De ce e bine

...că noua carte de imnuri există? Pentru că 80 de ani de la ultima carte de imnuri (fac abstracţie de ediţia Loma Linda '89, cu circulaţie restrînsă şi preluată mai ales în repertoriul coral) sînt mult prea mulţi. Pentru că ea reprezintă, per ansamblu, un uriaş salt calitativ. Pentru că, aşa cum e bine să folosim mai multe versiuni ale Bibliei, este bine să avem cît mai multe tezaure imnografice.

Mă contrariază cei care se simt "furaţi" de noua ediţie. Nimeni nu a scos în afara legii folosirea vechilor imnuri. Iar eu unul m-aş bucura să văd cît mai curînd o nouă colecţie, dedicată - să zicem - exclusiv producţiilor româneşti.

E adevărat că Imnurile din 2006 conţin şi monumente de grandomanie, de absurd sau ridicol. E adevărat că ele ar trebui consacrate sub denumirea "ediţia Catană-Dumitrescu". E adevărat că sînt o producţie semi-clandestină, controlată de un singur om cu prea multe idei fixe. Dar e la fel de adevărat că impun un standard ce va merita emulat pe viitor, că oferă delicii de măiestrie muzicală şi lirică.

Adventiştii de România să nu uite că aspiră să cînte o cîntare nouă, care este cîntarea milenară a lui Moise. E loc de vechi şi de nou. De tînjet şi dans. Apropo, cuvîntul "imn" pare să provină din grecescul hymenaios - cîntec de nuntă, epitalam. Poate că asta trebuie să fie, în esenţă, imnul religios: o anticipare a bucuriei nunţii Mielului.

PS Cei care au impresia că o carte de imnuri controversată şi perfectibilă este o anomalie românească ar trebui să ştie că The Church Hymnal (1941) a avut nevoie de un deceniu pentru a se impune în uzul bisericilor adventiste de limba engleză şi că The Seventh-day Adventist Hymnal (1985) conţine doar 300 de imnuri din cele 700 ale ediţiei anterioare. Merită citite relatarea lui Wayne Hooper cu privire la crearea SDA Hymnal şi o evaluare a acestei lucrări, pe cît de entuziastă, pe atît de critică.