Religia NU este soluţia

Data viitoare cînd cineva (eventual un pastor) îţi spune că soluţia problemelor tale de familie (de relaţie, în general) este rugăciunea, simte-te liber să-l faci mincinos. Dacă insistă şi adaugă la "reţetă" studiul Bibliei sau implicarea în viaţa bisericii, dă-i una, poate se trezeşte la realitate. Pentru că realitatea atîtor analize statistice, precum şi a observaţiei cu ochiul liber, este că religia nu face nicio diferenţă cînd vine vorba de abuzuri de orice tip, de divorţ, de sex premarital etc. Dimpotrivă, religia complică cel mai adesea dinamicile disfuncţionale de familie, condamnînd oamenii la disperare sau moarte lăuntrică şi privîndu-i de dreptul la asistenţă specializată.

Între ţările occidentale, America, cea mai religioasă dintre ele, are cel mai mic procent de copii care cresc cu ambii părinţi biologici (63%). E doar una dintre multele măsuri ale ipocriziei religioase. Apropo, m-a întrebat cineva dacă exemplele pe care le dădeam aici (în al treilea paragraf) sînt reale sau produsul fanteziei mele. Din păcate, sînt cît se poate de reale. Religia (în speţă adventismul, aşa cum e el practicat în România) n-a făcut nici cît negru sub unghie pentru aceşti oameni. Dimpotrivă.

Dragă ano*

(*Această postare este adresată dragului meu anonim citat in extenso acum o săptămînă, recidivist.)

Aşa cum am promis, nu-ţi mai postez comentariile ce ţin de un dialog privat. Dar, pentru că refuzi oferta mea de comunicare electronică (motivele sînt - toate - rizibile), şi pentru că nu poate fi vorba de o "conversaţie" dacă vorbeşti de unul singur, îţi răspund - fără alternativă - tot public.

Mai întîi, repet: nu mă cunoşti (ceea ce nu e în sine o pierdere, dar se întîmplă să fie un pivot al dialogului nostru). Nu am nevoie de puteri paranormale să-mi dau seama de acest lucru. E suficient să te citesc. Dacă m-ai cunoaşte (măcar atît cît îţi permit măştile mele virtuale), nu m-ai suspecta de amvonită şi nu ai pune la îndoială sinceritatea ofertei mele de creştere împreună.

Continui să fii incoerent: îmi spui că uzez de "un filtru comunicaţional opac" pentru a mă ecrana "demiurg" (sic!) de informaţia ce ar trebui să-mi parvină din exterior, dar tu eşti cel care refuză comunicarea directă şi se opreşte la unu-doi-trei (după amvonica - inventez şi eu - reţetă "introducere-cuprins-încheiere"). Îmi spui că pierd creşterea dimpreună, dar tu eşti cel care fie se consideră prea matur pentru mine, fie mă consideră prea arogant pentru sine.

Ştiu cu siguranţă, dragul meu anonim, cu cine am de a face: un copil năzuros, un picuţ fricos, un picuţ dornic de afecţiune. O spui chiar tu: "puerili sîntem amîndoi". Eu accept deja realitatea aceasta. Aştept optimist să devină confortabilă şi pentru tine.

Tromboane apocaliptice

Am vrut încă de săptămîna trecută să zic o vorbă sau două despre această ediţie a O&P. Pe Cezar l-am cunoscut în treacăt în '99, pe cînd studia la AU. A avut atunci amabilitatea să-mi recomande nişte cărţi şi să mă ajute să le procur. Mi-e simpatic, măcar pentru că a renunţat la catedra de teologie şi scrie scenarii de film. Dar de aici vine cumva şi problema.

Emisiunea e cu adevărat bună în două privinţe:

• demontează pe cît posibil interpretarea clasică adventistă la trîmbiţe; şi
• atacă hermeneutica istoricistă - lucru excelent, cu valoare terapeutică, pentru adventistul obsedat de "împliniri profetice".

Are însă şi un mare defect: a imagina posibile aplicaţii (în viitor sau în trecut - nu contează) înainte de a face o analiză simbolică (intertextuală) şi teologică a textului Apocalipsei este o eroare impardonabilă. Cezar nu face decît să înlocuiască un scenariu (istoric, figurat) cu un alt scenariu (viitor, cică literalist), ignorînd natura simbolică şi teologică a textului. Să inţeleg că va veni o vreme în care toate cele trei tipuri (singura clasificare posibilă?) de asteroizi vor "ploua" pe pămînt, de la mic la mare? Nu care cumva să vină ăla mare mai întîi, să ne strice jucăria hermeneutică!

Vreau să-mi arate şi mie cineva măcar un singur detaliu din viziunile Apocalipsei care poate fi interpretat literal. Eu nu am găsit încă niciunul. Credeţi oare că anumiţi oameni vor fi transformaţi în stîlpi de susţinere ai templului ceresc? Că Hristos este miel sau leu? Că toţi locuitorii noii lumi vor purta haine albe, într-o penibilă culme de plictis cromatic? Că vom locui toţi într-o imposibilă cetate cubică? Că îngerii umblă cu seceri, potire şi peceţi? Unul, un singur detaliu de interpretat literal vreau să-mi arătaţi şi mie în viziunile Apocalipsei. Cît despre trîmbiţe, un indiciu: primele patru (şi poate nu doar ele) pot fi citite excelent în oglinda capitolului 1 din Geneza.

Şi pentru ca să-i fac în ciudă comentatorului citat de mine în postarea anterioară, vă somez să citiţi acest text savuros (de unde am furat, extinzîndu-i aria semantică, titlul acestei postări). Într-adevăr, mai mult decît de fascinul unei interpretări ar trebui să ne pese de ce are ea să ne spună despre Dumnezeu.

Reclamă şi reclamaţie

Am primit azi aici următorul comentariu:

Bogdane, (scuza-ma de incalcarea conventiilor blogistice) eu sunt de acord cu pozitia fratelui Cristescu mentionata mai sus in commentariul anonim in care te intreaba ce Biblie citesti. M-ar interesa o confruntare intro cele doua Biblii - a ta si a lui dar nu stiu la ce ar folosi. Asta pentru ca Bibliile voastre, amandoua par niste manuale de teologie bine ascutite si pregatite sa produca rani cat mai serioase. Din punctul asta de vedere sunteti la nivele sensibil egale. Blogul asta pare sa se transforme dintr-un forum teologic intr-o curte a scolii unde se impart pumni si picioare intre gastile de cartier dupa ore. Vezi tu, in scurtele pauze dintre pumnii in dinti si suturile in zona dorsala, mai apar niste trimiteri la Dumnezeul Bibliei doar pentru a va justifica agresivitatea si partizanismul. Deplorabil! Cel mai mult ma fascineaza cum tu si cu Sorin va gratulati mascat din virfurile edificiilor voastre cladite pe hotarele noii media. Acolo va simtiti in apele voastre si uitati ca ar trebui sa coborati de acolo si sa dovediti ca teologia voastra poate schimba vieti si poate sa se transpara characterul lui Isus. Cum te astepti sa se schimbe ceva in "sistemul ticalosit" Adventist din jurul Carpatilor daca lupta ta se da pe campul de bataie al legalitatii casatoriei tale sau pe cel al reprimirii "guzganului tuciuriu" cu preocupari "imbucuratoare". Poate ti-a scapat din vedere faptul ca prin jurul tau sunt atat de multi care asteapta sa primeasca ceea ce tu ai la indemana: apa despre care vorbea Isus cu femeia de la fantana lui Iacob. Deocamdata se pare ca o risipesti incercand sa stingi un incediu prea mare pentru tine si care speri sa te transforme in pompierul de la tabloul de onoare.

Să le luăm pe rînd. În primul rînd, identitatea polihronului este de multă vreme unul dintre secretele lui Polichinelle. Prin urmare, dragă anonimule, nu e nevoie să-ţi ceri scuze pentru că-mi spui pe nume. Ar fi fost însă frumos - recunosc - ca, tocmai pentru că faci acest lucru, să-ţi spui şi ţie pe nume. Ce zici?

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar Adventist de România nu s-a vrut niciodată un "forum teologic". Dimpotrivă. Am început să scriu fix despre şi pentru găştile din curtea şcolii. Faptul că mai comit şi texte teologice este un bonus, un defect profesional - sper eu scuzabil. Am însă o nelămurire: unde l-ai văzut tu pe Lucian Cristescu agresiv şi partizan? I-ai spus cumva şi lui ce-mi spui mie? (Dacă nu, nu te mai obosi - o să te citească aici.)

Eu şi Sorin abia ne cunoaştem. Şi, sincer să fiu, nici nu ştiu dacă ne simpatizăm. Sînt chiar curios pe unde ai dibuit tu urme de gratulare reciprocă. Din cîte ştiu, el păstoreşte efectiv - bănuiesc că pe bune. Eu o fac doar virtual - mai nou aici (am trecut link-ul şi la "Bloguri pe care le scriu"). Teologia mea, te asigur, schimbă vieţi în fiecare zi - pe a mea, de exemplu.

Aşa cum am mai spus de nenumărate ori (dar se pare că e greu de priceput), nu am nicio luptă de dus pe "cîmpul de luptă al căsătoriei" mele. Am un dinte împotriva unui sistem nesimţit (care a făcut şi mai face, probabil, victime - altele decît mine) şi a unor oameni ipocriţi. Mă tem că printre aceştia te numeri şi tu: dacă nu de la cele mai strigătoare la cer nedreptăţi, atunci de unde să începem schimbarea "sistemului ticăloşit"? "Characterul lui Isus" se dă pe faţă, printre altele, şi prin militantismul nereţinut împotriva nesimţirii, a ipocriziei şi a nedreptăţii. Chiar aşa - ce Biblie citeşti?

Nu am vocaţie de pompier. Dimpotrivă. Îmi stă mult mai bine suflînd în flacăra plăpîndă a unei revoluţii care merită să devină incendiu. Sînt piroman, poftim. "Apa vieţii" este în primul rînd... VIE - nu şlefuieşte perle teologice atunci cînd e nevoie de un cuţit (Cuvîntul e sabie, nu?) înfipt în inima unor hidoşi vampiri.

Feţe-feţe

Am aflat azi, prin încurcatele căi ale Domnului, de existenţa unui site la nivelul Diviziunii Euro-Africa dedicat abuzului sexual. Site-ul are versiuni integrale în mai multe limbi, printre care şi limba română. Designer-ul site-ului are în portofoliu, printre altele, chiar site-ul uniunii române - ceea ce amplifică şi mai mult ironia faptului că nu văd să existe vreun link la el niciunde în paginile adventiste din România (am pus eu, probabil în premieră, un banner aici pe blog, jos în dreapta).

Site-ul acesta, care există de aproximativ un an de zile, e promovat în Franţa, Italia, Germania (din cîte reuşesc să-mi dau seama pe internet), dar nu la noi. Conţine cîteva lucruri esenţiale cu privire la abuzul sexual, cîteva resurse utile (mai ales în măsura în care aveţi acces la limba engleză şi la o bibliotecă occidentală). Cînd vine vorba de ajutor efectiv, eşti trimis(ă) la departamentul Misiunea Femeii de la uniune. Se întîmplă s-o cunosc pe Teodora (da, sîntem veri primari). E o fată de zahăr. Dar în asistarea victimelor abuzului sexual nu cred să aibă vreo competenţă (lucru dovedit, măcar în parte, în cazul Georgianei Munteanu). Mai mult, ea e doar un pahar de fată dulce într-un ocean de mutre acre - de aici inutilitatea acestui site, care e doar o faţadă menită să mascheze lipsa de interes şi/sau competenţă a feţelor bisericeşti în cazurile de abuz sexual, o faţadă - paradoxal - ţinută la secret.

PS Am remarcat că e încă afişat pe pagina principală update-ul în care precizam că pastorul lui Vasile Fereşteanu nu e hirotonit. Vă anunţ că, între timp, a fost hirotonit. Pe cînd hirotonire de către biserică, pentru competenţe dovedite, în locul hirotonirii de către pastori, pentru obedienţă demonstrată? Şi nu mă refer doar la filozoful de Găujani.

Din tată-n fiu

Amîndoi bunicii mei au fost pastori în Biserica Adventistă. Pe unul nu am avut şansa să-l cunosc - a murit la nici două săptămîni înainte să mă nasc. L-am întîlnit doar răsfrînt în copiii lui. Printre ei, tatăl meu. Pe celălalt l-am îndrăgit de la început, de cînd eram mic şi mergea de-a buşilea prin casă, lăsîndu-mă să-l călăresc, pînă la sfîrşit, cînd scriam poezii al căror stil n-avea cum să-l guste. De la el am învăţat să ascult Europa liberă şi Vocea Americii cu aceeaşi fervoare cu care discutam despre Apocalipsa 21 şi 22 - tabloul unei lumi luminoase, aflată doar dincolo de orizont.

Tatăl meu, un artist pasional (e pleonasm?), care nu ezita să oprească de la pian intonarea aberantă a unui imn în biserică, a devenit el însuşi, cu puţin timp înainte de decembrie '89, pastor. A fost cel care m-a botezat în '92. Şi este cel care mă păstoreşte şi azi, deşi nu mai sînt adventist, iar el nu mai e tocmai pastor.

Aveţi impresia că trebuie să mă compătimiţi? Sînt cel mai răsfăţat adventist de România. Chiar şi acum, cînd nu mai sînt adventist.

Pentru adventistul greu de cap

Încă mai aud cîte un fost "frate" care mă apostrofează: "Sigur, tu eşti de fapt supărat că biserica nu-ţi dă drept de recăsătorire şi d-aia bagi de vină cum prinzi ocazia". Într-adevăr, nu-mi imaginez cum aş putea lua hotărîri de unul singur. Trebuie neapărat să gîndească un comitet pentru mine. Fericirea sau libertatea mea nu valorează nici pe departe cît calitatea mea de membru. Şi am nevoie de dezlegare de la biserică pînă şi pentru ca să respir.

Acestui gen de adventist, care încă îşi suge degetul mare, am să-i spun cîteva pe şleau: mi se pare dezgustător să fac parte dintr-o biserică în care divorţul este înfierat prin definiţie şi a rezista stoic într-o căsnicie disfuncţională, ba chiar abuzivă este o virtute. Mi-e scîrbă cînd îmi vorbesc despre moralitate soţi care se detestă temeinic de o viaţă. Dispreţuiesc pastori care predică despre cum "Dumnezeu are pe cineva special pregătit numai şi numai pentru tine" şi care au lăsat zarurile să le descopere "partenerul ideal" - creierul lor fiind prea mic pentru o asemenea decizie.

Spuneţi-mi şi mie cu ce este inferioară moral fosta mea soţie, care a plecat cînd a crezut că nu poate face altceva, soţului care înghesuie fete necăsătorite prin apartamente studenţeşti şi soţiei lui care se îndoapă cu citate din Ellen White - ambii membri AZŞ? Sau bărbatului care îşi batjocoreşte femeia, pentru ca apoi să-i ceară sex oral, şi soţiei lui care trăieşte o perpetuă fantezie a eliberării de "monstru" - amîndoi membri AZŞ? Sau pastorului care îşi duce viaţa pe drumuri, în "lucrare", în timp ce soţia robeşte la onoarea lui, a familiei şi a bisericii? De cînd a devenit masochismul virtute creştină?

Trista majoritate a adventiştilor trăiesc cu falsa credinţă că Dumnezeu nu urăşte nimic mai mult decît "despărţirea în căsătorie". Greşit, complet greşit. Nimic nu urăşte Dumnezeu mai tare decît nefericirea. Şi, înainte de divorţ, sînt alte lucruri pe lista mîniei divine: ipocrizia, nedreptatea, abuzul de putere (mai ales în forma abuzului de minori). Divorţul nu e nici bun, nici rău - după cum nici căsătoria nu e nici bună, nici rea. Cunosc oameni nefericiţi şi printre căsătoriţi, şi printre divorţaţi. Iar fericirea nu are nimic de a face cu rugăciunea de binecuvîntare sau cu dreptul de recăsătorire.

Da, sînt supărat pe "biserică", dar nu pentru că nu-mi iese mie cine ştie ce pasenţă. Ci pentru că este un babel de valori false, de prilejuri de rănire, de iluzii spirituale. Pentru că preferă idioţenia sfîntă inteligenţei iscoditoare, laşitatea aparenţelor curajului moral. Pentru că e prea uşor un sistem de profitorie, în loc să fie o comunitate întru vindecare. Ştiţi cine a ţinut cu orice preţ să-şi impună punctul de vedere în chestiunea dreptului meu de recăsătorire? Nu vă faceţi că nu ştiţi, că v-am mai spus. Un om care a vorbit cu mine o singură data în viaţă. Şi atunci ca să-mi spună, într-un penibil spectacol de "inteligenţă" (a ţinut să conversăm în engleză, chit că o vorbeşte prost), cîte şi ce facultăţi e bine să fac. Pentru că, desigur, eu am nevoie de dezlegare de la biserică şi pentru ca să respir.

Buhuhu şi întrebări berbeceşti

Săptămîna asta (care s-a încheiat azi) m-am simţit cu adevărat iubit: pastorul meu (mă rog, fostul meu pastor) mi-a cerut în sfîrşit numărul de telefon. E adevărat, a trecut aproape o lună de cînd mi-am anunţat public retragerea din biserică, dar - vorba aia - la Dumnezeu un an e ca o zi. Şi e la fel de adevărat că mi l-a cerut doar după ce i-am scris un email să-i aduc aminte că mă are pe agendă. Sînt sigur că agenda lui e încărcată şi că un berbec enervant nu e tocmai demn fie şi de mîngîierea bîtei lui ciobăneşti. Ah! - era să uit: e şi mai adevărat că mi l-a cerut doar pentru ca să mă sune dintr-o şedinţă de comitet, să mă pună pe speaker şi să le confirm "fraţilor" că dorinţa mea exprimată public e pe bune, că nu blufez. Dar, trecînd peste toate astea, m-am simţit - cum spuneam - iubit. Mai ales pentru că a ţinut să mă asigure de regretul pe care îl încearcă la despărţire. Am fost de-a dreptul emoţionat.

Şi uite-aşa, nici n-am ieşit bine din ţarc şi mor de dorul ciobanilor mei dragi. Ce-o să mă fac eu fără atenta lor grijă pentru sufleţelul meu încercat? Cine o să mă mai caute să mă întrebe de sănătate? Cine o să mai aibă grijă să n-o iau razna? Cine? Cine?

Lăsînd gluma la o parte, vă destăinuiesc, dragi cititori, că, din cei 18 ani în care "am fost" membru al Bisericii Adventiste (1992-2010), cam jumătate (1998-2007) i-am petrecut în ilegalitate - adică m-am bucurat de toate privilegiile calităţii de membru fără să fi aparţinut efectiv vreunei biserici adventiste de pe lumea asta. Ironia sorţii face ca tocmai în acest interval să fi terminat şi Cernica, şi MDiv-ul la Andrews, să fi devenit prea cunoscut ca membru al grupului Enthousiasmos, şi să fi consumat o căsătorie cu o "soră" care ar fi trebuit disciplinată pentru "însoţirea cu un necredincios". Înţelegeţi cam cît de mult contează calitatea de membru, nu doar pentru lumea viitoare, ci chiar şi pentru cea de acum şi aici? Ştiu că unul ca Fereşteanu ţine la ea - are şi de ce: pentru un sociopat, e o mască utilă de onorabilitate, o cîrjă pentru stima de sine. Eu întreb însă: aveţi impresia că simpla apartenenţă la turmă vă garantează pajişte grasă sub picioare? Că ciobanii care trăiesc pe spinarea voastră (literalmente) vă merită? Că registrul comunităţii se confundă cu "cartea vieţii"?

Muntele abrupt al fericirilor

Dom' profesor Lăiu a scris de-a lungul timpului - mai ales în ultima vreme - nişte psalmi imprecativi (soiul cu blesteme), ba la adresa unora care s-au săturat să susţină financiar un cler incompetent şi abuziv, ba pe seama altora care se dezic de o biserică anchilozată teologic. Cum noi nu practicăm standarde duble (wink, wink) şi, deci, quod licet Iovi, licet bovi, m-am hotărît să vorbesc şi eu de rău cîteva lucruri. Cei care aveţi strîngeri de inimă cînd citiţi Psalmul 58 sau Psalmul 137 recitiţi mai bine o postare mai veche de-ale mele.

Blestemată fie ignoranţa părinţilor pe care nu i-a învăţat nimeni să-şi protejeze copiii de pedofili.

Blestemată fie atingerea care siluieşte.

Blestemată fie mintea bolnavă a victimei care face la rîndul ei victime.

Blestemată fie iluzia că tăcerea şi timpul rezolvă ceva.

Blestemată fie biserica în care pastorii protejează răul şi ignoră nevoia de reală vindecare.

Blestemată fie viaţa celor care au ştiut de rău, ar fi putut face ceva, dar au stat cu mîinile în sîn.

Blestemată fie proasta teologie conform căreia apa botezului însănătoşeşte suflete.

Blestemată fie orbirea celor care au impresia că biserica e un copil care trebuie menajat.

Blestemată fie cerneala (chiar şi virtuală) aruncată aiurea pe blesteme triviale, în timp ce răul adevărat, distrugător de suflete, bîntuie nestingherit.

PS Le sugerez prietenilor madrileni ai lui Vasile Fereşteanu să-l înveţe pe acesta din urmă psalmul meu de mai sus. Nu de alta, dar nu văd cum şi-ar permite să nu-l ştie tocmai pe acesta.

Contră şi contrast

Vă mai aduceţi, probabil, aminte de întîiul argument al d-lui Ispas în favoarea ideii că sulul din Apocalipsa 10 este profeţia lui Daniel - personalitatea şi talentul exegetic, alimentat de înclinaţii deiste, ale lui William Miller. Ei bine, am dat întîmplător zilele acestea pe internet de două texte care îngroapă definitiv acest argument. E vorba, în primul rînd, de două pagini (178 şi 179) din Evidence from Scripture and History of the Second Coming of Christ. About the Year 1843; Exhibited in a Course of Lectures a lui Miller însuşi, ediţia apărută la Boston în 1841. Din acestea rezultă cît se poate de clar că, pentru invocatul exeget, cărţile din Apocalipsa 5 şi Apocalipsa 10 sînt una şi aceeaşi - şi anume "cartea vieţii". În al doilea rînd, am putut răsfoi online o recentă biografie a lui William Miller, God's Strange Work: William Miller and the End of the World, semnată de David L. Rowe, profesor la Middle Tennessee State University (recenzia unui tînăr istoric adventist aici). Paginile 91-94 sînt extrem de instructive, mai ales prin aceea că demonstrează rolul major pe care l-a jucat nu deismul (abandonat de timpuriu) în formarea intelectuală a lui Miller, ci cariera lui de mason (toată cercetarea profetică a lui William datează de dinaintea lui 1831, anul în care a ieşit din lojă).

Despre altceva vreau totuşi să vorbesc în această noapte sabatică. Unul dintre comentariile la postarea mea de sîmbăta trecută mă încuraja să mai abordez pasaje biblice într-o lumină inedită. Mi-am zis că mai sînt multe de spus chiar despre Ioan 4. Gîndiţi-vă la contrastul extrem de potenţat dintre capitolul 3 şi scena de la fîntînă. În primul, un bărbat evreu, căruia i se precizează numele, fariseu, membru al sanhedrinului, vine noaptea la Isus (detaliu care "se lipeşte" permanent de numele lui - vezi Ioan 7:50 şi 19:39), numai pentru ca să dispară repede din poveste - Isus sfîrşeşte prin a vorbi de unul singur. În a doua, o femeie anonimă, samarineană şi, aşa cum spuneam, cunoscînd prea bine sentimentul respingerii, dă din întîmplare peste Isus în miezul zilei (în plină lumină) şi nu se lasă pînă cînd nu-şi aduce şi consătenii la cunoştinţa lui Mesia, Mîntuitorul lumii. Diferenţa nu ar putea fi mai mare şi ilustrează narativ ideea din prologul evangheliei (1:11), reluată şi amplificată de către Isus chiar în finalul discursului către Nicodim (3:19-21). Femeia de la fîntîna lui Iacov este, o dată în plus, un erou, un personaj luminos, cu nimic mai prejos decît un înţelept al lui Israel. Isus ne dă tuturor, evrei şi neamuri, bărbaţi şi femei, şansa de a deveni "izvoare de apă", surse de veşnicie.

PS Am văzut, chiar în timp ce scriam, această ştire de pe Associated Press - apropo de ultima mea postare.

PPS Au apărut azi detalii suplimentare despre cazul Kiesle.