marți, 27 ianuarie 2009

Incriminînd discriminarea

Că biserica nu se ocupă nicicum de membrii puşi sub disciplină ştie toată lumea. E poate mai puţin evidentă trauma prin care trec aproape fără excepţie cei care au parte de experienţa tristă a unui divorţ. Chiar şi atunci cînd sînt absolviţi de orice vină şi nu există consecinţe de drept bisericesc, aceştia sînt marginalizaţi, desconsideraţi, stigmatizaţi. Şi nu, nu doar de comunitatea locală. Ci chiar de instituţiile bisericii.

La întoarcerea de la studiile americane, mi-am oferit serviciile unor instituţii patronate de Uniunea română. Vreau să mă înţelegeţi bine: am făcut teologia pentru teologie, nu pentru pastoraţie. Şi nu am considerat vreodată că biserica, în oricare dintre formele ei, mi-ar datora ceva. Mi-am oferit serviciile din politeţe şi consideraţie faţă de oameni pe care îi cunosc. Nu refuzul m-a deranjat, ci invocarea printre motive a statutului meu de divorţat. În condiţiile în care respectivele instituţii au inclusiv angajaţi neadventişti, aceasta nu poate fi un semn de normalitate. Mai nou, sînt ofensat de către oameni de altfel respectabili care îmi spun ceva de genul: abia aşteptăm să vă rezolvaţi problema pentru ca să vă putem "folosi".

Să mai spun că discriminarea şi traficul de influenţă sînt practicate şi din alte considerente? Că e suficient ca un director de departament de la uniune să nu fie de acord cu ideile tale pentru ca să facă presiuni asupra conferinţelor şi bisericilor pentru a-ţi interzice implicarea în anumite programe? Şi că, încă mai trist, există suficiente nevertebrate care să se execute?

Am făcut acum aproape opt ani trei ediţii dintr-o emisiune de duminică la Vocea Speranţei - Bucureşti. Într-una din ele am pomenit că asistasem cu o zi înainte la un recital de chitară la Sinaia, în cadrul unui festival internaţional. Prin bunăvoinţa a două figuri marcante de la uniune am fost repede-repejor eliminat din schemă. Doar nu poţi fi adventist dacă mergi sîmbăta la un concert de muzică clasică (apropo - dacă ar conta vreun pic - intrarea fusese liberă). Ironia istoriei face ca să nu fi fost în acea zi fatidică singur la respectivul recital, ci însoţit de doi colegi care între timp au devenit pastori - unul în conferinţa Transilvania de Nord, altul în conferinţa Illinois. Nu ştiu cum pot dormi liniştiţi :)

Apropo, emisiunea mea se chema "De-a dreptul". N-ar trebui să mă mir că n-a avut viaţă lungă, nu?

5 comentarii:

  1. C'mon! Macar te-au intrebat si pe tine cum a fost?

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) Pe mine m-a sunat doar directorul de atunci si mi-a comunicat decizia. In clasicul stil...

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma mir ca nu te-au biciuit in public. Mai ales ca aveai si antecedente (de 1 aprilie). :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Poli, iti doresc sa te ajute Domnul sa treci zambind peste mizeriile astea. Inteleg bine situatia prin care treci.

    RăspundețiȘtergere