pentru anul ce stătea să mijească. Îmi bătea inima mai repede. Ce voi primi? Sau... ce mi se va cere? Pentru că - stai frate! - brânza celestă nu e nici ea chiar gratis (îi las pe alţii să-şi bată capul cu Pavel şi cu neprihănirea, nu prin fapte). Apoi, de-a lungul anului, găseam circumstanţe în care să „se aplice” textul şi le consideram „date de sus”, semne cum că făgăduinţa primită nu era o întâmplare, că, acolo departe, Cineva e aproape de mine şi îmi dă bobârnace în direcţia cea bună sau mă lasă să adulmec prăjitura sau măcar mă asigură că prăjitura e buuuună şi felia mea va avea drept moţ proverbiala cireaşă – asta dacă nu voi fi murit de comă hipoglicemică sau inaniţie până atunci.
Când eram mică răspundeam la întrebarea „A cui eşti tu?” cu „A lu 'aucecu şi a lu' mama Măria”. Evident, 'aucecu era răposatul dictator de până în '89, iar mama Măria era bunică-mea. Cred că ştiu ce a creat confuzia de identitate din căpşorul meu de la vremea aceea, şi ştiu şi că până prin '89 îmi trecuse, de vreme ce nu am suferit deloc după „tăticu'”. Am suferit însă o vreme că nu m-au ales şef de... nimic la pionieri şi uniforma mea de viitoare speranţă comunistă nu avea niciun şnur, de nicio culoare. Ei, pe vremea aia aspiram încă la coroniţa pe care mi-o vor da îngeraşii, aşa că m-am consolat repede. Dacă de cravata de pionier m-am debarasat fără regrete, de gândul la coroniţă mi-a fost greu să mă despart, pentru ca fusese ţesut în fiinţa mea de când aveam doi ani, pe când nu adormeam fără povestiri din „Biblia pentru ochişori micuţi”, mult înainte să devin şoim al patriei. Şi poate ultimul lucru la care am renunţat când am ieşit la loc larg – respectiv când am lăsat în urmă calea cea strâmtă, luând-o vijelios pe cea largă – a fost credinţa în făgăduinţa din coşuleţul din zorii fiecărui an nou.
Prin urmare, pot să pricep foarte bine nevoia aproape organică după „făgăduinţă”. Pot înţelege nevoia de a şti că Domnului Îi pasă, că are grijă, precum Moş Crăciun, ca în fiecare sfârşit de an ăia buni să primească asigurarea că dacă sunt tot buni şi la anul, rămân pe lista pentru viaţa veşnică. Sau, na, dacă n-au fost buni, „îi mai tolerează şi anul acesta” (înainte să-i taie din rădăcini, că-s „doar frunziş”). Pot admite că, indiferent dacă există vreun gol sub formă de Dumnezeu sau nu, sigur există teama de a nu fi prea mic, de a nu trece neobservat, există dorinţa de a aparţine, de preferinţă Cuiva important, precum Stăpânul Universului, de a trăi favoarea membership-ului la o familie mare, descrisă într-o carte veche, care într-o zi se va reuni la o Mare de Cristal şi va cânta Aleluia fericită în veci de veci (do I hear an Amen?). Dacă aşezăm lângă această imagine pe aceea a credinţei doar în cele dovedite - nu prin „experienţă personală”, ok? - , certitudinea incertitudinii viitorului, trăirea poveştii câte o filă pe rând, fără a şti dacă balaurul moare în final, dacă prinţesa se mărită cu prinţul au ba, dacă „vor trăi fericiţi în veci de veci” (sau parcă doar până la adânci bătrâneţi), dacă vine meteoritul sau vreun nebun aruncă în aer toată rasa umană, nu e greu de ghicit ce e mai lesne de ales. Cred şi eu că între a cunoaşte viitorul, chiar dacă nu pe cel apropiat, şi a trăi fiecare zi fără a pretinde că ai vreo certitudine pentru mâine, mulţi aleg să adoarmă încă, legănaţi de dulcile poveşti ale credincioşiei răsplătite în final, de promisiunile pentru „ochişori (prea) micuţi” să vadă, pentru cei care îndrăgesc până la moarte basmele copilăriei omenirii.
Şi totuşi, deşi înţeleg, nu pricep. Nu pricep de ce, de dragul făgăduinţei, se „lasă mamă, tată, etc” ca să primeşti însutit, ratând singurul lucru cert din lume, prezentul şi prezenţa celor dragi. Nu pricep de ce „iubitul cosmic” cere sacrificii atât de mari oferind, aparent „atât de mult” în schimb - de fapt doar „făgăduinţe”. Nu pricep de ce e mai bună „iubirea Lui cea mare” (?!) decât braţele unui iubit/unei iubite real/e. Dacă tot suntem aici, nu pricep de ce un iubit muritor trebuie să treacă mereu pe planul doi, pentru ca Jesus să fie convins că El şi doar El e primul, şi orice năzbâtie îţi cere – prin făgăduinţe, of course, sau prin „impresii asupra inimii” – contează mai mult decât ce îţi spune bunul tău simţ şi logica elementară. Şi, cu siguranţă, nu pricep anomalia „funiei împletite în trei”, în care cei doi ştiu că or să se iubească pe veci doar dacă Îl iubesc pe El mai mult decât se iubesc unul pe altul – şi uite-aşa rămân problemele din căsnicie nerezolvate, că fratele se duce la iubitul lui şi Îi zice de nevastă, nevasta se duce la iubitul ei (Acelaşi, fiţi pe pace) şi Îi zice de bărbat, dar iubitul nu mai ajunge să fie un bun consilier şi să-i încurajeze să vorbească unul cu altul. Dar las' că tot răul e spre bine, deşi ajung să se urască reciproc, Îl iubesc în continuare pe El mai mult decât orice. Nu pricep de ce realitatea imediată e considerată mai banală decît o poveste veche pe care au acceptat-o prea mulţi ca adevărată pentru ca să mai fie analizată obiectiv. Nu pricep de ce credincioşii aleg să trăiască aici ca într-o închisoare, temându-se parcă să nu ajungă să le placă prea mult în „lumea asta trecătoare”, că nu-i mai primeşte Prinţul Universului prin Porţile Orionului să le dea la desert din pomul vieţii.
Deunăzi, vorbind cu o amică, m-a întrebat: „Ce-i tot dai, dragă, cu raţiunea?” Nu pot decât să-i răspund că prefer să fiu o maimuţă evoluată, perfect adaptată la aici şi acum, decât un credincios, care îşi culcă mintea în fiecare dimineaţă şi seară cu povestiri pentru ochişori micuţi, ghidându-se de la an la an după făgăduinţa din coşuleţ. Mazel tov!
Când eram mică răspundeam la întrebarea „A cui eşti tu?” cu „A lu 'aucecu şi a lu' mama Măria”. Evident, 'aucecu era răposatul dictator de până în '89, iar mama Măria era bunică-mea. Cred că ştiu ce a creat confuzia de identitate din căpşorul meu de la vremea aceea, şi ştiu şi că până prin '89 îmi trecuse, de vreme ce nu am suferit deloc după „tăticu'”. Am suferit însă o vreme că nu m-au ales şef de... nimic la pionieri şi uniforma mea de viitoare speranţă comunistă nu avea niciun şnur, de nicio culoare. Ei, pe vremea aia aspiram încă la coroniţa pe care mi-o vor da îngeraşii, aşa că m-am consolat repede. Dacă de cravata de pionier m-am debarasat fără regrete, de gândul la coroniţă mi-a fost greu să mă despart, pentru ca fusese ţesut în fiinţa mea de când aveam doi ani, pe când nu adormeam fără povestiri din „Biblia pentru ochişori micuţi”, mult înainte să devin şoim al patriei. Şi poate ultimul lucru la care am renunţat când am ieşit la loc larg – respectiv când am lăsat în urmă calea cea strâmtă, luând-o vijelios pe cea largă – a fost credinţa în făgăduinţa din coşuleţul din zorii fiecărui an nou.
Prin urmare, pot să pricep foarte bine nevoia aproape organică după „făgăduinţă”. Pot înţelege nevoia de a şti că Domnului Îi pasă, că are grijă, precum Moş Crăciun, ca în fiecare sfârşit de an ăia buni să primească asigurarea că dacă sunt tot buni şi la anul, rămân pe lista pentru viaţa veşnică. Sau, na, dacă n-au fost buni, „îi mai tolerează şi anul acesta” (înainte să-i taie din rădăcini, că-s „doar frunziş”). Pot admite că, indiferent dacă există vreun gol sub formă de Dumnezeu sau nu, sigur există teama de a nu fi prea mic, de a nu trece neobservat, există dorinţa de a aparţine, de preferinţă Cuiva important, precum Stăpânul Universului, de a trăi favoarea membership-ului la o familie mare, descrisă într-o carte veche, care într-o zi se va reuni la o Mare de Cristal şi va cânta Aleluia fericită în veci de veci (do I hear an Amen?). Dacă aşezăm lângă această imagine pe aceea a credinţei doar în cele dovedite - nu prin „experienţă personală”, ok? - , certitudinea incertitudinii viitorului, trăirea poveştii câte o filă pe rând, fără a şti dacă balaurul moare în final, dacă prinţesa se mărită cu prinţul au ba, dacă „vor trăi fericiţi în veci de veci” (sau parcă doar până la adânci bătrâneţi), dacă vine meteoritul sau vreun nebun aruncă în aer toată rasa umană, nu e greu de ghicit ce e mai lesne de ales. Cred şi eu că între a cunoaşte viitorul, chiar dacă nu pe cel apropiat, şi a trăi fiecare zi fără a pretinde că ai vreo certitudine pentru mâine, mulţi aleg să adoarmă încă, legănaţi de dulcile poveşti ale credincioşiei răsplătite în final, de promisiunile pentru „ochişori (prea) micuţi” să vadă, pentru cei care îndrăgesc până la moarte basmele copilăriei omenirii.
Şi totuşi, deşi înţeleg, nu pricep. Nu pricep de ce, de dragul făgăduinţei, se „lasă mamă, tată, etc” ca să primeşti însutit, ratând singurul lucru cert din lume, prezentul şi prezenţa celor dragi. Nu pricep de ce „iubitul cosmic” cere sacrificii atât de mari oferind, aparent „atât de mult” în schimb - de fapt doar „făgăduinţe”. Nu pricep de ce e mai bună „iubirea Lui cea mare” (?!) decât braţele unui iubit/unei iubite real/e. Dacă tot suntem aici, nu pricep de ce un iubit muritor trebuie să treacă mereu pe planul doi, pentru ca Jesus să fie convins că El şi doar El e primul, şi orice năzbâtie îţi cere – prin făgăduinţe, of course, sau prin „impresii asupra inimii” – contează mai mult decât ce îţi spune bunul tău simţ şi logica elementară. Şi, cu siguranţă, nu pricep anomalia „funiei împletite în trei”, în care cei doi ştiu că or să se iubească pe veci doar dacă Îl iubesc pe El mai mult decât se iubesc unul pe altul – şi uite-aşa rămân problemele din căsnicie nerezolvate, că fratele se duce la iubitul lui şi Îi zice de nevastă, nevasta se duce la iubitul ei (Acelaşi, fiţi pe pace) şi Îi zice de bărbat, dar iubitul nu mai ajunge să fie un bun consilier şi să-i încurajeze să vorbească unul cu altul. Dar las' că tot răul e spre bine, deşi ajung să se urască reciproc, Îl iubesc în continuare pe El mai mult decât orice. Nu pricep de ce realitatea imediată e considerată mai banală decît o poveste veche pe care au acceptat-o prea mulţi ca adevărată pentru ca să mai fie analizată obiectiv. Nu pricep de ce credincioşii aleg să trăiască aici ca într-o închisoare, temându-se parcă să nu ajungă să le placă prea mult în „lumea asta trecătoare”, că nu-i mai primeşte Prinţul Universului prin Porţile Orionului să le dea la desert din pomul vieţii.
Deunăzi, vorbind cu o amică, m-a întrebat: „Ce-i tot dai, dragă, cu raţiunea?” Nu pot decât să-i răspund că prefer să fiu o maimuţă evoluată, perfect adaptată la aici şi acum, decât un credincios, care îşi culcă mintea în fiecare dimineaţă şi seară cu povestiri pentru ochişori micuţi, ghidându-se de la an la an după făgăduinţa din coşuleţ. Mazel tov!
joi, 5 ianuarie 2012
Proști, da' credincioși
Ştiu. Majoritatea celor care abandonează religia n-o fac pentru că au întreprins un asiduu studiu doctrinar (după cum majoritatea au îmbrăţişat o religie sau alta fără să fi obţinut mai întîi un doctorat în teologie). De exemplu, un excelent motiv pentru exod este plictisul. Ce sens are să citeşti la nesfîrşit aceleaşi cărţi, să auzi aceleaşi predici, să cînţi aceleaşi cîntece, să fii bombardat cu aceleași idioțenii îndelung discreditate?
Pentru că am terminat 2011 vorbind despre astronomie sacră, să începem 2012 pe același tărîm colcăind de bazaconii. Încă mai sînt adventiști care cred că Isus e de găsit la o adresă din Orion. Iată un crunt de stupid exemplu. În primul rînd, constelațiile nu sînt decît iluzii optice și fantezii mitologice. În al doilea rînd, Orionul apare pe cerul de nord doar dacă se întîmplă să locuiești, să zicem, în Australia. În al treilea rînd, sînt 15 constelații pe ecuatorul ceresc, nu una singură. În al patrulea rînd, nu există constelație care să fie, măcar în interval de 24 de ore, vizibilă oriunde pe Pămînt (spun o banalitate, dar pare să nu fie deloc evident pentru autorul nătîng al postării cu pricina). În fine, "viziunea" lui EGW cu Orionul a fost doar cîrlig pentru "agățarea" lui Joseph Bates. E adevărat, a fost luată în serios de către adventiști mai bine de un secol. Dar însuși săptămînalul oficial al bisericii publica acum 35 de ani, în trei numere consecutive, un articol ce denunța fantasmagoria Orionului ca poartă către lumea lui Dumnezeu.
Că autorul nostru nu e conștient că eutopia, ca și distopia, e o specie de utopie ar putea fi de trecut cu vederea. Dar că nu se întreabă cum poate Isus să facă drumul dus-întors între Pămînt și Orion în doar două mii de ani, în condițiile în care Isus e om (nu?), iar distanța dintre noi și nebuloasa Orion (aceasta interesează de fapt) e de vreo 1300 de ani-lumină, e impardonabil. Credința nu este nici virtute, nici antidot pentru prostie.
Pentru că am terminat 2011 vorbind despre astronomie sacră, să începem 2012 pe același tărîm colcăind de bazaconii. Încă mai sînt adventiști care cred că Isus e de găsit la o adresă din Orion. Iată un crunt de stupid exemplu. În primul rînd, constelațiile nu sînt decît iluzii optice și fantezii mitologice. În al doilea rînd, Orionul apare pe cerul de nord doar dacă se întîmplă să locuiești, să zicem, în Australia. În al treilea rînd, sînt 15 constelații pe ecuatorul ceresc, nu una singură. În al patrulea rînd, nu există constelație care să fie, măcar în interval de 24 de ore, vizibilă oriunde pe Pămînt (spun o banalitate, dar pare să nu fie deloc evident pentru autorul nătîng al postării cu pricina). În fine, "viziunea" lui EGW cu Orionul a fost doar cîrlig pentru "agățarea" lui Joseph Bates. E adevărat, a fost luată în serios de către adventiști mai bine de un secol. Dar însuși săptămînalul oficial al bisericii publica acum 35 de ani, în trei numere consecutive, un articol ce denunța fantasmagoria Orionului ca poartă către lumea lui Dumnezeu.
Că autorul nostru nu e conștient că eutopia, ca și distopia, e o specie de utopie ar putea fi de trecut cu vederea. Dar că nu se întreabă cum poate Isus să facă drumul dus-întors între Pămînt și Orion în doar două mii de ani, în condițiile în care Isus e om (nu?), iar distanța dintre noi și nebuloasa Orion (aceasta interesează de fapt) e de vreo 1300 de ani-lumină, e impardonabil. Credința nu este nici virtute, nici antidot pentru prostie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)