Legaliştii în afara legii

"Având în vedere interpretarea istorică şi teleologică, se deduce că sancţiunea retrogradării din funcţie se realizează în cadrul aceleiaşi profesii." Şi: "Nu este posibilă aplicarea sancţiunii disciplinare a retrogradării din funcţie în cazul în care la angajatorul în cauză nu există o funcţie inferioară în interiorul aceleiaşi profesii." Şi: "Este nelegală decizia de sancţionare disciplinară fără indicarea perioadei de retrogradare din funcţie, întrucât echivalează cu retrogradarea din funcţie pe perioadă nelimitată, ceea ce duce la modificarea unilaterală a [felului muncii]." (Apropo, în condiţiile legii, retrogradarea nu poate dura mai mult de 60 de zile.)

Cele de mai sus sînt adnotările unor jurişti la Codul muncii. Să mai insist asupra faptului că "lucrător biblic" nu este o funcţie în pastoraţie? Că lucrătorul biblic nu practică deloc aceeaşi profesie cu pastorul? Sau că în România nici măcar nu există profesia de "lucrător biblic"?

Au fost cîţiva care m-au întrebat dacă "Epitetul potrivit" se referă la situaţia dintr-o instituţie adventistă. Răspunsul este da. Cele descrise de mine s-au petrecut în prima lună a lui 2009 într-o conferinţă a Bisericii Adventiste din România, sub patronajul şi cu asistenţa (să spun doar atît) uniunii.

Asta ne duce la o problemă de moralitate din Statutul de funţionare al bisericii. Potrivit art. 66 lit. l, comitetul executiv al uniunii "se pronunţă ca instanţă de apel asupra hotărârilor date de către comitetele conferinţelor şi instituţiile subordonate Uniunii". Dar la art. 44 al. 2 se spune că "administratorii Uniunii Române... sunt membri din oficiu ai Comitetului executiv al conferinţei". Vi se pare normal ca o aceeaşi persoană să facă parte simultan şi din prima instanţă decizională, şi din instanţa de apel?

Şi, apropo. "Administratorii" uniunii sînt preşedintele, secretarul şi trezorierul. Un director de departament, de la Asociaţia pastorală să zicem, nu face parte din comitetul executiv al unei conferinţe.

Nombrilism

Încă mai aud prin bisericile adventiste următorul refren: "noi avem adevărul". Uneori contextul nu este măgulitor, pentru că urmează autoflagelarea: "da, dar teoria nu e suficientă". Alteori e doar umflare în pene. În ambele cazuri este o inexactitate.

Adevărul nu poate fi "avut", nu poate fi posedat. În cel mai bun caz, te posedă El pe tine. Adevărul nu este o destinaţie. Către adevăr te afli mereu pe drum. Adevărul nu este adevăr decît dacă te învăluie cu totul - raţiune, afecte, fapte.

E adevărat că o cunoaştere teoretică nu este suficientă. Subiectul cunoscător devine obiectiv - o spunea acum o jumătate de veac Adorno - abia atunci cînd participă la obiectul cunoaşterii, nerămînînd izolat în speculaţie. Dar la noi măcar de-ar fi adevărat că stăm bine la capitolul teorie.

În realitate, ne-am înţepenit de mult în recitarea de mantre şi locuri comune. Nu citim - cîţi dintre noi mai citesc măcar Biblia? Atunci cînd apare o carte provocatoare ne grăbim să reacţionăm refractar. Seminariştii noştri încă mai consideră studiul limbilor biblice o corvoadă inutilă, iar pastorii noştri se mîndresc cu faptul că au uitat tot ce li s-a predat în şcoală.

Numai Sabatul trecut am asistat la o predică a unui pastor stagiar care minimaliza achiziţionarea de informaţii şi propunea ca unică preocupare spirituală întreţinerea "iubirii" pentru Dumnezeu. I-aş fi spus: arată-mi iubirea ta fără informaţii, iar eu îţi voi arăta iubirea din informaţiile mele. Îi propun tînărului pastor un fragment dintr-unul din profesorii săi:

Religia nu are doar aspectul practic de cult public şi personal, ci este şi teologie, ceea ce implică o seamă de discipline ştiinţifice sau cvasiştiinţifice. Când disciplinele respective devin retorică sau mistică, teoria a murit, iar rezultatul este că va împuţi şi practica. Invers, dacă teologia este vie, dacă progresează, şi practica religioasă are şanse de revigorare.

Noi nu mai avem jertfă, avem doar fumuri.

Asociaţia ciobănească

Pastorii adventişti din România trebuie să afle măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, că Asociaţia pastorală NU este forul lor tutelar. Pastorii sînt angajaţii conferinţelor, iar acestea, prin comitetul executiv, exercită drepturile angajatorului, inclusiv cele disciplinare, asupra lor. Asociaţia pastorală, în adventism, are doar rolul de a instrui şi echipa pastorii şi prezbiterii. Autoritatea ei asupra pastorilor se limitează la perioada stagiului iniţial de formare şi se încheie odată cu propunerea pentru hirotonire. Astfel, directorul Asociaţiei pastorale nu are un cuvînt mai greu de spus în, de exemplu, mutarea pastorilor şi redesenarea districtelor (sau cazurile de indisciplină) decît, să zicem, directorul de la Tineret.

Epitetul potrivit

După cum ştiţi, orice firmă sau organizaţie care funcţionează legal trebuie să respecte anumite norme. Să aibă un regulament interior, care să prevadă inclusiv sancţiunile disciplinare aplicabile în varii situaţii, o fişă a postului, care să delimiteze clar drepturile şi obligaţiile fiecărui angajat, şi eventual un cod deontologic. Evident, Codul muncii stipulează şi termenul de la înfiinţare (sau de la promulgarea lui, whichever comes first) pînă la care aceste documente pot fi adoptate şi aduse la cunoştinţa tuturor.

Cum aţi califica nişte administratori care întocmesc aceste documente în ajunul unei şedinţe disciplinare şi care le prezintă angajatului în cauză exact înainte de începerea şedinţei? Şi care le adoptă (probabil) chiar la începutul şedinţei convocate în baza regulamentului care abia se votează? Eu sînt în pană de inspiraţie. Nu pot descrie aşa ceva decît ca... Daţi-mi o idee mai bună, rogu-vă.

Incriminînd discriminarea

Că biserica nu se ocupă nicicum de membrii puşi sub disciplină ştie toată lumea. E poate mai puţin evidentă trauma prin care trec aproape fără excepţie cei care au parte de experienţa tristă a unui divorţ. Chiar şi atunci cînd sînt absolviţi de orice vină şi nu există consecinţe de drept bisericesc, aceştia sînt marginalizaţi, desconsideraţi, stigmatizaţi. Şi nu, nu doar de comunitatea locală. Ci chiar de instituţiile bisericii.

La întoarcerea de la studiile americane, mi-am oferit serviciile unor instituţii patronate de Uniunea română. Vreau să mă înţelegeţi bine: am făcut teologia pentru teologie, nu pentru pastoraţie. Şi nu am considerat vreodată că biserica, în oricare dintre formele ei, mi-ar datora ceva. Mi-am oferit serviciile din politeţe şi consideraţie faţă de oameni pe care îi cunosc. Nu refuzul m-a deranjat, ci invocarea printre motive a statutului meu de divorţat. În condiţiile în care respectivele instituţii au inclusiv angajaţi neadventişti, aceasta nu poate fi un semn de normalitate. Mai nou, sînt ofensat de către oameni de altfel respectabili care îmi spun ceva de genul: abia aşteptăm să vă rezolvaţi problema pentru ca să vă putem "folosi".

Să mai spun că discriminarea şi traficul de influenţă sînt practicate şi din alte considerente? Că e suficient ca un director de departament de la uniune să nu fie de acord cu ideile tale pentru ca să facă presiuni asupra conferinţelor şi bisericilor pentru a-ţi interzice implicarea în anumite programe? Şi că, încă mai trist, există suficiente nevertebrate care să se execute?

Am făcut acum aproape opt ani trei ediţii dintr-o emisiune de duminică la Vocea Speranţei - Bucureşti. Într-una din ele am pomenit că asistasem cu o zi înainte la un recital de chitară la Sinaia, în cadrul unui festival internaţional. Prin bunăvoinţa a două figuri marcante de la uniune am fost repede-repejor eliminat din schemă. Doar nu poţi fi adventist dacă mergi sîmbăta la un concert de muzică clasică (apropo - dacă ar conta vreun pic - intrarea fusese liberă). Ironia istoriei face ca să nu fi fost în acea zi fatidică singur la respectivul recital, ci însoţit de doi colegi care între timp au devenit pastori - unul în conferinţa Transilvania de Nord, altul în conferinţa Illinois. Nu ştiu cum pot dormi liniştiţi :)

Apropo, emisiunea mea se chema "De-a dreptul". N-ar trebui să mă mir că n-a avut viaţă lungă, nu?

Centraliştii

Una dintre tarele comuniste ale adventismului românesc este centralizarea. Formularea ei cea mai simplă şi intuitivă este aceasta: "nu plec de la premisa că o biserică locală are mai multă dreptate decît conferinţa sau uniunea". Sînt ad litteram cuvintele unui pastor din România căruia, din consideraţie, nu-i dau numele.

Amicul meu pastor (am uitat să menţionez că e şi secretar al uneia dintre conferinţe) nu se referea la chestiuni de doctrină. Şi, apropo, un pastor nu e automat un teolog. Nici la chestiuni procedurale - dovezile de incompetenţă nu lipsesc. Ci la o problemă personală a unui membru care priveşte doar biserica din care face parte.

Biserica Adventistă din România funcţionează în baza unei legi. Mă tem că nici măcar toţi pastorii cu funcţii administrative nu au citit-o. N-ar strica s-o citim toţi.

Fantezii retro

În cazuisitica urechistă a adventismului românesc există o măsură disciplinară împotriva pastorilor cu totul şi cu totul specială. Pardon, aberantă. Şi anume retrogradarea din funcţie.

În timp ce Codul muncii prevede această sancţiune ca măsură disciplinară temporară împotriva unui angajat, aplicarea ei în cazul pastorilor este imposibilă. Nu de alta, dar retrogradarea presupune existenţa unei ierarhii. Or, în corpul pastoral nu există decît o singură funcţie - funcţia de pastor.

Veţi zice: stai puţin. Ce faci cu stagiarul şi pastorul asistent? Acestea nu sînt decît stadii instrucţionale obligatorii şi ireversibile. La fel ca la medici. Nu poţi rămîne la infinit stagiar sau pastor asistent. Şi, evident, odată ajuns pastor, nu te poţi întoarce.

Mai mult. Cunosc cel puţin un caz în care o conferinţă a "retrogradat" un pastor la funcţia de... lucrător biblic. Să mai explic de ce e un lucru ridicol? Hmm. E ca şi cum ai retrograda un profesor cu gradul didactic I la funcţia de... suplinitor.

Ipocrizie "morală", ba chiar "biblică"

Cum definiţi infidelitatea? Am auzit prea des în ultima vreme: "Noul Testament nu recunoaşte decît moartea sau infidelitatea partenerului ca dezlegări matrimoniale". Nu mai spun că mi se cere să aduc "dovezi" ale infidelităţii celei pe care am avut-o alături. Pozele ajung? Sau trebuie să fie filmuleţ cu sunet? Cîh.

Aţi auzit că vi s-a spus: infidel(ă) e atunci cînd consumă acte sexuale cu terţi(e - deloc muzicale). Dar eu vă spun: infidel(ă) e cînd plînge în inima lui/ei iubirea pe care n-a avut-o. "Ce bine mi-era dacă mă căsătoream cu X, nu cu fraieru' ăsta de bărbatî-miu." Infidel(ă) este atunci cînd abuzează sau tolearează abuz - fizic, emoţional, sexual. Infidel(ă) este cel/cea care în loc să apeleze la consiliere, de obicei doar dintr-o teamă moştenită, abandonează orice speranţă.

Evident, nu are rost să continuu. V-aţi prins. Trăim cu toţii într-un gen sau altul de infidelitate. Iar amorul ilicit este departe de a fi singura dovadă. Ceea ce contează este, vorba profetului, tendinţa de o viaţă. Nu sîntem oare ipocriţi cînd alergăm după "dovezi" picante, greu de obţinut (deci mult mai "preţioase") şi tolerăm dovezile de la lumina zilei - dispreţul reciproc, puţinul timp petrecut împreună, ochiul vînăt? Apropo, dovada supremă a infidelităţii familiale sînt copiii nefericiţi şi purtători de nefericire.

Să mai spun că cei interesaţi de "dovezi" sînt tocmai cei care ignoră sufletele celor implicaţi? Aceeaşi gură care îmi reproşează că nu am "dovezi" uită să mă întrebe vreodată măcar "ce mai faci?"

Hipercomitetul

Unul dintre principiile de drept bisericesc asupra cărora profesorii mei (şi din Cernica, şi din Berrien Springs) au insistat este acesta: niciun alt for, în afara bisericii locale, nu are dreptul să ia decizii cu privire la calitatea de membru. Există rarisime situaţii în care comitetul conferinţei poate funcţiona ca un comitet de biserică - atunci cînd membrii aparţin direct de conferinţă sau de un cîmp de misiune în cazul în care nu există biserici înfiinţate ori biserica lor tocmai a fost desfiinţată din cauza unor ereziarhi. Altfel, propunerile de modificare a calităţii de membru revin exclusiv comitetului bisericii locale.

Bun, veţi zice, nu avem probleme la capitolul ăsta. Ba avem. Atunci cînd, conform prostului obicei românesc, un membru întocmeşte un dosar pentru obţinerea dreptului de recăsătorire şi acesta circulă pe traseul conferinţă-uniune, rămînînd ca aceasta din urmă să decidă, are loc o uzurpare a unui drept exclusiv al comitetului bisericii din care membrul respectiv face parte. De ce? Simplu. Atunci cînd comitetul uniunii stabileşte că nu ai drept de recăsătorire şi totuşi îţi refaci familia, hotărîrea uniunii devine automat propunere de excludere în plenul unei adunări administrative a bisericii tale. Or, aşa cum am arătat, doar comitetul local poate iniţia asemenea proceduri.

O decizie cu privire la dreptul de recăsătorire nu este altceva decît o pronunţare ante factum cu privire la calitatea de membru. Faptul că ţi se recunoaşte dreptul de recăsătorire nu este decît asigurarea că nu vei fi pus sub disciplină în eventualitatea recăsătoririi. Iar lucrul acesta - (ne)recunoaşterea dreptului de recăsătorire - este atributul exclusiv al comitetului bisericii din care faci parte.

Apropo, dacă ai divorţat, doar comitetul bisericii din care faci parte îţi poate spune dacă eşti pasibil de punere sub disciplină sau nu. Opinia unui pastor, fie el şi de la conferinţă sau uniune, sau a unui club de pastori este doar atît, o opinie. Oricît de favorabilă îţi este, nu are greutatea unei decizii statutare.

Verde(-n faţă) şi idealist

Uitasem. Mi-a amintit acum cîţiva ani un distins pastor, membru al comitetului executiv al Uniunii. Am ţinut, în 1997, aşa-numitul „cuvînt al anilor mici” la prima ceremonie de absolvire la care participam în calitate de seminarist. Le ceream atunci laicilor să fie exigenţi cu pastorii lor, să nu le permită plafonarea. Eram verde şi idealist.

Între timp am absolvit şi programul de Master of Divinity de la Universitatea Andrews. Verde nu mai sînt. Iar pastor n-am fost niciodată. Dar, după cum veţi constata, am rămas probabil idealist.

Funcţionează în adventismul românesc anumite mentalităţi şi obiceiuri cu totul absurde şi distructive. N-am cum să fac inventarul lor exhaustiv (afară de faptul că mă ajutaţi dvs.), dar voi încerca să discut aici despre cele de care m-am lovit eu. Îmi voi onora astfel propria provocare.