Despre ispăşire I

E seara de Yom Kippur şi eu nu am altceva mai bun de făcut decît să scriu cele de mai jos.

Una dintre rănile supurante ale teologiei adventiste este doctrina sanctuarului. Nu vreau să discut de data aceasta chestiunea datării profetice - ajunge să vă aduc aminte că nu cunoaştem cu precizie nici măcar anul crucificării lui Isus; şi că legătura dintre Daniel 8:14 şi Daniel 9:24-25 a fost întotdeauna şubredă (apropo, l-aţi citit vreodată pe William Miller?). Vreau să analizăm, puţin cîte puţin, validitatea teoriilor subiacente despre ispăşire în sistemul mozaic. N-am cum să tratez subiectul exhaustiv. Sper doar să vă deschid gustul pentru un studiu serios pe tema aceasta.

Exodul 29:35-37 (e vorba despre primii preoţi mozaici): "În şapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti; şi astfel altarul va fi preasfînt". Un pasaj fascinant, care ne poate oferi cheia pentru o înţelegere corectă a ispăşirii. Să-l recitim.

"În şapte zile". Am spus-o deja de mai multe ori: şapte este cifra inaugurării de templu. Acesta funcţionează ca un microcosmos, deci inaugurarea lui este - simbolic - o nouă creaţie. Dumnezeu Îşi găseşte, în şapte zile, o reşedinţă miniaturală într-o lume care a încetat să-L mai găzduiască. "Să-i închini în slujbă". Traducerea ascunde o expresie idiomatică ebraică - "să le umpli mîinile". Imaginea e probabil aceea a deprinderii mîinilor preotului cu practica sacrificială (vezi versetul 24). E posibil însă, poate simultan, şi un sens abstract - "a umple" dă uşor, ca în greacă şi nu numai, "a împlini", "a întregi", "a desăvîrşi". În orice caz, luarea în primire a ritualului coincide cu sfinţirea preotului întru ritual. E interesant însă că mîinile leviţilor pot fi umplute şi cu altfel de jertfe - aceeaşi expresie apare în Exodul 32:29: "Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui..."

"Jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşire" (în ebraică, "jertfă pentru păcat" - problematică traducere - este acelaşi cuvînt ca "să curăţeşti"; iar primul "ispăşire" este prima ocurenţă biblică a pluralului kippurim, ca în Yom haKippurim). Inaugurarea spaţiului sacru nu se poate face fără sînge. Noua creaţie - ca palat al lui Dumnezeu - nu se poate naşte decît din jertfă. Aceasta este ispăşirea. A readuce prezenţa lui Dumnezeu în lume prin jertfă este ispăşire. Inaugurarea templului este o zi a ispăşirii. Templul, şi ispăşirea care îl face posibil, este soluţia la problema fundamentală a distanţei dintre om şi Dumnezeu.

"Să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti". Sfinţirea nu se poate realiza decît prin ispăşire. Nu trebuie să fi păcătuit (altarul chiar că n-a comis nicio nelegiuire) pentru ca să ai nevoie de ispăşire. Pentru că ispăşirea este pur şi simplu apropiere de Dumnezeu. Este reinaugurare întru prezenţă divină. "Altarul va fi preasfînt" (în original, "sfînta sfintelor"). Întregul sistem ceremonial se împărtăşea din prezenţa lui Dumnezeu. Templul şi sărbătorile lui erau "sfînta sfintelor" (nu e aici locul să înşir toate pasajele în care expresia numeşte altceva decît cel mai intim spaţiu al sanctuarului).

În lumina celor de mai sus (am folosit pasajul din Exodul 29 ca pe o oglindă convexă în care se răsfrîng de fapt zeci, sute de texte din Pentateuh ce atestă această înţelegere), doctrina adventistă cu privire la ispăşire este o lamentabilă aberaţie. Ea presupune că templul era o groapă de gunoi. Că acolo se adunau, zi de zi, mizeriile lui Israel, îngrămădite în casa lui Dumnezeu, pentru ca să fie evacuate o singură dată pe an. Cîh!